Cronica, 1989 (Anul 24, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)
1989-04-21 / nr. 16
cronica1 Maiorescu observă, de fapt, că în structura cea mai adîncă a personalității omului și creatorului Eminescu coexistă contrariile. Acestea, în loc să-l stingherească, tind, în virtutea unui impuls greu de explicat, să se armonizeze. Explicația acestui fapt se află în disocierea, elocventă ca perspectivă critică modernă, făcută de Maiorescu între omul social și istoric Eminescu și creatorul de geniu Eminescu. Pentru criticul Junimii, biografia morala a geniului г [UNK]E o valoare intrinsecă. Legătura cu creația poeului se cuvine privită însă intr-un plan subtil , care interesul se deplasează de la om la creitor. In viziunea lui Maiorescu, ajuns acum la o perspectivă teoretică situată dincolo de clasicism și romantism, viața reală a omului, cu incidentele, cu bucuriile și cu mîhnirile ei, nu trece niciodată în poezie cu înțelesul ei specific personal Identitatea poetului este asigurată de existența operei, ca expresie sublimată a trăirilor sale, și nu de viața lui reală, de „întîmplările vieții externe“ față de care era „nepăsător". Profund, fără să dea impresia că vrea să fie, criticul constată, punînd la contribuție observațiile sale directe, că omul Eminescu „era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist“, „dar acest pesimism nu era redus la plîngerea mărginită a unui egoist nemulțumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobște, și chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor și a demagogilor înșelători avem a face cu un simțămînt estetic, iar nu cu o amărăciune personala" (Pentru înțelegerea structurii omului Eminescu, o lectură simultană a mărturiei sale făcute lui Slavici, într-o scrisoare din 20 sept. 1877, este in totul sugestivă : „dar tu știi c-am fost totdeauna caracter melancolic și n-am avut niciodată destul curagiu de viață ; prin urmare tot ce gîndesc sau fac, e azi mai ticăit decit înainte“. Oricît ar fi legată de existența autorului, opera nu este, pentru Maiorescu, transcrierea ei directă. Situația este cu atît mai semnificativă cu cit criticul se referă în primul rînd la poezia erotică eminesciană în care, nici vorbă, este implicată existența reală a omului și, de aceea, foarte ușor de anexat liricii romantice a inimii. Cu toate că știa bine că prin viața lui Eminescu au trecut mai multe femei, Maiorescu are tactul și intuiția (excepțională) să-i judece poezia de dragoste ca proiecție în absolut a unui mare vis erotic, și nu s-o vadă drept o emanație directă (deci romantică și sentimentală) a trăirilor psihologice ale omului și ale faptelor vieții : „cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvîrșire în marginile ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decît copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Il iubea întîmplătoarea copie sau il părăsea, tot copie rămînea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei". Lumea cugetării și a poeziei“ este, în fond, biografia imaginară a artistului, opera fiind creația (, esența ei este de a fi o ficțiune“) unui Altul, eului profund“. Poezia este o „ficțiune a realității“, una din trăsăturile ei cele mai caracteristice fiind „impersonalitatea“ (care nu vine în contradicție cu „individualitatea" artistului). Fapt cu totul surprinzător, Maiorescu ajunge, în studiul din 1889, la una dintre cele mai spectaculoase viziuni teoretice asupra poetului și a statutului său (modern), fără să-i dea totuși prioritate absolută în analiza sa. . . . Scriindu-și opera (poeziile), „in care și-a întrupat sub o formă așa de minunată cugetările și simțirile", Eminescu se putea situa și dincolo de individualismul și cultul creatorului romantic. In sensul că „lumea în care trăia el dupa firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și Ie însușise și le avea pururea la îndemînă“ și „se mulțumeau cu emoțiunea estetică a unui mic cerc de amici“. Cu structura lui de geniu metafizic, Eminescu „se considera oarecum ca organul accidental prin care insăsi poezia se manifesta“, altfel spus, poetul se arâta celor din jurul său ca o voce impersonala prin care vorbesc înseși lumea și universul, urmarea era că îsi „cerea poezia, la Junimea, parca ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gîndit măcar să o publice“. (Mallarmé, contemporanul lui Maiorescu, spunea că el, poetul, este ..o voce impersonală prin care vorbește întregul univers“.) O asemenea înțelegere a personalității lui Eminescu este dublată de una, la fel de adînca, a poetului, „om al timpului modern“, a cărui „cultură individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi“. Perspectiva criticului este una integratoare, în sensul conceperii unei simbioze de adîncime între geniul poetului și orizontul său cultural ridicat sistematic și menținut cu demiurgică încordare la dimensiuni universale. Un mic fragment, ca acela ce urmează, cuprinde adevăruri cunoscute direct de Maiorescu și de aceea cu atît mai credibile pentru cunoașterea din interior și situarea exactă pe scara timpului a personalității lui Eminescu : „Cu neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedînd știința celor publicate pănă astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini ale gîndirii omenești. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoștințele tale treptele succesive care să te ridice pănă la ea ? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra vieții omului, asupra soartei poporului român“. Problema pusă aici de Maiorescu este de o importanță excepțională, mai întîi pentru că dă seamă asupra strategiei actului de lectură eminescian, iar apoi prin viziunea în care este gîndită influența lui asupra operei poetice propriu-zise. în concepția criticului junimist, cultura este un ferment esențial pentru creația scriitorului înzestrat cu talent de geniu, dar cu condiția ca „pătrunderea acestei bogății intelectuale pănă în miezul cugetărilor poetului" să ducă nu la „ideea rece“ (potrivită la omul de știință), ci la „ideea emoțională“. Lecturile și ideile acumulate formează, la Eminescu, o comoară imensă de cultură peste care, topite în retorta de foc a simțirii și imaginației sale, se înalță viziunile poetului ca atitudini total noi, („înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gîndirii omenești“), care nu mai pot fi socotite influențe. Personalitatea lui Eminescu îi apare lui Maiorescu prin excelență una sintetizatoare, capabilă prin puterea imaginației să cristalizeze „în forma frumosului" „tot ce este cugetare și simțire omenească". Raportul între cultură și creație este înțeles ca un proces de asimilare profundă a datelor de cultură într-o structură poetică specific eminesciană („pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoțională“). Direcția creatoare a poetului de geniu, concepută de critic drept o selecție a lecturilor și topirea lor intr-un material intelectual propriu, nu lasă nici un fel de posibilitate pentru comentarii și speculații asupra „influențelor“. Observația sa este esențială pentru înțelegerea realistă a acestei probleme, supralicitată însă de urmași în sens dezavantajos poetului : „acel cuprins ideal al culturii omenești nu era la Eminescu un simplu material de erudiție străină, ci era primit și asimilat în chiar individualitatea lui intelectuală“. Individualitatea intelectuală și originalitatea estetică ale lui Eminescu sînt judecate de Maiorescu în aceeași perspectivă a sintezei naționalului cu universalul. Prin genialitatea sa înnăscută, implicată în totalitatea spiritualității naționale. Poetul reprezintă o voce a neamului din care provine ridicîndu-i la demnitatea artei superioare aspirațiile și frămîntările spirituale. Receptarea creației eminesciene de către o colectivitate umană largă și diversă, în cele din urmă de către un întreg popor, se explică prin modul național și general-uman al sentimentelor și prin expresia lor poetică ce depășește ca sens propriu și ca originalitate întregul spațiu tradițional (romantic în bună măsură) al lirismului (personal). Textul maiorescian este memorabil ca adîncime de idei și concizie latină a scriiturii : „Desprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întîi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci cînd exprimă o intuiție a naturei sub formă descriptivă, o simțire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci și atunci cînd trec peste marginea lirismului individual și îmbrățișează și reprezintă un simțămint național sau umanitar. De aici se explică în mare parte adînca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Și ei au simțit în felul lor ceea ce a simțit. Eminescu, în emoțiunea lui își regăsesc emoțiunea lor , numai că el îi rezumă pe toți și are mai ales darul de a deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie, așa nncit glasul lui, deșteptînd răsunetul în inima lor le dă totodată cuvîntul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinței mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, și el trăiește de acum înainte în viața poporului său“. Criticul vrea să spună că poetul de geniu este o conștiință a cititorilor săi, un spirit universal în stare să simtă și să gîndească ceea ce simt și gîndesc aceștia, dîndu-le „cuvîntul ce singuri nu l-ar fi găsit“, spre a face din ei o entitate spirituală distinctă („el îi rezumă pe toți și are mai ales darul de a deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie“). Eminescu trezește în cititori sentimentele și gîndurile sale („poezia devine o parte integrantă a sufletului lor“), îi cheamă la o nouă existență spirituală pentru că între lumea lui și lumea lectorilor săi se stabilește o relație de identitate. Ceea ce întreține extrem de viu această relație simpatetică este limbajul poeziei, forma ei artistică, Maiorescu fiind primul nostru critic (și al lui Eminescu, în mod special, situîndu-se total dincolo de Gherea) care înțelege structura și originalitatea operei în baza unicului principiu ce-i asigură existența proprie : forma. In demersul critic maiorescian, conceput cum nu se poate mai modern și mai insolit pentru vremea sa, coborîrea în interiorul operei deschide calea cea mai rodnică de înțelegere a ființei poetului situată dincolo de aceea a omului social și istoric văzut mai mult în atitudini impersonale, tipic schopenhaueriene. Persoana omului rămîne, în cele din urmă, fixată în spațiul elementelor (totuși) obiective ce o alcătuiesc, dar primatul îl au în chip hotărît, în caracterizarea personalității eminesciene, geniul creator, conștiința creatoare, forma operei. Observația lui Maiorescu are valoarea unei axiome : „dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atîta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte“ ; „această forma este partea cea mai sugestivă în opera lui". Comentarea propriu-zisă a poeziei lui Eminescu este, așa cum criticul singur mărturisește, o „repede analizare a elementelor ei distinctive“. Aceasta se dovedește absolut esențială pentru vremea respectivă chiar în forma sumară în care se prezintă, dar rămîne insuficientă dacă o raportăm la evoluția ulterioară a eminescologiei. Cum studiul Eminescu și poeziile lui reprezintă, indirect, o polemică (subtilă) cu imaginea deformată a poetului schițată de Gherea în articolul său din 1887, publicat în revista „Contemporanul“, este de prisos, ca să nu spunem incorect din punctul de vedere al logicii elementare, să-i aplicăm acestui text exigențele reclamate de evoluția ulterioară a criticii literare românești. Primul merit al studiului maiorescian este acela al pionieratului și, în același timp, al izolării rapide (mai exact spus , concentrate, potrivit naturii clasice a criticului) a trăsăturilor distinctive ale poeziei eminesciene. Judecarea lor este concepută într-o perspectivă valorizantă extrem de sigură, grație deopotrivă gustului și principiilor generale ce guvernează demersul analitic maiorescian. Accentul cade sistematic pe „frumusețea de limbă“ și „înălțarea de cuget“ din poeziile scrise de Eminescu „în epoca deplinei sale dezvoltări“. Consecvent punctului de vedere estetic, criticul precizează că mai ales textele din această perioadă „reclamă toată luarea-aminte a criticei literare în privința formei lor, și cu deosebirea înrudirii cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întîi și deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas pînă la exprimarea celor mai înalte concepțiuni“. Poezia populară a fost, așadar, pentru Eminescu un ferment indispensabil, alături de o „condiție fundamentală“ pentru ridicarea formei poetice la o înălțime necunoscută pînă atunci în literatura română : „mînuirea perfectă a limbei naționale“.Mai tîrziu, în 1898, pronunțîndu-se asupra comparației, făcută curent în epocă, între Eminescu și Coșbuc, criticul a lămurit deplin această problemă printr-o judecată pe care nimeni n-a avut curajul s-o conteste ; se vede că lui Coșbuc îi „lipsește varietatea cunoștințelor și acea neobosită și„ nemiloasă cizelare care transfigurează pe cei pătrunși de sfințenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate“.) Observațiile despre tehnica poetică se reduc la aprecieri asupra „armoniei“ și mai ales asupra „rimei“ eminesciene, demonstrația fiind susținută cu citate din cele mai reprezentative texte. Depășindu-și, în multe privințe, poziția estetică formulată la 1867, Maiorescu gîndește într-o perspectivă modernă rolul cuvîntului în poezie. Acum nu mai vorbește de existența unor cuvinte „poetice“ sau „nepoetice“. Orice cuvînt, (inclusiv „cele mai familiare și prozaice"), poate căpăta în structura unui text poetic o funcție nouă, dovadă că Eminescu îl ridica, în lirica sa, „la splendoarea unei rime surprinzătoare“. „Inovația“ sa este „neașteptată" mai ales atunci cînd folosește în rimă, cu o fantazie inventivă rară, „numele proprii luate din diferite sfere de cultură“. Chiar dacă analiza este sumară, criticul deschide o perspectivă fundamentală în exegeză eminesciană prin deplasarea accentului interpretativ spre forma artistică a poeziei, spre valoarea estetică a limbajului care face ca opera să se sustragă acțiunii măcinătoare a timpului. Forma este viața poeziei ; ea semnifică viața și valoarea ei autonomă în cuprinsul căreia „timpul nu mai are putere și nu mai are înțeles“. Tensiunile sufletești ale creatorului și neliniștile gîndirii sale creatoare se transmit tensiunilor din viața formelor poetice. Maiorescu notează că „după o așa încordare, după o așa «luptă dreaptă» pentru a turna «limba veche în formă nouă», nu ne vom mira că a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigură a unor forme rafinate în Odă în metru antic, în Glossa și în admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adîncă filosofie, pentru care nu se găsea pînă atunci nici o pregătire în literatura noastră“. De clte ori a revenit la Eminescu, văzînd întotdeauna în opera sa un reper capital de referință, „criteriul“ folosit de Maiorescu în aprecierile și judecățile sale a fost „măiestria limbistică“ a poetului de geniu, pornit de-a dreptul de la „geniul poetic al poporului“ său. De aici convingerea sa nestrămutată că „Eminescu este unic“ pentru că „a adus lirica română la o culme de perfecțiune“ (Poeți și critici, 1886). Maiorescu acceptă, printr-un asentiment total, poezia de maturitate a lui Eminescu („epoca sa cea adevărată“); încrederea acordată poetului are valoarea unui act de evaluare critică unic prin caracterul lui profetic. Poezia eminesciană este o formă artistică absolută în jurul căreia vor gravita toate generațiile viitoare: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cît se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării românești“. Judecățile vizionare ale lui T. Maiorescu au o vechime de un secol. Prin adevărurile lor, amplificate de fiecare generație de cititori, ele au căpătat o strălucire mitică, așa cum Eminescu însuși, prin vastitatea geniului și adîncimea creației sale, în care se rezumă, la nivel universal, spiritul creator al poporului român, este mitul însuși al poetului nostru național, catedrala ce stă nemișcată în perspectiva enigmatică a spațiului cosmic. Mihai DRAGAN Eminescu în viziunea critică a lui T. Maiorescu oi> Universalitatea geniului Unicitatea operei eminesciene, în contextul totuși atît de amplu al culturii române, a fost sesizată la adevărata, emblematica sa valoare de-abia de generația de critici, istorici literari și editori ce a urmat primului război mondial generație ce a beneficiat nu numai de perspectiva evoluției post-eminesciene a literaturii noastre vreme de o jumătate de veac, ci și de excepționala atmosferă de emulație culturală a acelei epoci, ecou al împlinirii secularului vis de unitate al poporului nostru. Deși de-abia tîrziu consacrat ca poet nepereche, geniu tutelar al literaturii române, luceafărul poeziei noastre, Mihai Eminescu intrase în Panteonul literelor române încă din ultimele sale clipe de viață, calea fiindu-i deschisă de cuvintele pe care atît de ponderatul Titu Maiorescu le închină operei și personalității sale creatoare : „Tînăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere și să încercăm totodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine ultima fază a poeziei române din zilele noastre“. (Eminescu și poeziile lui, 1889). In determinațiile sale fundamentale, punctul de vedere exprimat în acest prim embrion de monografie se regăsește și astăzi, după un secol, în exegeza eminesciană — și, în primul rînd, înșelător de banala (astăzi) ideea „individualității omului care a personificat în sine“ poezia română. Așa cum îl cunoaștem din luările sale publice de poziție, din scrierile sale, din Jurnalul său, Titu Maiorescu își impunea o absolută lipsă de emotivitate sau sentimentalism ; totuși, abstracta și în bună măsură artificiala seninătate a spiritului său era dublată de o certă sensibilitate — și tocmai această sensibilitate, această facultate de a cîntări, de la prima privire, omul, a fost copleșită de dimensiunile monumentale ale personalității eminesciene. Iată ce-i scria poetului, internat la Ober-Döbling, mentorul „Junimii“, atît de discret-pudic de obicei : „Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții ? Nu știi d-ta iubirea și (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvîntul exact, deși este mai tare) admirarea adeseori entusiastă ce o am și eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică ?“ Toți aceia care s-au aplecat asupra personalității sale au remarcat că, la Maiorescu, strălucirea măștii pe care a reușit să o impună posterității și este datorată atît unor calități native, cu preciziei și tenacității unei individualități puternice, care a reușit să dea o anume formă, pe măsura aspirațiilor sale intime, personalității sale „publice“. De aceea, atunci cînd criticul junimist vorbește de „o așa de covîrșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele се-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa [...] încît lumea în care [Eminescu] trăia după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemînă“, el conferă enigmaticei măreții a Luceafărului atributele aspirațiilor profunde ale propriei sale individualități — suprem omagiu dar, totodată, nepermisă interferență a subiectului în demersul său critic, ale cărei ecouri sînt și astăzi, din păcate, uneori sensibile în exegeza eminesciană. Eminescu niciodată — ca om, ca ziarist, ca scriitor — nu a dat „individualității“ sale întîietate asupra realității, nu s-a legănat cu iluzii, nu s-a exilat în vreo lume de feerică, abstractă ficționalitate. Maiorescu echivala puterea personalității eminesciene cu efortul de individualitate ce caracteriza propria-i personalitate — dar această putere este de cu totul alt nivel și de cu totul altă natură. Un secol de exegeză eminesciană dă contemporaneității privilegiul de a cunoaște coordonatele spirituale ale Luceafărului poeziei române cu mult mai bine decît o puteau face contemporanii săi : „individualitatea“ s-a dovedit a fi o personalitate creatoare de dimensiuni universale, iar „ideile generale“ au rezultat a fi, la analiză, cunoștințe vaste, enciclopedic aprofundate. Dacă Mite Kremnitz sau Iacob Negruzzi priveau cu suspiciune preocupările poetului în domeniul limbii sanscrite, prin rîvna cărturarilor au fost regăsite notițe atestînd preocupările sale în acest domeniu încă de la Viena și Berlin, ca și traducerile sale după lucrările lui Fr. Bopp — Kritische Gramatik der sanskritosprache și Glossarium comparativum linguae sanscritae . intr-un studiu exemplar, Amita Bhose a Pus în evidentă profundele ecouri pe care cultura Indiei clasice le-a avut în creația poetului nostru național. La fel, mulți dintre contemporani nu au înțeles la adevărata sa semnificație pasiunea eminesciană pentru limba și literatura română veche, pentru istoria românilor. In Amintirile sale, Gheorghe Panu descrie ultima sa întîlnire cu poetul, consemnînd ceea ce el consideră a fi certe semne de alienare : „...după cinci minute el căzu din nou în mutismul obișnuit, avînd aerul că nu mai cunoaște sau puțin îi importă lumea ce-l înconjura. Stătu vreun sfert de ceas în prostrație, apoi întorcîndu-se către mine îmi zise încet, ca să nu fie auzit de ceilalți : — Panule, știi tu că în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un șir neîntrerupt de martiri...“. Caragiale și Vlahuță mărturisesc primii pasiunea lui Eminescu pentru vechea noastră literatură, pentru istoria poporului român , cîteva decenii mai tîrziu, M. Gaster relevă contribuția esențială a poetului la alcătuirea Chrestomației sale, apărută în 1891. Dar de-abia astăzi, profund documentatul studiu al lui D. Vatamaniuc, dedicat lui Eminescu și Vechiului scris românesc a lămurit definitiv întinderea culturii eminesciene în acest domeniu , aparent, limba literară română actuală începe o dată cu Eminescu , dar chiar unanimitatea cu care limba eminesciană a fost adoptată ca normă se datorează plasticității sale, trădînd o îndelungă șlefuire, puterii de expresie — toate, trăsături acumulate în decurs de secole, prin umila truda a cronicarilor, ce își găsesc o genială sinteză în opera eminesciană. Cercul rafinat al „Junimii“ a fost de la bun început impresionat de calitatea scriiturii poetice eminesciene — aflată pe atunci de-abia în etapa de formare. Dar de la bun început au apărut și disensiunile : așa cum îi scrie Iacob Negruzzi poetului, aflat pe atunci la Viena, „onorabila societate“, apreciind calitățile formale, nu este de acord cu fondul ideatic al Epigonilor : «Mureșan scutură lanțul cu a lui voce ruginită, Rum pe coarde de aramă cu o mină amorțită, Cheamă piatra să învie ca și miticul poet, Smulge munților durerea, brazilor destinul spune, Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet“. Astăzi știm bine, prin contribuția colectivă a zeci de istorici și critici literari că, în pofida opoziției sale pe deplin justificate față de etimologismul abuziv, de „pumnalismele“ ce se mărginesc la simpla poză verbală, ideologia eminesciană derivă direct din ideile Școlii Ardelene, ideiforță ce constituie însuși axul conceptual al întregii opere a poetului nostru național : unitatea poporului și a limbii, măreția istoriei naționale, destinul istoric și vocația europeană a națiunii române, toate deprinse încă din anii adolescenței, în lungile ore petrecute, în biblioteca lui Aron Pumnul, a plecat asupra scrierilor lui Șincai, Maior, Micu, Cipariu, Barițiu (volume ce apar în Consemnăcionariul bibliotecii încă din 1858) sau descifrînd, în paginile Lepturariului românesc, versurile lui Mureșanu, Eliad, Asachi, Bolliac, Negruzzi : «Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic ! Și de-aceea spusa voastră era sîntă și frumoasă. Căci de minți era gîndită, căci din inimi era scoasă. Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrîni*. ! Așa cum bine remarcau criticii încă din urmă cu un secol, poezia eminesciană a dus la dispariția versificației dulcege proliferante în epocă, realizînd sinteza dintre idealul estetic specific literaturii române moderne și profunzimea eticofilosofică moștenită de la precedentele generații de truditori pe ogorul literelor române. Poezia eminesciană constituie geniala sinteză a tradiției multiseculare a literelor române și ale celor mai noi izbînzi poetice ale epocii sale, a folclorului cu filosofia clasică germană, a ideologiei naționale a Școlii Ardelene și a filosofiei vedice. Această sinteză unică în istoria culturii noastre dovedește un grad de universalitate ce depășește cu mult posibilitățile de condensare în „individualitate“ a unei lumi a „ideilor generale însușite“, așa cum înțelegea Maiorescu, cu un secol în urmă, geneza intimă a operei eminesciene. Nu este vorba de „individualitate“, ci de universalitate, o universalitate creatoare acționînd nu prin „însușire“, ci prin sinteză și transfigurare. Pînă astăzi, doar urmașii săi, poeții, au avut apercepția adevăratei dimensiuni, supraindividuale, universal-sintetice a geniului eminescian : „Infinit mai ușor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecînd Rubiconul sau prăbușindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus în Senat. Pe Eminescu noi, fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decît ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atîtea feluri, ca înfățișare, în cîte feluri sînt ca înfățișare cei care-i înțeleg opera, cei care adaugă monada i cu propria lor monadă". (Nichita Stănescu). Tudor PACURARU