Cronica, 1986 (Anul 21, nr. 1-52)
1986-10-03 / nr. 40
crantes «яппявп3 Centenar Ștefan Dimitrescu Oamenii pămintului (urmare din pag. 1) Ce-i emoționa mereu pe cumintele, prietenosul, sfiosul tînăr Ștefan Dimitrescu ? Era sensibil la suferința celor din jurul său, mai mult decît la lipsurile și la necazurile proprii. „Prietenul Fănuță“ (Ștefan Dimitrescu) insistă să deschidă împreună (cu Tonitza, s.n.), o expoziție la București. El trebuie să refuze. N-are ce să expună. N-are cînd să lucreze. Și cît de mult a visat această primă expoziție! Cîte nădejdi n-a pus în această afirmare care avea să-i aducă succesul, eliberarea ! Fănuță nu se lasă însă și obține cîteva lucrări mai vechi, cu care deschide expoziția lor comună la sala „Ileana“... scria Ecaterina născută Climescu, soția lui Tonitza, prin februarie 1916. De unde rezultă că sub aspectul de tînăr timid, sub acuratețea academică a ținutei, se desfășura un suflet de mare atașament, pasionat de adevăr și prietenie, o fire onestă și generoasă. Un asemenea caracter s-a dezvăluit în pictura cinstită, în modalitățile directe, fără echivoc, ale relatării realității spirituale a timpului său Or, sufletul îl dorea mai ales pentru soarta nedreptățitei țărănimi, a acelor oameni dragi lui dintre care mulți căzuseră prin tranșeele sau pe cîmpurile de bătălie, ori se tîrau în cîrje, cu decorații la piept, îndurînd deopotrivă mizeria și disprețul celor de sus. Oameni tari, oameni dîrji, oameni drepți. Ce ne-a lăsat în pictură Ștefan Dimitrescu nu este vreo demonstrație academică de virtuozitate grafică, deși era în stare de aceasta, așa cum se vede din clasa lui de pictură și de la unii din elevii săi ; nici o teorie socială, nici o poezie semănătoristă ilustrată de mîna lui dreaptă, care ține penelul ferm, și-l moaie în inima paletei, din stînga. El ne-a lăsat o pictură pe cit de robustă, pe atît de adevărată ca emoție, sinceră în raport cu mediul său social-istoric și de aceea originală. îi datorează mult, de atunci înainte, din 1917, cînd s-a hotărît să picteze victimile execuției de la Cașin, atît Camil Reasu, cît și N. N. Tonitza, pictorii adevărați de scene din viața satului, cît și ai spiritului urban, modern, incisiv la adresa moravurilor și politicii acelor vremuri. Prin Ștefan Dimitrescu, pictura noastră face un pas hotărît de detașare din zona idilismului rustic, se delimitează de paseismul scenelor istorice imaginate pentru a ilustra cărți de școală, sau volume de balade și cîntece de voinicie, pentru a pătrunde, cu simț acut al actualității, în zonele dramatice ale vieții, în miezul unor conflicte ascunse, tăcute, chiar secrete, pentru a le surprinde esența în reprezentări simbolice. Fără stridență, fără deformări expresioniste, cu reținere, cu sobrietate bărbătească, Ștefan Dimitrescu extrage din realitate acele momente și gesturi care i se par caracteristice, care vorbesc de la sine, fără îngroșări și subtext. Solidaritatea pictorului cu neamul acesta de țărani oropsiți și hăituiți de-a lungul unor secole de întunecată istorie, scrisă și mai ales nescrisă, dar care se poate citi pe chipurile lor, în gesturile lor potolite, în ținuta lor de o monumentalitate aspră, necăutată, mai ales ne-aleasă, ci firească, este evidentă, toate aceste calități apărînd din suprafețele de culoare mată, fără străluciri și smălțuiri, din acordurile terne, din aglutinarea rezonanței nuanțelor. Chiar culorile tari se complementează astfel sub lumina egală, fără căderi sau străluciri spectaculoase, încît regulile eclerajului sînt disimulate, focalizarea și atenția noastră cad asupra fizionomiilor sau a unui gest mărunt al mîinii noduroase, ori a întoarcerii din umeri a capului , gîtul încordat, privirea ascunsă, orice intensitate nouă a stării de așteptare, răspîntie, vorba, tăcerea sînt în mersul penelului. Este o pictură modernă, care pleacă de la modul de a fi, sau de a dispare al contemporanilor. Poate tocmai de aceea Ion Sălișteanu, unul dintre cei mai de seamă pictori ai zilelor noastre, a simțit nevoia să-și deschidă expoziția de acum cîțiva ani, la Iași, printr-un omagiu tăcut adus marelui înaintaș, o replică monumentală la lucrarea păstrată în muzeu : „Morții de la Cașin“. Era în acel gest ales al transilvăneanului un semn adinc de respect și confrerie, spus cu glasul cuțitelor de pictură pe o suprafață aspră, zgrumțuroasă. Azi văd în jurul operei marelui pictor ieșean adunîndu-se recunoștința cunoscătorilor din breaslă, precum și a unui mare, numeros și generos public, stînd cu toții în picioare, îmbrăcați în alb, tăcuți, cu pălăriile și cușmele în mînă, adîncindu-se în meditație la amintirea sensului și a semnificației perene pe care le-a sădit în miezul imaginilor cel care a știut să așeze pe pînzele lui monumentul pictural al celor ce se chemau, cu o profundă și merituoasă recunoaștere, „talpa țării“. Oamenii pământului și puterea de viață a unei națiuni își vor regăsi în pictura lui Ștefan Dimitrescu elogiul purității, al spiritului de sacrificiu, consacrarea emblematică a locului și misiunii istorice pe care au avut-o de îndeplinit în destinul țării noastre neam de neamul lor. „Autoportret“ Teatrul „Mihai Eminescu“ Sub semnul restituirilor Recenta premieră a scenei botoșănene cu „Romeo și Julieta la Mizil“ de George Ranetti, stă sub semnul restituirilor, în ciclul cărora, în anterioare stagiuni, au mai fost prezentate, de către acest colectiv, și alte piese din dramaturgia românească clasică sau modernă, readuse astfel în circuitul vieții noastre teatrale. Cel puțin în intenție, Gestul are oricum o evidentă dimensiune culturală, cuvenindu-se a fi salutat și încurajat. In ceea ce privește parodia dramatică semnată de Ranetti, includerea ei în repertoriu este făcută în baza unor referințe de autoritate, cum ar fi cele cuprinse într-o pagină a „Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent“ de G. Călinescu, precum și cele dintr-o însemnare a lui Tudor Arghezi, datată 1928, și înserată în programul de sală al spectacolului, din care spicuim : „Născut în epoca lui Caragiale și în subdiviziunea literară a lui Anton Bacalbașa, care a sleit genul umoristic al categoriei în cîteva numere din revista „Moș Teacă“, George Renetti, fără să fi fost un european, ca primul, nici un proletar socialist ca secundul, a purtat în vioiciunea lui spumantă, incontestabilă timp de zece ani, reminiscențe și obsesii de la cel dintîi și influența ștrengărismului călare pe băț și a tiflei gasconale de la cel de al doilea. Este adevărat că aceste două esențe au fost amplificate de el printr-o exploatare epigramatică a scris...“. Caracterizarea calamburului surprinde profilul autorului și dă cheia textului care include „versificații vagabonde“, spirituale, pline de haz și de efect în conturarea unor situații burlești, cu tente bonom satirice. Este și căzut hilar sentimentalei idile dintre junele Mișu și luna Veta, idilă umbrită de acerba dispută dintre părinții lor, ambii pretendenți, din perspectiva unor partide adverse, la înaltul titlu de primar al Mizilului. Textul, calchiind parodic versul (și verbul) shakespearean, a fost nu de mult înscris pe afișul Teatrului satiric muzical „C. Tănase“ și prilejuiește, acum, o premieră de real interes Teatrului „Mihai Eminescu“ din Botoșani. Ar fi de precizat că primul spectacol e „după“ Ranetti, iar al doilea „de“ Ranetti, amănunt nu lipsit de importanță în privința creditului real acordat de unul sau de altul dintre aceste două teatre textului dramatic în discuție. Nu e mai puțin adevărat însă că și actorul Mihai Mălaimare, regizorul spectacolului botoșănean, nu a văzut, totuși, în piesa lui Ranetti decît „un pretext pentru un spectacol antrenant, plin de vervă, de bucurie a jocului (s.n.), un spectacol amuzant, capabil să relaxeze publicul, să-l destindă“. Ceea ce i-a și reușit din plin, „pretextul“ dovedindu-se viabil, ba mai dispunînd, după noi, și de unele rezerve de poezie satirică și de umor sprințar versificat, apte de a fi, în continuare, valorificate, atît sub aspect tipologic, cît și al discursului scenic propriu-zis. O dată această observație făcută, putem aprecia, cu toată clădira, verva unei desfășurări scenice de o reală inventivitate („spumantă“ și ea !) la aceasta contribuind, indiscutabil, coregrafia agreabilă semnată de Marian Sașu (primsolist al Teatrului de Operetă din București) și scenografia Rodicăi Roșu, o subtil parodică imagine pastelată, cu o lună plină proiectată, ca o imensă floare, pe o romanțioasă boltă albastră. O bancă, două măsuțe și două scaune constituie întreaga recuzită manevrabilă la vedere, spațiul scenic fiind astfel în întregime disponibil involtei mișcări scenice, înscrise în acordurile unor epatant desuete (nu lipsite de un anume farmec revolut) acorduri muzicale (ilustrația muzicală—Florin Ionescu). Să mai adăugăm o specifică plasticitate scenică, „de gen“, realizată prin costumație și prin gruparea șarjată a personajelor și vom avea mai toate datele care au concurat la succesul, de altfel bine meritat, al acestui spectacol. Ce a lipsit, totuși , într-un fel, chiar povestea lui Romeo și a Julietei sale, cam expediată la nivelul replicilor și al tipologiilor părților în conflict. Accentul pe revuistic a lăsat astfel neexploatată suficient rezerva pe care o pomeneam mai sus, a hazului caracterologic al parvenitului liberal Ghiță Pleașcă și al fandositului conservator Conu Nae, boier de Fefelei. Sînt elemente care s-ar cuveni să fie mai sesizant reliefate în ambianța carnavalescă, în care totul rîde, cîntă și dansează, retâmpind însă, prin policromia și cuceritoarea frenezie generală, contururi individuale, absolut necesare ca centru de gravitate unui univers scenic aflat într-o cuceritoare expansiune... comică. O notă de clovnezie, de bună calitate, dar cam uniformizatoare caracterologic, se insinuează astfel în jocul interpreților, nu fără unele excese în cazul talentatului Doru Buzea, foarte reușit tocmai în scena (traducelor) în care toți ceilalți șarjează pînă la refuz, într-o vlariantă secvență, dusă la limită din dorința de a răsplăti publicul, entuziast participant la spectacol. Finisările necesare sînt relativ ușor realizabile, onorarea textului fiind condiția unei mai expresive conturări și a lui Conu Nae de către Mihai Păunescu, de dorit „mai în replică“ directă și plină de găunoasă, franțuzită emfază, cu stimabilul său vecin, dom’ Ghiță Pleașcă. O interesantă ipostază de clovn, realizată într-o fină stilizare, oferă, cu bune mijloace, Dan Puric în rolul junelui Mișu, trist Pierrot a cărui Colombină (Veta— Maria Roxana Ionescu) răspunde tandru și-n asalturi la amorul lui. Un încîntător travesti realizează Ion Apostoliu în simandicoasa Madameniței, foarte în vervă, parcă descinse direct din Commedia dell’Arte, sînt Marița și Frusina în interpretarea, de o aparte jovialitate, a Vioricăi Vatamanu și a Adrianei Galben. Performanța de „actori totali“ s-a extins, ca solicitare multiplă, și asupra rolurilor lampagiului Leonida și a gardistului Ioniță, ultimul plin de nerv, dar poate cam ostentativ revuistic prin adresa la public a jocului său scenic. „Romeo și Julieta la Mizil“ reprezintă pentru Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoșani expresia unui original și, ca specific al montării, ambițios start într-o nouă competiție cu el însuși. Eveniment ale cărui proporții este de așteptat ca viitoarele premiere să le pună, în continuare, tot mai fertil și mai elocvent în valoare. In care sens, recenta premieră constituie o veritabilă mobilizare de forțe și o prealabilă, utilă și convingătoare demonstrație. Al. I. FRIDUȘ -~IS, tini*"*""* jloff Scenă din spectacol --------------------Vitralii La Naționalul ieșean Premieră cu „O noapte furtunoasă“ Ovidiu Lazăr, student la clasa de regie a Cătălinei Buzoianu, la I.A.T.C., semnează regia spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă“ de I. L. Caragiale, care va fi prezentat, astă seară, în premieră, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași. Motiv de a solicita prezentul interviu. — Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, acest spectacol ? — Un examen. La propriu. Așadar, un examen pe care am ținut să-l dau aici, cu distribuția de față ! Cea mai bună’, cred, în acest moment, pentru ’ orice teatru. Să-i numesc deci, mai întîi, pe interpreți : Teofil Valeu — Jupîn Dumitrache, Emil Coșeru — Ipingescu, Dionisie Vitcu — Chiriac, Sergiu Tudose — Rică Venturiano, Violeta Popescu — Veta, Carmen Tănase — Zița, Doru Zaharia — Spiridon. — Există vreun indice de refracție personal în aceasa montare ? — Firește. Eu am ținut mai mult la caracter, decît la tip. Pentru că toate montările în care s-a urmărit reliefarea tipului, au demonstrat textul lui Caragiale, nu l-au exprimat. Or, asta el a vrut-o, ca actorii să-i trăiască personajele, nu să i le ilustreze. Prin asta, e drept, se pierde în spectacol ceva din coloritul tradițional, în schimb se cîștigă o anumită gravitate, care la o lectură atentă a piesei este destul de evidentă. Practic, spectacolul realizează un studiu caracteriologic, cu o mare deschidere spre om și umanitate. Dar perspectiva este de această dată inversată, se pleacă de la individ, care se modifică pe sine și-i modifică pe ceilalți, ajungîndu-se ca toți să acționeze oarecum la fel, factor caracteristic acelei conjuncturi sociale pe care o reflectă. După mine, teatrul lui Caragiale este un teatru al derutei individului, derută care nu vine însă dintr-o dorință de a comunica, ci dintr-o spaimă pe care nu și-o poate defini. — Cum s-a realizat colaborarea cu Naționalul ieșean ? — Este vorba de primul spectacol făcut de mine integral pe o scenă profesionistă. Dincolo de inevitabilele „discuții“ etc., contactul cu cei șapte actori, cu harul lor, cu experiența lor, a constituit pentru mine o revelație, care m-a obligat să-mi modific foarte mult punctul de vedere asupra actului teatral, să-mi revizuiesc mijloacele de care dispun. Aș putea spune că, în acest spectacol, m-am regăsit cu mai multă înverșunare, decît în tot ceea ce am lucrat pînă acum la Institut. — Succes ! Al. IACOBESCU Simboluri grafice Pucă poartă în umerii metaforelor sale plastice însemnele Poetului. Simbolurile sale grafice, aluzive, filozofice, ciudat de ireale, viziuni „fotografiind“ ordini primordiale, toate la un loc sînt cărămizile din care se alcătuiește universul artei sale parabolice. în „Albumul“ apărut la Meridiane, recent, album cu o introducere cu iz de podgorii și sărbătoare, în esență „de cerneală“, cum numai Fănuș Neagu știe a zămisli, textede marcă antrenează ochiul în sublime rătăciri, într-o scriitură gravă, în hotare fără de hotare ale unui alfabet abstract sortit nesfîrșirii. Metaforele poetului-grafician sau ale graficianului-poet cresc și descresc hrănite de un autentic fior liric. Ritmuri cosmice, tonuri surdinizate, restituiri de atmosferă abstractă, accesibile numai indicei poetice, acumulările și descărcările tensionale, albul și negrul într-un straniu joc de dizolvări și recompuneri. iată cîteva elemente din care se edifică, severă ori blîndă, utopică ori frust reală, opera „maestrului de ceremonii“ Florin Pucă. Albumul descoperă punți posibile, „idei spre real“ (René Huyghe), comunicări ale senzorialului cu subtilități înalte tutelate de imaginar. Prin această carte, artistul și-a oferit marelui public Porțile. Cheile sînt însă lăsate, întru căutare, la gurile Labirintului. Un album — chip al unei expoziții, care îl definește în mod cu totul și cu totul semnificativ. Const. HREHOR O nouă stagiune simfonică înfrățiți pe podiumul de concert în cea dintîi manifestare a noii stagiuni simfonice ieșene, dirijorul Ion Baciu și violonistul Ștefan Ruha au lăsat ambii impresia unei reconfortante autoregăsiri într-un mediu vital optim, rezultînd în egală măsură din ambianța sonoră de o anume încărcătură emoțională creată de lucrările abordate și din efluviile de simpatie emanate de un public constituit într-o masă densă, compactă, tensionată de bucuroasa așteptare a frumosului muzical. Programul a fost alcătuit pe principiile necondiționatei atractivități, lipsa unui relief repertorial cu o eventuală rezonanță festivă fiind compensată prin sensul de fireasca continuitate la lungul șir al stagiunilor precedente, dat desuccesiunea unor titluri precum Suita din baletul „Romeo și Julieta“, de S. Prokofiev, Concertul pentru vioară și orchestră de F. Mendelssohn-Bartholdy și Fantezia scoțianapentru vioară și orchestră de M. Bruch (această din urma piesă venind totuși cu un indice de noutate, fiind mai rar cîntată). . ... In suita lui Prokofiev, Ion Baciu s-a mișcat degajat, orientînd evoluția orchestrei pe temeiul unei concepții interpretative bine clarificate, din care nu a lipsit însă plăcerea spontană a unor sonorități bine reușite, fie ele de maximă penetrație (încărcate, de dramatism sau chiar tragism, strălucitoare sau sarcastice), fie delicat pastelate. O sănătoasă stăpînire a pulsației ritmice în diferitele saleipostaze (de la frenezia dezlănțuită la molcoma unduire, cu diverse și subtile gradații intermediare) a contribuit în plus la conturarea unei execuții captivante. Participarea violonistului Ștefan Ruha s-a constituit într-un triumf al expansivității lirice, favorizat atît de partiturile celor două lucrări romantice, cît și de disponibilitățile sale naturale, între care sonoritățile superbe pe care le obține din vioară au fost în acest caz pe primul loc. Liliana GHERMAN Cartea de artă Pictură și destin Cu toate că despre existența și creația pictorului Dimitrie Hârlescu (1872—1923) s-a scris în timp destul de mult și uneori cu evidentă aplicație asupra tipului său de viziune, despre artist și opera lui se știu încă prea puține lucruri. Altfel spus, în afara unui avizat cerc de specialiști și a celor cîtorva colecționari ai operei lui, numele Dimitrie Hârlescu spune astăzi destul de puțin. O asemenea situație aduce în discuție necesitatea elaborării unor monografii de autor unde biograful să facă pandant cu analiza critică, astfel încît un om și o operă să poată fi reintegrați circuitului național de valori. Sarcina unei veritabile restituiri, bazată pe cercetări de arhive și de colecții publice ori particulare și-au asumat-o Gheorghe Macarie și Editura Meridiane, cu sentimentul unei drepte și necesare reparații morale. Reevaluînd opera pictorului Hârlescu, Gheorghe Macarie este dominat de un acut simț al echității. El a subliniat, cu pregnantă nuanțare, elementele de cadru în ambianța cărora s-a ivit și s-a manifestat artistul. O ataire strategie analitică are ca principală urmare o situare exactă în epocă și între confrați, urmărindu-se, atunci cînd este cazul, și unele ecouri din arta europeană a timpului. Ascendența moldovenească a familiei Hârlescu și itinerariile școlarității artistului relevă legăturile de esență sau doar pasagere cu Fălticeniul, Botoșaniul și Iașul. Peste vreme, pictorul va funcționa ca profesor de desen la Constanța, Bîrlad și Tecuci, fiecare loc devenind și o posibilă imagine picturală. Reverberația spirituală a acestor locuri o vom descifra în pictura anilor de debut și ai maturității, după cum se vor putea identifica în operă unele principii ale artei academice însușite la începutul veacului la Academia müncheneză. Aici, cum se știe, studiaseră și maeștrii săi ieșeni : Gh. Panaiteanu-Bardasare și C. D. Stahi, iar în atelierele Academiei puteau fi întîlniți și alți numeroși artiști tineri români. De München se leagă primele unor pictori notorii, între care, desigur, cele mai importante sînt Ștefan Luchian, N. N. Tonitza, Lascăr Vorel. In fond, în capitala Bavariei, Hârlescu și-a însușit o bună tehnică a portretului — în care de altfel va excela — și o anumită abilitate compozițională în tratarea scenelor de gen. Aria tematică a lucrărilor sale este relativ restrînsă și evidențiază universul mărunt al tîrgurilor de provincie, viața de familie, candorile copilăriei. Calitățile desenatorului — unele schițe poartă amprenta Jugendstilului — se completează cu cele ale unui colorist în game restrînse, dar de real rafinament. Problemele clar-obscurului l-au interesat în portrete, în timp ce rolul luminii deține întîietate în compozițiile evocînd interioare micburgheze. Mi s-a părut chiar că aș putea identifica un discret post-grigorescianism în lucrările Interior, Stînd pe gînduri și, mai ales, Cosind, toate amintindu-ne pînze din ciclul breton al maestrului de la Cîmpina. In unele compoziții, vivacitatea tușei și contrastele cromatice îl pot apropia de expresioniști. Faptul nu trebuie să surprindă, avînd în vedere manifestările secesioniste müncheneze specifice începutului de veac și influența lor asupra spiritelor artistice tinere. Participările pictorului deopotrivă la expozițiile „Tinerimii artistice“ — în anul 1910 expunea acolo și Brâncuși Cumințenia pământului — ca și la „Saloanele oficiale“ îl apropie atît de artiștii consacrați, cît și de ceilalți, aflați abia în pragul afirmării. Presa l-a elogiat nu o dată, iar prietenii literați i-au solicitat statornic colaborarea. Calitățile omului completau disponibilitățile artistului și destinul său creator părea a se desfășura sub semnul împlinirilor temeinice. Sfîrșitul însă s-a aflat, prin propria sa voință, cu mult înainte de zenit, iar opera a cunoscut tribulații nenumărate și doar cîteva au intrat în patrimoniul galeriei naționale. Ceea ce a izbutit acum Gh. Macarie are, prin eficiență și semnificație, însemnătatea unei necesare restituiri. Pasiunea documentării și profesionalitatea discursului critic_ concură _ la reevaluarea unei opere de certă originalitate și asupra căreia atît publicul cît și specialiștii au acum prilejul să reflecteze mai profund. Valentin CIUCП