Cronica, 1986 (Anul 21, nr. 1-52)

1986-10-03 / nr. 40

crantes «яппявп3 Centenar Ștefan Dimitrescu Oamenii pămintului (urmare din pag. 1) Ce-i emoționa mereu pe cumintele, priete­nosul, sfiosul tînăr Ștefan Dimitrescu ? Era sensibil la suferința celor din jurul său, mai mult decît la lipsurile și la necazurile proprii. „Prietenul Fănuță“ (Ștefan Dimitrescu) insistă să deschidă împreună (cu Tonitza, s.n.), o ex­poziție la București. El trebuie să refuze. N-are ce să expună. N-are cînd să lucreze. Și cît de mult a visat această primă expoziție! Cîte nădejdi n-a pus în această afirmare care avea să-i aducă succesul, eliberarea ! Fă­nuță nu se lasă însă și obține cîteva lucrări mai vechi, cu care deschide expoziția lor co­mună la sala „Ileana“... scria Ecaterina năs­cută Climescu, soția lui Tonitza, prin februa­rie 1916. De unde rezultă că sub aspectul de tînăr timid, sub acuratețea academică a ținu­tei, se desfășura un suflet de mare atașa­ment, pasionat de adevăr și prietenie, o fire onestă și generoasă. Un asemenea caracter s-a dezvăluit în pictura cinstită, în modalitățile directe, fără echivoc, ale relatării realității spirituale a timpului său Or, sufletul îl dorea mai ales pentru soarta nedreptățitei țărănimi, a acelor oameni dragi lui dintre care mulți căzuseră prin tranșeele sau pe cîmpurile de bătălie, ori se tîrau­ în cîrje, cu decorații la piept, îndurînd deopotrivă mizeria și disprețul celor de sus. Oameni tari, oameni dîrji, oa­meni drepți. Ce ne-a lăsat în pictură Ștefan Dimitrescu nu este vreo demonstrație academică de vir­tuozitate grafică, deși era în stare de aceas­ta, așa cum se vede din clasa lui de pictură și de la unii din elevii săi ; nici o teorie so­cială, nici o poezie semănătoristă ilustrată de mîna lui dreaptă, care ține penelul ferm, și-l moaie în inima paletei, din stînga. El ne-a lăsat o pictură pe cit de robustă, pe atît de adevărată ca emoție, sinceră în raport cu me­diul său social-istoric și de aceea originală. îi datorează mult, de atunci înainte, din 1917, cînd s-a hotăr­ît să picteze victimile execuției de la Cașin, atît Camil Reasu, cît și N. N. To­nitza, pictorii adevărați de scene din viața sa­tului, cît și ai spiritului urban, modern, in­cisiv la adresa moravurilor și politicii acelor vremuri. Prin Ștefan Dimitrescu, pictura noastră face un pas hotărît de detașare din zona idilismului rustic, se delimitează de pa­seismul scenelor istorice imaginate pentru a ilustra cărți de școală, sau volume de balade și cîntece de voinicie, pentru a pătrunde, cu simț acut al actualității, în zonele dramatice ale vieții, în miezul unor conflicte ascunse, tăcute, chiar secrete, pentru a le surprinde esența în reprezentări simbolice. Fără striden­ță, fără deformări expresioniste, cu reținere, cu sobrietate bărbătească, Ștefan Dimitrescu extrage din realitate acele momente și ges­turi care i se par caracteristice, care vorbesc de la sine, fără îngroșări și subtext. Solidaritatea pictorului cu neamul acesta de țărani oropsiți și hăituiți de-a lungul unor se­cole de întunecată istorie, scrisă și mai ales nescrisă, dar care se poate citi pe chipurile lor, în gesturile lor potolite, în ținuta lor de o monumentalitate aspră, necăutată, mai ales ne-aleasă, ci firească, este evidentă, toate a­­ceste calități apărînd din suprafețele de cu­loare mată, fără străluciri și smălțuiri, din acordurile terne, din aglutinarea rezonanței nuanțelor. Chiar culorile tari se complemen­­tează astfel sub lumina egală, fără căderi sau străluciri spectaculoase, încît regulile ecleraju­lui sînt disimulate, focalizarea și atenția noas­tră cad asupra fizionomiilor sau a unui gest mărunt al mîinii noduroase, ori a întoarcerii din umeri a capului , gîtul încordat, privirea ascunsă, orice intensitate nouă a stării de aș­teptare, răspîntie, vorba, tăcerea sînt în mer­sul penelului. Este o pictură modernă, care pleacă de la modul de a fi, sau de a dispare al contem­poranilor. Poate tocmai de aceea Ion Săliștea­­nu, unul dintre cei mai de seamă pictori ai zilelor noastre, a simțit nevoia să-și deschidă expoziția de acum cîțiva ani, la Iași, prin­­tr-un omagiu tăcut adus marelui înaintaș, o replică monumentală la lucrarea păstrată în muzeu : „Morții de la Cașin“. Era în acel gest ales al transilvăneanului un semn adinc de respect și confrerie, spus cu glasul cuțite­lor de pictură pe o suprafață aspră, zgrumțu­­roasă. Azi văd în jurul operei marelui­ pictor ieșean adunîndu-se recunoștința cunoscătorilor din breaslă, precum și a unui mare, numeros și generos public, stînd cu toții în picioare, îm­brăcați în alb, tăcuți, cu pălăriile și cușmele în mînă, adîncindu-se în meditație la amin­tirea sensului și a semnificației perene pe ca­re le-a sădit în miezul imaginilor cel care a știut să așeze pe pînzele lui monumentul pictural al celor ce se chemau, cu o profundă și merituoasă recunoaștere, „talpa țării“. Oa­menii pământului și puterea de viață a unei națiuni își vor regăsi în pictura lui Ștefan Dimitrescu elogiul purității, al spiritului de sa­crificiu, consacrarea emblematică a locului și misiunii istorice pe care au avut-o de înde­plinit în destinul țării noastre neam de nea­mul lor. „Autoportret“ Teatrul „Mihai Eminescu“ Sub semnul restituirilor Recenta premieră a scenei botoșă­­nene cu „Romeo și Julieta la Mizil“ de George Ranetti, stă sub semnul restituirilor, în ciclul cărora, în anterioare stagiuni, au mai fost prezentate, de către acest colectiv, și alte piese din dramaturgia ro­mânească clasică sau modernă, readuse astfel în circuitul vieții noastre teatrale. Cel puțin în in­tenție, Gestul are oricum o evi­dentă dimensiune culturală, cuve­­nindu-se a fi salutat și încurajat. In ceea ce privește parodia drama­tică semnată de Ranetti, includerea ei în repertoriu este făcută în baza unor referințe de autoritate, cum ar fi cele cuprinse într-o pagină a „Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent“ de G. Călinescu, precum și cele dintr-o însemnare a lui Tudor Arghezi, datată 1928, și înserată în progra­mul de sală­­ al spectacolului, din care spicuim : „Născut în epoca lui Caragiale și în subdiviziunea literară a lui Anton Bacalbașa, care a sleit genul umoristic al ca­tegoriei în cîteva numere din re­vista „Moș Teacă“, George Re­­netti, fără să fi fost un european, ca primul, nici un proletar socia­list ca secundul, a purtat în vio­iciunea lui spumantă, incontesta­bilă timp de zece ani, reminis­cențe și obsesii de la cel dintîi și influența ștrengărismului călare pe băț și a tiflei gasconale de la cel de al doilea. Este adevărat că aceste două esențe au fost ampli­ficate de el printr-o exploatare epigramatică a scris...“. Caracterizarea calamburului surprinde profilul autorului și dă cheia tex­tului care include „versificații va­gabonde“, spirituale, pline de haz și de efect în conturarea unor situații burlești, cu tente bonom satirice. Este și căzut hilar­ senti­­mentalei idile dintre junele Mișu și luna Veta, idilă umbrită de a­­cerba dispută dintre părinții lor, ambii pretendenți, din perspectiva unor partide adverse, la înaltul titlu de primar al Mizilului. Tex­tul, calchiind parodic versul (și verbul­­) shakespearean, a fost nu de mult înscris pe afișul Teatru­lui satiric muzical „C. Tănase“ și prilejuiește, acum, o premieră de real interes Teatrului „Mihai E­­minescu“ din Botoșani. Ar fi de precizat că primul spectacol e „după“ Ranetti, iar al doilea „de“ Ranetti, amănunt nu lipsit de importanță în privința creditului real acordat de u­­nul sau de altul dintre aceste două teatre textului dramatic în discuție. Nu e mai puțin adevărat însă că și actorul Mihai Mălai­­mare, regizorul spectacolului boto­­șănean, nu a văzut, totuși, în pie­sa lui Ranetti decît „un pretext pentru un spectacol antrenant, plin de vervă, de bucurie a jocu­lui (s.n.), un spectacol amuzant, capabil să relaxeze publicul, să-l destindă“. Ceea ce i-a și reușit din plin, „pretextul“ dovedindu-se viabil, ba mai dispunînd, după noi, și de unele rezerve de poezie satirică și de umor sprințar ver­sificat, apte de a fi, în conti­nuare, valorificate, atît sub aspect tipologic, cît și al discursului sce­nic propriu-zis. O dată această observație făcută, putem aprecia, cu toată clădira, verva unei desfășurări scenice de o reală inventivitate („spumantă“ și ea !) la aceasta contribuind, in­discutabil, coregrafia agreabilă semnată de Marian Sașu (prim­­solist al Teatrului de Operetă din București) și scenografia Rodicăi Roșu, o subtil parodică imagine pastelată, cu o lună plină pro­iectată, ca o imensă floare, pe o romanțioasă boltă albastră. O bancă, două măsuțe și două scau­ne constituie întreaga recuzită ma­nevrabilă la vedere, spațiul sce­nic fiind astfel în întregime dis­ponibil involtei mișcări scenice, înscrise în acordurile unor epa­tant desuete (nu lipsite de un a­­nume farmec revolut) acorduri muzicale (ilustrația muzicală—Flo­rin Ionescu). Să mai adăugăm o specifică plasticitate scenică, „de gen“, realizată prin costumație și prin gruparea șarjată a persona­jelor și vom avea mai toate date­le care au concurat la succesul, de altfel bine meritat, al acestui spectacol. Ce a lipsit, totuși , într-un fel, chiar povestea lui Romeo și a Juli­­­etei sale, cam expediată la nivelul replicilor și al tipologi­ilor părților în conflict. Accentul pe revuistic a lăsat astfel neex­ploatată suficient rezerva pe care o pomeneam mai sus, a hazului caracterologic al parvenitului libe­ral Ghiță Pleașcă și al fandosi­­tului conservator Conu Nae, boier de Fefelei. Sînt elemente care s-ar cuveni să fie mai sesizant reliefate în ambianța carnavalescă, în care totul rîde, cîntă și dansea­ză, retâmpind însă, prin policro­mia și cuceritoarea frenezie gene­rală, contururi individuale, abso­lut necesare ca centru de gravi­tate unui univers scenic aflat într-o cuceritoare expansiune... comică. O notă de clovnezie, de bună calitate, dar cam uniformi­zatoare caracterologic, se insinu­ează astfel în jocul interpreților, nu fără unele excese în cazul ta­lentatului Doru Buzea, foarte reu­șit tocmai în scena (traducelor) în care toți ceilalți șarjează pînă la refuz, într-o vlariantă secven­ță, dusă la limită din dorința de a răsplăti publicul, entuziast par­ticipant la spectacol. Finisările necesare sînt relativ ușor realiza­bile, onorarea textului fiind con­diția unei mai expresive contu­rări și a lui Conu Nae de către Mihai Păunescu, de dorit „mai în replică“ directă și plină de gău­noasă, franțuzită emfază, cu sti­mabilul său vecin, dom’ Ghiță Pleașcă. O interesantă ipostază­­ de clovn, realizată într-o fină stili­zare, oferă, cu bune mijloace, Dan Puric în rolul junelui Mișu, trist Pierrot a cărui Colombină (Veta— Maria Roxana Ionescu) răspunde tandru și-n asalturi la amorul lui. Un încîntător travesti realizează Ion Apostoliu în simandicoasa Madam­eniței, foarte în vervă, parcă descinse direct din Comme­dia dell’Arte, sînt Marița și Fru­­sina în interpretarea, de o aparte jovialitate, a Vioricăi Vatamanu și a Adrianei Galben. Performan­ța de „actori totali“ s-a extins, ca solicitare multiplă, și asupra rolurilor lampagiului Leonida și a gardistului Ioniță, ultimul plin de nerv, dar poate cam ostentativ revuistic prin adresa la public a jocului său scenic. „Romeo și Julieta la Mizil“ re­prezintă pentru Teatrul „Mihai E­minescu“ din Botoșani expresia unui original și, ca specific al montării, ambițios start într-o nouă competiție cu el însuși. E­­veniment ale cărui proporții este de așteptat ca viitoarele premiere să le pună, în continuare, tot mai fertil și mai elocvent în valoare. In care sens, recenta premieră constituie o veritabilă mobilizare de forțe și o prealabilă, utilă și convingătoare demonstrație. Al. I. FRIDUȘ -~IS­, tini*"*""* jloff Scenă din spectacol --------------------Vitralii La Naționalul ieșean Premieră cu „O noapte furtunoasă“ Ovidiu Lazăr, student la clasa de regie a Cătălinei Bu­­zoianu, la I.A.T.C., semnează regia spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă“ de I. L. Caragiale, care va fi pre­zentat, astă seară, în premieră, pe scena Teatrului Națio­nal „Vasile Alecsandri“ din Iași. Motiv de a­­ solicita pre­zentul interviu. — Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, acest spectacol ? — Un examen. La propriu. Așadar, un examen pe care am ținut să-l dau aici, cu distribuția de față ! Cea mai bună’, cred, în acest moment, pentru ’ orice teatru. Să-i nu­mesc deci, mai întîi, pe interpreți : Teofil Valeu — Jupîn Dumitrache, Emil Coșeru — Ipingescu, Dionisie Vitcu — Chiriac, Sergiu Tudose — Rică Venturiano, Violeta Popes­­cu — Veta, Carmen Tănase — Zița, Doru Zaharia — Spiridon. — Există vreun indice de refracție personal în aceasa montare ? — Firește. Eu am ținut mai mult la caracter, decît la tip. Pentru că toate montările în care s-a urmărit relie­farea tipului, au demonstrat textul lui Caragiale, nu l-au exprimat. Or, asta el a vrut-o, ca actorii să-i trăiască per­sonajele, nu să i le ilustreze. Prin asta, e drept, se pierde în spectacol ceva din coloritul tradițional,­­ în schimb se cîștigă o anumită gravitate, care la o lectură atentă a pie­sei este destul de evidentă. Practic, spectacolul realizează un studiu caracteriologic, cu o mare deschidere spre om și umanitate. Dar perspectiva este de această dată inver­sată, se pleacă de la individ, care se modifică pe sine și-i modifică pe ceilalți, ajungîndu-se ca toți să acționeze oare­cum la fel, factor caracteristic acelei conjuncturi sociale pe care o reflectă. După mine, teatrul lui Caragiale este un teatru al derutei individului, derută care nu vine însă dintr-o dorință de a comunica, ci dintr-o spaimă pe care nu și-o poate defini. — Cum s-a realizat colaborarea cu Naționalul ieșean ? — Este vorba de primul spectacol făcut de mine integral pe o scenă profesionistă. Dincolo de inevitabilele „discuții­“ etc., contactul cu cei șapte actori, cu harul lor, cu experien­ța lor, a constituit pentru mine o revelație, care m-a obli­gat să-mi modific foarte mult punctul de vedere asupra ac­tului teatral, să-mi revizuiesc mijloacele de care dispun. Aș putea spune că, în acest spectacol, m-am regăsit cu mai multă înverșunare, decît în tot ceea ce am lucrat pînă acum la Institut. — Succes ! Al. IACOBESCU Simboluri grafice Pucă poartă în umerii metaforelor sale plastice însem­nele Poetului. Simbolurile sale grafice, aluzive, filozofice, ciudat de ireale, viziuni „fotografiind“ ordini primordiale, toate la un loc sînt cărămizile din care se alcătuiește universul artei sale parabolice. în „Albumul“ apărut la Meridiane, recent, album cu o introducere cu iz de podgorii și sărbătoare, în esență „de cerneală“, cum numai Fănuș Neagu știe a zămisli, texte­­de marcă antrenează ochiul în sublime rătăciri, într-o scri­itură gravă, în hotare fără de hotare ale unui alfabet ab­stract sortit nesfîrșirii. Metaforele poetului-grafician sau­ ale graficianului-poet cresc și descresc hrănite de un au­tentic fior liric. Ritmuri cosmice, tonuri surdinizate, restituiri de atmos­feră abstractă, accesibile numai indicei poetice, acumulă­rile și descărcările tensionale, albul și negrul într-un stra­niu joc de dizolvări și recompuneri. iată cîteva elemente din care se edifică, severă ori blîndă, utopică ori frust reală, opera „maestrului de ceremonii“ Florin Pucă. Albu­mul descoperă punți posibile, „idei spre real“ (René Huyghe), comunicări ale senzorialului cu subtilități înalte tutelate de imaginar. Prin această carte, artistul și-a oferit marelui public Porțile. Cheile sînt însă lăsate, întru căutare, la gurile Labirintului. Un album — chip al unei expoziții, care îl definește în mod cu totul și cu totul semnificativ. Const. HREHOR O nouă stagiune simfonică înfrățiți pe podiumul de concert în cea dintîi manifesta­re a noii stagiuni simfonice ieșene, dirijorul Ion Baciu și violonistul Ștefan Ruha au lăsat ambii impresia unei re­confortante autoregăsiri într-un mediu vital optim, rezul­­tînd în egală măsură din ambianța sonoră de o anume în­cărcătură emoțională creată de lucrările abordate și din efluviile de simpatie emanate de un public constituit în­tr-o masă densă, compactă, tensionată de bucuroasa aștep­tare a frumosului muzical. Programul a fost alcătuit pe principiile necondiționatei­ atractivități, lipsa unui relief repertorial cu o eventuală rezonanță festivă fiind compensată prin sensul de fireasca continuitate la lungul șir al stagiunilor precedente, dat de­­succesiunea unor titluri precum Suita din baletul „Romeo și Julieta“, de S. Prokofiev, Concertul pentru vioară și­ or­chestră de F. Mendelssohn-Bartholdy și Fantezia scoțiana­­pentru vioară și orchestră de M. Bruch (această din urma piesă venind totuși cu un indice de noutate, fiind mai rar cîntată). . ... In suita lui Prokofiev, Ion Baciu­­ s-a mișcat degajat, o­­rientînd evoluția orchestrei pe temeiul unei concepții in­terpretative bine clarificate, din care nu a lipsit însă plă­cerea spontană a unor sonorități bine reușite, fie ele de maximă penetrație (încărcate, de dramatism sau chiar tra­gism, strălucitoare sau sarcastice), fie delicat pastelate. O sănătoasă stăpînire a pulsației ritmice în diferitele sale­­ipostaze (de la frenezia dezlănțuită la molcoma unduire, cu diverse și subtile gradații intermediare) a contribuit în plus la conturarea unei execuții captivante. Participarea violonistului Ștefan Ruha s-a constituit în­tr-un triumf al expansivității lirice, favorizat atît de parti­turile celor două lucrări romantice, cît și de disponibilită­țile sale naturale, între care sonoritățile superbe pe care le obține din vioară au fost în acest caz pe primul loc. Liliana GHERMAN Cartea de artă Pictură și destin Cu toate că despre existența și creația picto­rului Dimitrie Hârlescu (1872—1923) s-a scris în timp destul de mult și uneori cu evidentă apli­cație asupra tipului său de viziune, despre ar­tist și opera lui se știu încă prea puține lucruri. Altfel spus, în afara unui avizat cerc de specia­liști și a celor cîtorva colecționari ai operei lui, numele Dimitrie Hârlescu spune astăzi destul de puțin. O asemenea situație aduce în discuție ne­cesitatea elaborării unor monografii de autor unde biograful să facă pandant cu analiza critică, ast­fel încît un om și o operă să poată fi reintegrați circuitului național de valori. Sarcina unei veritabile restituiri, bazată pe cercetări de arhive și de colecții publice ori par­ticulare și-au asumat-o Gheorghe Macarie și Edi­tura Meridiane, cu sentimentul unei drepte și necesare reparații morale. Reevaluînd opera pictorului Hârlescu, Gheor­ghe Macarie este dominat de un acut simț al echității. El a subliniat, cu pregnantă nuanțare, elementele de cadru în ambianța cărora s-a ivit și s-a manifestat artistul. O ataire strategie anali­tică are ca principală urmare o situare exactă în epocă și între confrați, urmărindu-se, atunci cînd este cazul, și unele ecouri din arta euro­peană a timpului. Ascendența moldovenească a familiei Hârlescu și itinerariile școlarității artistului relevă legătu­rile de esență sau doar pasagere cu Fălticeniul, Botoșaniul și Iașul. Peste vreme, pictorul va func­ționa ca profesor de desen la Constanța, Bîrlad și Tecuci, fiecare loc devenind și o posibilă ima­gine picturală. Reverberația spirituală a acestor locuri o vom descifra în pictura anilor de debut și ai maturității, după cum se vor putea iden­tifica în operă unele principii ale artei acade­mice însușite la începutul veacului la Academia müncheneză. Aici, cum se știe, studiaseră și maeș­trii săi ieșeni : Gh. Panaiteanu-Bardasare și C. D. Stahi, iar în atelierele Academiei puteau fi întîl­niți și alți numeroși artiști tineri români. De Mün­chen se leagă primele unor pictori notorii, între care, desigur, cele mai importante sînt Ștefan Luchian, N. N. Tonitza, Lascăr Vorel. In fond, în capitala Bavariei, Hârlescu și-a însușit o bună tehnică a portretului — în care de altfel va excela — și o anumită abilitate compozițională în tratarea scenelor de gen. Aria tematică a lucrărilor sale este relativ restrînsă și evidențiază universul mă­runt al tîrgurilor de provincie, viața de familie, candorile copilăriei. Calitățile desenatorului — unele schițe poartă amprenta Jugendstilului — se completează cu cele ale unui colorist în game restrînse, dar de real rafinament. Problemele clar-obscurului l-au inte­resat în portrete, în timp ce rolul luminii deține întîietate în compozițiile evocînd interioare mic­­burgheze. Mi s-a părut chiar că aș putea iden­tifica un discret post-grigorescianism în lucrările Interior, Stînd pe gînduri și, mai ales, Cosind, toate amintindu-ne pînze din ciclul breton al maestrului de la Cîmpina. In unele compoziții, vivacitatea tușei și contrastele cromatice îl pot apropia de expresioniști. Faptul nu trebuie să surprindă, avînd în vedere manifestările secesio­niste müncheneze specifice începutului de veac și influența lor asupra spiritelor artistice tinere. Participările pictorului deopotrivă la expozițiile „Tinerimii artistice“ — în anul 1910 expunea a­­colo și Brâncuși Cumințenia pământului — ca și la „Saloanele oficiale“ îl apropie­ atît de artiștii consacrați, cît și de ceilalți, aflați abia în pragul afirmării. Presa l-a elogiat nu o dată, iar prie­tenii literați i-au solicitat statornic colaborarea. Calitățile omului completau disponibilitățile artis­tului și destinul său creator părea a se desfă­șura sub semnul împlinirilor temeinice. Sfîrșitul însă s-a aflat, prin propria sa voință, cu mult înainte de zenit, iar opera a cunoscut tribulații nenumărate și doar cîteva au intrat în patri­moniul galeriei naționale. Ceea ce a izbutit acum Gh. Macarie are, prin eficiență și semnificație, însemnătatea unei necesare restituiri. Pasiunea documentării și pro­­fesionalitatea discursului critic_ concură _ la re­evaluarea unei opere de certă originalitate și asupra căreia atît publicul cît și specialiștii au acum prilejul să reflecteze mai profund. Valentin CIUCП

Next