Cronica, 1989 (Anul 24, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)

1989-09-01 / nr. 35

cronica5 (urmare din pag. 1) lui și profesorului Eugen Lu­­mezianu i-a venit ideea unui album la care au colaborat cu pagini manuscrise 29 de perso­nalități marcante din toată ța­ra. Albumul propriu-zis este ilustrat de plasticiana Alice Ivănceanu și va fi donat Mu­zeului Literaturii Române. —• Intr-adevăr, e o inițiativă de toată lauda. • Dintre acțiunile la care ați participat în țară, care v-au plă­cut în mod deosebit ? — N-am participat­­ la prea multe, din cauza sănătății. Doar la Oradea am fost, unde­­ am vorbit despre inefabil la Emi­­­nescu și despre universalitatea poetului. In numărul din Ma­­nuscriptum închinat lui Emi­­­nescu a și apărut intervenția mea sub­­ titlul Este Eminescu poet universal? — De ce tonul interogativ? !Este vorba de vreo îndoială în această privință ? — Nicidecum. Este însă des­chiderea unei noi posibilități de a da răspunsul și pe altă cale decît pe aceea a studiu­lui, oricum altfel decît s-a fă­cut pînă acum, cel puțin în ceea ce mă privește. M-a pre­ocupat ideea că nici un poet mare al lumii nu apare singur, fie că e vorba de Dante, Sha­kespeare sau Goethe.­­T- In ce sens ? — In anumite epoci, se cre­ează un „context genial , dacă se poate spune așa, chiar în sfera literaturii, dar­ și într-o conjunctură mai largă. Emines­cu nu s-a ivit singur, ci îm­preună cu Creangă și Caragia­­le, iar, pe de altă parte, au­­ existat Hasdeu în filologie și istorie. Conta în filosofie, Te­rnopol în istorie și filosofia is­toriei, Grigorescu și Andrees­­­cu în pictură. Toate acestea euit o confirmare a universali­tății lui Eminescu. El este în­cununarea a ceea nu­­mit „contextul genial“ din e­­pocă­. Unii spun că ar fi vorba chiar de cel mai mare poet al­­ secolului al XIX-lea. Se aude că Eugen Coșeriu ar fi scris o carte despre Eminescu (trebuie­­ să fie de tot interesul !), unde, între altele, îl considera pe­­ român cel mai de seama poet al veacului său. Subscrieți la asemenea situare menită sa dea­­­ frisoane unora ? — împărtășesc judecata de valoare și o găsesc pe de­plin Îndreptățită. — Altminteri și Ungaretti credea la fel, extinzînd apre­cierea la ultimele două secole. Recenta carte a Svetlanei Fa­­zeologu-Matta, „Eminescu și a­­bisul ontologic", e o tulbură­toare confirmare în plus. —■ Ar trebui dezvoltată aceas­tă traiectorie a cunoașterii lui Eminescu pe care a făcut-o Svetlana Paleologu-Matta, îmi place să cred că noile genera­ții de eminescologi vor fi re­ceptive la sugestiile deschise de cercetătoarea din Elveția. — Cum ? —• Eu l-am văzut pe Emines­cu exponent al „filosofiei exis­tenței" doar în unele dintre poezii. Svetlana Paleologu-Matta îl privește ca exponent general al existențialismului modern. Poetul român a avut cutezan­ța să privească moartea în fa­ță și să trăiască în perspectiva morții. Cartea va trebui cunos­cută de publicul românesc și ar fi ideal să apară în colec­ția „Eminesciana“ a Editurii Junimea din Iași. Răspunsul la întrebare va veni de la sine. — Vorbeau­ de un „context genial“ în care e și prezența lui Ion Creangă. Destinul făcut ca în acest an să come­­­morăm și centenarul morții a­­cestuia. Deși atît de diferiți, Eminescu și Creangă ne-au o­­ferit exemplul unei prietenii unice în cultura noastră. Ce afinități îi vor fi legat, după părerea dumneavoastră? — Cea mai importantă afi­nitate, cred, este atașamentul lor față de folclor. Nu mă gîn­­desc la o simplă iubire pentru creația populară prezentă la scriitorii noștri, în genere. Mă gîndesc la întîlnirea mai pro­fundă în planul creativității. E­­minescu a „inventat“ poezii și basmul Făt-Frumos din lacri­mă, iar Creangă basme, fără a putea fi deosebite de forța de invenție a geniului popular. Plus de asta, în Amintiri din copilărie, Creangă îmi pare a fi una dintre primele expre­sii, chiar în plan universal, ale copilăriei neidealizate, în sens romantic precum la David Cop­perfield al lui Dickens, să zi­cem. Farmecul copilăriei vine, deci, nu din idealizare roman­tică, sentimentală, cum ar fi înclinați­a crede unii, ci din profunzimea copilăriei înseși, „Eminescu va fi și mai profund receptat..­“ ca mister al existenței. La fel trebuie privit și „romantismul" eminescian, în cele mai bune poezii ale scriitorului. De alt­fel, în alt sens, dumneata ai încercat s-o demonstrezi în E­­minescu — Dialectica stilului. — Gh. Panu afirmă că Emi­nescu și Creangă stăteau de vorbă ceasuri întregi și juni­miștii erau contrariați cam despre ce pot discuta două firi atît de deosebite. — De fapt, nu erau atît de diferiți. Se căutau unul pe al­tul fiindcă se-ntîlneau perfect, convergeau în adîncime, părînd incompatibili la suprafață.­­ Soarta a vrut ca lui E­­minescu și Creangă să li se alăture în nemurire, în același an 1889, și Veronica Micle. De la unii contemporani și pînă la G. Călinescu sau Svetlana Pa­leologu-Matta, s-a văzut o dis­tanță cam mare între Veronica și Eminescu. Se pare însă că Ion Creangă a înțeles mai „o­­menește“ iubirea celor doi. Alt­minteri, corespondența Veroni­­căi atestă o mare pasiune a femeii. Nu credeți ca Doamna Paleologu-Marta e un pic ne­dreaptă cu Veronica Micle ? — Poate. Dar există totuși un mare decalaj între Emines­cu și Veronica Micle. — Adică ? — Nu putem ignora o anume superficialitate a femeii față cu profunzimea excepțională a poetului. Era, probabil, prea lumească pentru el­— Nu neg existența unui ma­re decalaj. Dar, cu toate a­­cestea... — înțeleg la ce te referi. Sau încerc. Dovadă sinuciderea care o răscumpără în ochii posteri­tății. A fost, de aceea, o ființă nefericită, ceea ce te face oa­recum profund. S-a atașat de un om prea mare pentru ea, și ca atare nici nu i-a putut corespunde în totul. — La drept vorbind, dacă privim dintr-un asemenea punct de vedere, nu e de mirare că nici criticii, chiar dintre cei mari, nu i-au putut „corespun­de“ în totul poetului. Ba chiar unii se-ntrec în a simula o e­­xigență critică menită să-i înal­țe pe ei, considerînd, iată, în anul centenarului, că exempla­ră trebuie considerată doar opera poetică. Mai ales preo­cupările științifice ale poetului sînt controversate. — Este, în bună măsură, o moștenire călinesciană, înțele­­gîndu-se că n-ar interesa alt­ceva la Eminescu decît poezia. Adevărul e că poezia este cul­mea Împlinirii lui Eminescu, în tot ce-a făcut, însă nu-i mai puțin adevărat că, deși nu la același nivel, el este mare și-n alte privințe. Eminescu a­­vea un fel de temeinicie, un fel de conștiinciozitate adîncă menită să-l facă să privească cu toată seriozitatea orice atin­gea. Or, el era interesat să a­­tingă foarte multe lucruri. De aceea, are dreptate Constantin Noica, cel care apropia uriașul jurnal eminescian de tot atît de uriașele notații ale lui Leo­nardo da Virici.­­ Controversa au extins-o criticii și asupra publicisticii. S-a spus chiar că posteritatea nici nu va voi s-o cunoască, fiind o răfuială pătimașă cu personalități ale vremii, etc. — A fost o atitudine nese­rioasă, dacă nu interesată. E­­minescu, nu încape îndoială, este precursorul întregii ziaris­tici moderne românești. La el nu există aproape nici o expre­sie ziaristică în măsură să poa­tă fi contestată lingvistic sau din alt punct de vedere. — Nici „violența“ verbală, considerată „nedreaptă“, a unor pagini ? — Depinde ce înțelegi prin „violență verbală". In jurna­listica modernă, există publi­ciști care l-au urmat și-n a­­tare privință. Cel mai strălu­cit exemplu este Tudor Ar­­ghezi. Apoi N. D. Cocea și alții. — S-a spus că Arghezi merge mai mult spre pamflet, spre un fel de gratuitate artistică. — Există pamflet și la Emi­nescu. Și chiar caricatură. Dar nu și gratuitatea pe care o invoci. Și nici la Arghezi. — Prin ce se distinge, to­tuși, verva lor pamfletară? — In primul rînd, există o distincție temperamentală între Eminescu și Arghezi. Apoi, deși foarte lucrate, finisate a­­mîndouă, totuși la Eminescu sînt de identificat reminiscen­țe romantice care nu se mai văd la Arghezi. — Ce înțelegeți prin „remi­niscențe romantice“ ? — Vizez un entuziasm care apare mult mai potolit la Ar­­ghezi- E vorba, să zicem, de un entuziasm al cunoașterii, la Eminescu. — Să revenim la critici. Spu­neam că mulți nu sînt la înăl­țimea operei lui Eminescu și e firesc. Laurențiu Ulici, nu fără argumente, afirma, nu de­mult, că eminescologia se află în impas. Subscrieți ? — Scepticismul poate fi sti­mulativ. Dar aserțiunea este strălucit dezisă în special de cartea deja amintită a Svetla­nei Paleologu-Matta. Eminesco­­logia, dimpotrivă, se află în as­censiune. — In afară de exemplul dat, alte dovezi ? — Intîi de toate apreciez e­­fo­rturile din ultimii ani în a­­profundarea poeziei în lumi­na marilor achiziții ale cunoaș­terii contemporane, inexistente pentru vechii eminescologi. A­­poi, aș remarca extinderea stu­diilor eminescologice și la alte domenii decît cel al poeziei. De pildă, deslușirea contribu­țiilor eminesciene în sfera ma­tematicii (desconsiderate de un G. Călinescu din lipsa compe­tenței necesare), datorată pro­fesorului Solomon Marcus, în ultima sa carte Invenție și des­coperire, nu poate fi exclusă din eminescologia modernă. Și nu în ultimul rînd se cuvine apreciat efortul editării operei integrale, a publicisticii, îndeo­sebi. — In revista „Luceafărul“, am zis că, de vom avea noro­cul, totuși, ca în anul cente­narului să citim ediția integra­lă, 1989 va marca sfîrșitul preistoriei eminescologiei. — Așa ? ! — Ați mai putea numi și alte exegeze semnificative pentru actualul stadiu al cercetărilor ? — Hyperion I și Eminescu și eminescianismul de George Munteanu, Eminescu și roman­tismul german de Zoe Dumi­­trescu-Bușulenga, Narcis și Hy­perion de Mihai Cimpoi și al­tele care nu-mi vin imediat în minte. — Dacă vi s-ar cere să a­­dresați un mesaj pentru emi­­nescologia mileniului trei, ce-ați spune ? — Aș spune ce-a zis Maio­­rescu la moartea poetului, în celebrul și încă actualul său studiu Eminescu și poeziile lui. Aș aminti cititorilor și critici­lor că mileniul al treilea va începe tot „sub auspiciile ge­niului lui", încredințat fiind că Eminescu va fi și mai profund receptat decît am putut-o face-o noi, cei din secolul al XX-lea. Să fie, cum ai spus-o dum­neata, adevărata intrare în is­toria eminescologiei, atunci cînd gloria universală a poe­tului nostru va fi la fel de prezentă ca și a egalilor săi, Dante și Shakespeare. De vorbă cu EDGAR PAPU Seară în iarna fără sfîrșit Nu știu nici astăzi de ce culoarea mov are soarele tău în păr nici în seara asta nu știu de ce culoarea violet are culoarea ochilor tai albaștri eu nu pot să știu tu nu poți să-mi răspunzi într-o iarnă cînd alergăm pe sania cu chiote și strigăte prin văzduhul cel mai albastru din lume eu nu știu de ce în locul tău strălucește un soare violet și la cerceii tăi sunînd ca niște zurgălăi cîntă cercei moi de mezalianță în această seară nu numai sinii tăi dar și ochii tăi sînt mai albaștri decît cerul a cum știu că-i invidiază iadul eu o cunosc pe soția lui Satan ea mă iubește mai mult decît pe îngerul răzbunării ea știe că pe acest pămint eu nu voi fi îngerul umilință ea se teme de mine eu încă nu Acesta e drumul Nu am de ales altă cale în viață calea mea este întunericul și iubirea ca o rază de căldură ?și care mă duce orbește prin noaptea puternică nu mai am de ales nici un drum el mi-a fost predestinat încă de la începutul lumii acum drumul mă conduce un eu pe el și trebuie să mărturisesc cu mîndrie și cu umilință acest drum este drumul oilor care se duc behăind la abatorul sacru Drumul cel de pe urmă Intr-o noapte de primăvară voi pleca într-un tren negru trenul va merge într-o direcție necunoscută dar Satana va fi mecanicul negru al acestui tren negru care va vîjîi pe niște șine negre pe sub stele negre singurul pasager de lux voi fi eu îmbrăcat în haine de lux pe un pat de lux și direcția necunoscută a acelui tren de lux va fi haosul Pasărea dimineții într-o bună dimineață a căzut o pasăre de gheață ea avea penele roze mai roșii decît petele sîngelui meu și eu am plîns pe această pasăre ea a rîs de mine și a zburat în ceruri ca voia să-mi comunice de acolo ceva important care nu se găsește pe acest pămînt în cea de-a doua dimineață am găsit la pragul ușii mele o pasăre roșie ca țipa din tot universul numai eu nu am auzit-o Ca un rob E o culoare mov pe chipul tău încă nu e culoarea ta preferată înainte de moarte e doar o culoare mov pe fața ta știu că acesta poate fi un semn bun precum și un semn rău o culoare violacee căzută din florile cerului poate fi o noapte ca o regină și a doua zi fatală tu ai o culoare mov pe obrazul tău tu ai ochii mai strălucitori decît stelele cerului eu mă plimb pe aici pe pămînt ca un rob șoptind la picioarele taie I­ fi-e dor de pustiu. In dimineața aceasta sînt mai trist decît soarele el nu vrea sa răsară dintre ghețurile polare el stă cu un urs alb în brațele albe și plînge el are lacrimi de gheață și se uită la mine eu am ochii deschiși n-am dormit toată noaptea eu am lacrimi de foc eu sînt leul Saharei te rog să mă ierți în pădure E o adincă liniște în pădure e cea mai adîncă liniște pe care am auzit-o în largul albastru al mărilor eu am călătorit pe oceane astazi eu mă plimb pe țărmul celei mai albastre mări din lume cu cea mai albastră femeie din lume ea mă iubește eu o privesc cu uimire și așa trece vara noastră ea contemplîndu-mi chipul funebru iar eu marea cea albastră ■ ea contempla spațiul eu contemplami timpul astă noapte a început să plouă pentru fericirea mea și a sufletului iubitei mele astă noapte au început să se ascundă fiarele și să crească florile și copacii ____________________________________________________ '•Ш ! Uimiri Sîm­bătă seara, duminică dimineața la Ajungem în gară pe la 19,25, trenul are plecarea 20,06, e timp, mă plasez la o casă de bilete, sînt trei rînduri aproape egale, mi se pare că aici undei stau merge cam încet, mă mut la altul, doi băieți tuciurii pe care-i zărisem cu coada ochiului în spatele meu mă însoțesc Și la celălalt rînd, ne­păsător, îmi bag inimile în buzunarele pantalonilor și băieții, subit, dispar, cer două bilete clasa întîi, trenul e-n gară, căutăm vagonul și descoperim, eh, ce descoperire ! că trenul nu are vagon clasa I, casieriță e uimită, „vai, c­ar chiar mai-nainte am dat cuiva un bilet clasa-ntîi“, acel „cuiva“ eram chiar eu, dar n-am timp să-i spun că e de datoria ei ș.a.m.d.; căutăm locuri, un loc, un locșor, trenul e deja plin, sîmbătă seara, prindem un spațiu pe culoar, la un geam, „tot e ceva“ și-apoi n-avem de mers decît două ore și jumătate* ce mai * Se face opt, de-acum trebuie să-i anunțe plecarea, căldura e încă lichefiantă, nu mișcă nimic în aer, doar pe peron călători grăbiți-disperați-fericiți c-au prins trenul, „nu plecăm dom’ șef ?“ și șeful zice că „da, peste o oră“, unii, ca noi, mai necăsătoriți, cred că glumește, alții, cei mai mulți navetiști, cu­noscători în mersul trenurilor și îndeosebi în al personalului Iași—Dorohoi (plecarea 20.06) spun că „așa-i, ăsta-i tren de legătură, așteaptă personalul de la București, uneori o oră, alteori mai puțin, câteodată două“. „Cum se întîmplă“. „Cum ți-i no­rocul“. Cu norocul (îmi zic) stau nici prea-prea nici foarte-foarte și constatarea are darul de a-mi revitaliza simțul umorului pe care mi-l pierdusem cît am stat în picioare (locurile le-am obținut gra­ție unor călători care au renunțat, pentru că pier­deau legătura cu o cursă de Plugari, pare-mi-se. Ca să vezi cum se leagă și se dezleagă toate...) Nervii au avut timp, într-o oră, să se întindă la maximum și să-și revină la condiția conviețuirii pașnice. Compartimentul e plin de tineri, seraliști la Iași, precît îmi dau seama, unii dornici să prindă discoteca la Vlădeni, alții un somn cît mai sănă­tos. Sînt simpatici, vorbesc mult și tare, băieți și fete, cam 20 de ani, cam obosiți, cam enervați (ce­­fereul își primește porția), cam însetați (unul făcut de două ori naveta de geam, după apă, în a­fară, deși culoarul era practicabil, dar obișnuința e a doua natură), cam gata să pice de somn dar și­ gata să meargă la dans, dacă mai prind disco­teca. „N-am timp să ajung acasă, să mă schimb“, zice ea, o constatare, abia un ușor regret (dacă e — e, dacă nu — nu). „Nu-i nimic, mergi așa, zice el, crezi că te fură cineva?“ (ironie tandră). „N-am fost niciodată la discotecă în rochie, numai în pantaloni“. Fără comentarii. Plecăm din Iași, dar n-avem intrare în Lețcani. „Știți cum e, un tren întîrziat le lasă să treacă pe toate celelalte“. Știm. Stăm vreo jumătate de oră, boarea nopții ne răcorește, chiar și setea s-a mai domolit. „Dacă scăpăm de Lețcani, nu ne mai oprește nimeni­“. „Ca un zmeu o să meargă“. „Ca un supersonic“. Se fac glume, se povestesc întîm­­plări „de călătorie“, romane polițiste, se rezolvă chiar și probleme de matematică (dar și sentimen­tale, dar și de-ale vieții). „înainte de Larga Jijia (sîntem avertizați) se va trage semnalul de alarmă“. Și chiar așa se întîmplă. Incidentul se rezolvă, însă repede, toată lumea, inclusiv conductorul, știe că „se trage“ în ultimul vagon și verificarea nu du­rează. „Mai înainte se trăgea și la Piciorul Lupu­lui, la intrarea în tunel, dar acum le-a făcut haltă“. Cînd ajungem la Vlădeni,­ trebuia să fi fost în Din­gen­i­tură...­­­și noi sîntem așteptați, și noi avem o legă­„Dacă nu o-așteaptă nimeni, peste o oră aveți tren înapoi, la cinci sînteți în Iași“, ne „încu­rajează“ cineva din grupul celor care coboară. Tre­nul aproape că se golește, rămînem fără tovarăși de călătorie, într-o liniște care, parcă, ne stinghe­rește. Ne lăfăim pe banchete. Gările se știu din studenție, drum străbătut în fiecare vacanță și-n atîtea alte prilejuri, dar tot mai rar de la vreme. Jijia sclipind ici-colo sub pod, dealurile în­­­­unecate, satele dormind sub povara toamnei. Luna, ca un proiector, trasînd fîșii luminoase peste cîte un iepure încremenit. In gară, farurile „Daciei“ ne fac semne de bun venit. „Credeam­ că nu mai ajungeți“. „Am ajuns“. Un indicator în lumină : Acasă. Nicolae TURTUREANTJ î й [UNK];

Next