Cronica, 1989 (Anul 24, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)
1989-09-15 / nr. 37
cronica 3 Spațiul ideologiei in proza contemporană obișnuit, încercarea de a preciza, cu obstinație, ceva, de a sublinia, anume, o idee ori un cuvint relevant într-o propoziție implică, tacit, riscul unui truism, dacă nu al unui pleonasm. Mi-am asumat acest risc în enunțul comentariului de față. Aceasta pentru motivul că nici o literatură, niciodată și nicăieri (informația o deținem încă de la presocratici, dar ea a fost postulată de Aristotel) n-a existat (dar mai ales n-a rezistat) în afara politicului. Prezentă în însăși structura creației, substanța esențială a politicului este ideologia, care determină și hotărăște destinul operei de artă. Exprimînd forme ale conștiinței sociale precum și transformările acesteia în configurarea unui moment istoric dat, politicul are o pondere mai accentuată asupra înțelegerii și participării conștiente la țelul propus, aceasta fiind posibil și datorită modului prin care se materializează expresia ideologică , program bine gîndit, clar și manifest. Or, dacă actul pur ideologic se adresează tot conștiinței umane, în chip firesc, el nu înlătură ecranul stărilor de spirit și reacțiile afective care țin de spațiul psihologicului, ci, dimpotrivă, îl include, sfera înțelegerii și a convingerii lărgindu-se de aici înainte și prin intervenția imediată a literaturii și artei în general, care, genetic, emană din același amplu și complex ansamblu social determinat de fenomenul politic. Faptul că ecoul creației are o rezonanță atît de eficientă în conturarea climatului istoric direcționat de ideologie se explică (motivîndu-se totodată) atît prin mijloacele sale speciale de a se adresa emoțiilor și sensibilității, cit și prin spontaneitatea și farmecul ei, atribute ce-i conferă valoarea esențială : receptarea la fel de eruptivă și nepremeditată din partea publicului. Așadar, întîiul argument care susține cuplul artă—ideologie (ordinea noțiunilor în sintagma subliniată este alfabetică) ar fi acela că atît ideologia cit și arta sînt forme ale spiritului și că numai raporturile dintre conștient și spontan, rațional și irațional, obiectiv și subiectiv etc., prezente în structurile lor, sînt sensibil diferite. Actul creației presupune în laboratorul său intim pretexte inexprimabile în concepte și, pînă la un punct, inexplicabile, ținînd, deci, de ceea ce numim inefabil. Pe cînd politicul (ideologia) este, în general, rezultatul unui îndelung proces de acțiuni premeditate, care, succesiv, conduc la atitudini și decizii ale unor personalități conducătoare reprezentative și conștiente atît de necesitățile obiective ale momentului istoric respectiv,cît și de legile progresului social. Proza românească actuală (mă gindesc la autorii reprezentativi și la cărțile lor apărute în ultimele decenii), situată în acord absolut cu stadiul de maturitate atins de noua noastră literatură, exprimă ambianța universalului, în sensul relevării acelor întemeieri umane ce pot concura cu oricare din motivele marii literaturi a lumii contemporane. O atare propensiune mi se pare legitimă, dacă avem în vedere condițiile obiective și subiective existente și dacă nu neglijăm următorul dublu aspect, indiscutabil esențial : înrădăcinarea organică în tradiția națională fenomenului epic de azi, pe de o parte și, pe de altă parte, efortul stăruitor al prozatorilor noștri contemporani de a propune cititorului de oriunde imaginea unei realități autohtone structural nouă, izvorită din gîndirea, simțirea și fapta omului făuritor încordat al acestui timp. Sub înfățișarea lui ideală, eposul românesc de azi ne dezvăluie, prin simplitate, veracitate și, în afara oricăror ornamente sterile, temeiurile limpezi și simbolurile palpabile și trainice ale muncii creatoare și de atâtea ori eroice a acestui popor. Cine citește atent cărțile prozatorilor noștri desprinde cu ușurință concluzia că valoarea și împlinirea spiritului românesc stau dincolo de cuvîntul abscons și de falsificarea subiectivă a imperativului obiectiv. Energia și vitalitatea sînt, de asemenea, alte dimensiuni ale romanului și nuvelei contemporane. Dragostea de viață, aspirația spre lumină resping neliniștea și dezolarea, care, adesea, întunecă metafora sugestivă a revelării acelor existențe simple ce durează dintotdeauna pe pămîntul roditor și darnic al patriei. Nu este mai puțin adevărat nici faptul că, uneori, datorită specificității lui, înțelegerea exactă a mesajului artistic depinde și de personalitatea receptorului, de sensibilitatea acestuia, ba chiar și de dispoziția dintr-un moment dat a consumatorului de literatură. Din acest punct de vedere, însă, schița, nuvela, romanul — intr-un cuvint proza publicată în acești ani, este validată nu numai de practica socială a timpului pe care îl reflectă, ci și de dobîndirea unui anume tip de obiectivitate ce i-i conferă adevărul că, în cadrul prezentului context istoric, substanța ei a devenit punct de reper și mod de referință pentru realitatea culturală în care ne aflăm. Scriitorul român de azi nu este copleșit de sentimentul singurătății, al dezbinării, și respinge tendința de a-și găsi reazim în alții ; forța lui își revendică virtuțile din însemnele duratei și a rezistenței străbune, situații ratificate de inconfundabila noastră istorie. Acest privilegiu (situat în armonie perfectă cu întreg ansamblul realizărilor actuale) este posibil și datorită împrejurării că din tabloul divers al vieții noastre de azi, prozatorii autentici știu să cuprindă în operele lor ceea ce se desprinde ca esențial din ampla complexitate a realului. Se poate spune despre cei mai mulți dintre autorii epici că sînt niște scrutători lucizi ai vieții, fără ca din alcătuirea lor spirituală să lipsească acea „ingenuitate“, despre care vorbea G. Călinescu ■— privire adolescentină care-i determină să rămînă mereu uimiți în fața lumii, tocmai pentru a o redescoperi mereu. Iată de ce în cărțile pe care ni le oferă sînt prezenți oameni obișnuiți, autentici, incluși organic în uriașul spectacol al existenței, imaginea acestor eroi și personaje fiind alta acum, deosebită fundamental de profilul „clasicizat“ al angoasatului de altădată. Conturul politic al prozei românești actuale se constituie din adevărul că în conflictele predilecte ale autorilor se mișcă, trăiesc și muncesc oamenii faptei, oameni care, pornind de la sine, au ajuns la conștiința de sine, această împlinire fiind posibilă numai între coordonatele efervescente ale timpului nostru. Finalitatea operei de artă constă nu în reflectarea, oricum, a unei realități, ci în efortul scriitorului de a trece dincolo de limitele știutului, pentru descoperirea noului, situat în spațiul deschis al ideologicului. Or, acoperirea materială a noului, care cuprinde în sine alte (superioare) forme prielnice de existență organizată, vibrantă și ascendentă nu se lasă văzută decît de ochiul care știe să privească, să caute. Nu trebuie să se înțeleagă, prin urmare, că „angajarea“ politică a creației presupune o înșiruire de elanuri și întîmplări albe, lipsite de confruntările firești ; dimpotrivă, realul (cu deosebire cel surprins în proză), decantat de privirea lucidă a scriitorului, reflectă pe cum ar trebui să fie alături de ceea ce este concret, adică idealul dispus în congruența lui liberă. Virgil CUȚITARU După cum a remarcat Gh. T.Kirileanu, Ion Creangă avea obiceiul să facă unele notații pe cărțile și revistele care-i aparțineau. Cunoscutul editor a reținut de pe un exemplar al lucrării de obște Geografie a lui Amfilohie Hotiniul, 1795, următoarea însemnare : „Din cărțile subscrisului, Ion Creangă, 1878. Dăruită mie de dl. Mihail Eminescu, eminentul scriitor și cel mai mare poet al românilor“. G. Călinescu a spus, la timpul potrivit, că povestitorul n-a mai așteptat verdictul lui T. Maiorescu, situîndu-l pe poet acolo unde-i era jocul în cultura noastră. In ce mă privește, această intuiție de mare „critic“ a lui Creangă are o semnificație ceva mai adîncă, dincolo de o pură aderență afectivă. Judecata de valoare a humuleșteanului ar fi fost imposibilă fără un excepțional gust artistic care, la rîndu-i, implică o superioară concepție despre literatură, cu nimic mai prejos decît a contemporanilor săi Eminescu, I. L. Caragiale sau T. Maiorescu. In fapt, nu există scriitor mare fără o concepție despre artă pe măsură, chiar dacă artistul nu și-a conceptualizat viziunea, cum se-ntîmplă în folclor sau cu Homer. In asemenea cazuri, poetica e de descifrat în structura de adîncime a operei. Ca să-l parafrazez pe Călinescu, și Kant și țăranul filosofează asupra artei, însă fiecare o face cu uneltele proprii. Creangă, evident, se află mai aproape de condiția celui din urmă. El n-a ajuns la cultura de concept a marilor săi contemporani Eminescu, Maiorescu sau Conta, dar, în același timp, nu mai este nici artist de tip folcloric. Fiind pus să reacționeze intr-un mediu elevat de cultură (la Junimea), el ne-a oferit o experiență singulară și din atare punct de vedere, ca protagonist al unei „poetici" de mare rafinament pe care autorul o exprima prin anecdote, aluzii fine etc. Contemporanii au înregistrat doar cîteva dintre judecățile de valoare în pilde ale lui Creangă. Trec peste cunoscuta poveste cu „sfîrșiacul“, care dovedește superioritatea de gust a lui Creangă în fața entuziasmului facil al junimiștilor. Vorbeam de o emulație de concepție a lui Creangă cu prietenii săi iluștri Slavici și Maiorescu. Se știe că, prin fondul intern al viziunii, Slavici se apropie foarte mult de universul rural al moldoveanului. T. Maiorescu era tentat să creadă că sirianul îi este superior lui Creangă de vreme ce i se părea că în Moș Nichifor Coțcariul humuleșteanul îi este, pe alocuri, tributar lui Slavici. Văzîndu-se pus pe astfel de talere, Creangă se știe însă altfel și intuiește punctul vulnerabil al concepției artistice a lui Slavici, probabil obstacolul esențial în calea atingerii genialității. Întrebat dacă îi plăcuse Budulea Taichii, proaspăt apărută în Convorbiri literare. Creangă emite judecata de valoare în limbajul său anecdotic. Firește, îi plăcuse, însă el simte că-i lipsește ceva lui Slavici . De zice-n cele din urmă, îmi place și mie, dar cică era odată un flăcău care se-ndrăgostise rău de tot de o fată. Frumoasă însă, fata s-a măritat la oraș, după altul, mai bogat, care putea să-i facă toate voile, și bietul de flăcău a rămas cu inima friptă și plină de amar. Peste cîtva timp însurații s-au întors în sat și flăcăul, întîlnind-o, a stat buimac în fața ei. Era gătită, spelcuită și sulemenită de nu mai știai cum să te uiți la ea. «Nu e aia pe care o știam eu !►> își zise el cu inima ușurată“. Slavici, care ne repovestește anecdota, afirmă că atît el, cit și Eminescu au înțeles unde bate. „— Iți pare Budulea prea spelcuit, întîmpină Eminescu. — Nu prea, dar cam, răspunse Creangă. Și dacă e vorba, așa prost, cum sunt, vi-i dau mai bine gata. / Am stăruit s-o facă, și două zile-n urmă mi-a citit prima parte a Amintirilor lui, care e fără-ndoială una din cele mai prețioase creațiuni în literatura noastră poporală“. (Amintiri, E.P.L., 1967, pp. 129 —130). Reacția lui Creangă mi se pare de o excepțională însemnătate pentru înțelegerea concepției sale artistice. Ea trebuie coroborată cu scrisoarea adresată lui T. Maiorescu relativ la Moș Nichifor Coțcariul. Citită la Junimea, nuvela s-a bucurat de succes, stîrnind curiozitatea lui Maiorescu. Acesta i-a cerut-o lui Iacob Negruzzi de la București. Urmează scrisoarea lui Creangă din 10 noiembrie 1876, prin care autorul cere înapoi manuscrisul, pentru publicare. Aici, Creangă spune, între altele: „D-voastră cred că veți fi rîs de mine și de dînsa, și cu drept cuvint , pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai mult bătrîn decît tînăr , da' bine, da’ rău, D-zeu știe. Eu atîta știu numai, că am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Dar сi-am scris, și cum am scris, am scris...“. (Ion Creangă, Opere. II, ediție critică de Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș, Ed. Minerva, 1970, p. 197). Presupunerile lui Creangă relativ la ce va fi gîndit mentorul nu erau total lipsite de suport. Maiorescu și-a exprimat părerea despre nuvelă într-o epistolă trimisă lui N. Gane, în decembrie, același an. Lăudînd Cîinele Bălan, nuvela lui Gane, criticul apreciază capodopera lui Creangă ca fiind „foarte interesantă în felul ei și adevărat românească“, însă afirmă că el n-ar tipări-o (!) în Convorbiri literare, recomandind, totodată, retușarea scrierii în partea de-nceput, unde i se părea tributară lui Slavici din Popa Tanda. Invocarea lui Slavici de către Conștiința estetică Maiorescu devine grăitoare. Creangă a fost informat de obiecțiile criticului, însă râmine ferm pe poziție și nu modifică nimic. Este semn că humuleșteanul era pe deplin conștient pe poziția sa estetică în raport cu ceea ce gîndea Maiorescu și ceea ce realiza Slavici. El nu se aventurează în dispute teoretice (neavînd vocația), ci răspunde cu fapte : nu modifică nimic, iar lui Slavici îi promite o replică la Budulea Taichii, pentru ca peste cîtva timp să-i citească prima parte a Amintirilor. Și, intr-adevăr, cu Moș Nichifor Coțcariul și Amintiri din copilărie suntem pe culmea artei lui Creangă. Scriitorul reușise să creeze genial aidoma autorului Mioriței, însă cu uneltele omului ajuns la cultura scrisă. Să observăm că Slavici (și nu numai el) încă îl considera pe Creangă reprezentant al „literaturii noastre poporale“. In realitate — și asta s-a văzut destul de tirziu — Creangă făcea, spectaculos, saltul din „cultura de tip minor“ în „cultura de tip major", ca să folosim termenii lui Blaga. Performanța lui mi se pare cu atît mai singulară, cu cit a eliminat orice contaminare“ cu alte literaturi. Din acest punct de vedere, Creangă este un fenomen uluitor în cultura universală modernă, greu explicabil. Să nu mi se spună că el era un „necioplit" (o recunoștea cu mult tîlc, precum Eminescu se includea printre epigoni), că nu avea „cultură“ și alte asemenea lucruri. Un om trecut printr-un seminar, școlit, apoi, de un T. Maiorescu, informat în literatura pedagogică, un om care a trăit în mediul cultural de la Junimea, capabil de activitate jurnalistică și care a avut contacte îndelungi cu Eminescu, Maiorescu, V. Conta, M. Kogălniceanu, I. Slavici etc., nu poate fi considerat rupt de cultură. Altceva e la mijloc. Creangă a văzut limpede primejdia nepotrivirii dintre mască și adevăr, între ceea ce ești și ceea ce vrei să pari, punîndu-și, în felul său, aceeași problemă ca și Eminescu și Caragiale : „Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul ?“. Fenomenul Creangă de aici începe , dintr-o neobișnuită conștiință estetică. Proza lui Slavici era, pentru el, un exemplu de reușită parțială (cu tot talentul uriaș al sirianului), în sensul că autorul lui Budulea Taichii n-a rezistat total „sulemenerii de la oraș“, nefiind, în același timp, el însuși din plămada culturii respective. Altfel spus, Slavici n-avea o conștiință estetică pe măsura întreprinderii sale, fapt care l-ar fi plasat în „genialitate“, în deplină universalitate. Este secretul celor trei uriași : Eminescu, Creangă, Caragiale. Avea dreptate Creangă ? Din perspectiva celei mai înalte exigențe culturale, da. Se poate spune că el a întrezărit mai ales slăbiciunile estetice ale lui Slavici, care sînt abia vizibile în capodopere, dar care își arată întreaga precaritate în romane (exceptînd Ма [UNK]а) sau în piesele de teatru. Este ceea ce, altădată, am numit primejdia „profesionalizării", înțeleasă perfect de marea triadă clasică. Numai o exigența estetică ieșită din comun i-a ferit pe cei trei să treacă la producția de serie, fapt pe care nici scriitori foarte mari nu-l evită adesea. Așa se explică aparenta „sterilitate" a marilor clasici. Caragiale scrie „greu“, abandonează proiecte precum Titircă, Sotirescu et comp., Eminescu știe că are cuvinte „pana chiar să o fi rupt", dar dă la tipar extrem de puțin. Dorit să ducă la împlinire proiectul comediei Dragoste chioară și amoriu ghebos, Creangă răspunde, după cum ne informează Grigore I. Alexandrescu : „Stai, pleacă, măi băiete, cu trenchea, frenchea, trei lei părechea, nu se face treabă în lumea asta“. Iar „treabă“ înseamnă esențialul activității creatoare, o temeinicie de om gospodar, în sensul adinc românesc. (Vezi și pătrunzătoarea analiză a lui Edgar Papu din Ritmurile muncii la Creangă, unde autorul surprinde relația genuină dintre muncă și artă la humuleștean). Cînd Iacob Negruzzi îl invită să colaboreze la revistă, Creangă promite, însă nu uită să precizeze : „Timpul pe cînd voi ave ceva gata nu vi-l pot hotărî ; căci știți d-voastră tare bine că aceasta e treabă de gust (s.n.), nu de silință“. (Scrisoarea din 15 mai 1885). Sintagma treabă de gust mi se pare chintesența „artei poetice" crengiene. Semnificația ei stăruie în toate gîndurile despre creație ale lui Creangă. Ca și prietenul său Eminescu, prozatorul nu se consideră „scriitor de meserie“, în stare, adică, a produce în serie, la orice soi de comandă. Și lui îi „cade cerul pe cap“ în fața hîrtiei albe. Iar pentru a prinde maximum de „formă“, el era în stare de asceză, ca și Eminescu sau Brâncuși, refuzînd plăcerile lumești pentru care nu se poate spune că n-avea înclinație. Exemplul cel mai elocvent este ziua aniversării Junimii din 1882. Iorgu Iordan credea că lipsa lui Creangă de la aniversare se datorează bolii : „La aniversarea din 1882 a «Junimii nu s-a putut duce fiind bolnav". (op. cit., p. 307). Deduce asta din scrisoarea lui Creangă trimisă lui Maiorescu, drept scuză, la 13 noiembrie 1882. Acolo aflăm că el și-a reprimat o mare dorință („Tare am avut dorința să vă văd"), apoi a renunțat la ispita petrecerii („să las cea mai veselă petrecere, aniversarea“), dar din ce cauză ? E drept, humuleșteanul începe cu u n prim argument („nu mi-a fost tocmai bine“), ceea ce înseamnă că nu i-a fost nici „foarte rău", nicit să nu poată veni. Cu totul altul a fost motivul și acesta nu lipsește din scrisoare : „Tocmai în ziua de aniversare mi-a venit și mie citeva idei, și, ca să nu le scap, am fost nevoit să las cea mai veselă petrecere, aniversarea, și să nu vă pot vede, pe dumneavoastră, cel mai drăgălaș profesor și cel mai bun voitor ce am avut în viața mea", (p. 200). Ironia foarte subțire a întregii scrisori se asociază cu bucuria secretă a creației, mai importantă chiar decît aniversarea Junimii ! Or, avem dovada că, dimpotrivă, boala este ostilă creației, că nu condiționează geniul decît ca obstacol de învins. Cînd Creangă se simte cu adevărat bolnav, el nu poate crea nimic. La 15 mai 1885, îi scrie lui Iacob Negruzzi : „Pisemne d-voastră nu mă credeți că sunt bolnav și aproape, dacă nu de tot, idiot. Apoi, ocupat 30 de care pe săptămînă cu școala primară, plus dusul și întorsul de 2 ori pe zi, cine știe unde, prin ploaie și noroiu, ger sau arșiță, cum se întimplă, nu e lucru tocmai ușor pentru omul vrîsnic și greoiu“. E un pasaj care ne duce cu gîndul la omul similar, al lui Eminescu, către Veronica despre telegramele Havas (1882). Sînt probe care atestă că fenomenul Creangă n-a apărut întîmplător, că e vorba — așa cum afirma recent Edgar Papu — de „un context genial“, în sensul că forța lui creatoare (care e a poporului român însuși) s-a declanșat anume în perioada marilor clasici, care i-a prilejuit trezirea unei conștiințe estetice superioare, latentă în popor, dar manifestată la nivelul „culturii majore“, Creangă nefiind un scriitor de tip folcloric, cum au crezut mulți. Prin toate acestea, Ion Creangă a dovedit că geniul românesc poate să se ridice, în așa grad, la universalitatea culturii moderne fără ingerințe și catalizatori alogeni, din propria-i substanță, performanță care nu-i mai reușise decît creatorului anonim al Mioriței, nicit afirmația lui G. Călinescu găsește un suport în plus : „Creangă este poporul român însuși, surprins intr-un moment de genială expansiune“. Șansa împlinirii artistice a unui Creangă este repetabilă numai după acumulări de secole în existența unui popor. De aceea este Ion Creangă unic în literatura europeană modernă. Theodor CODREANU Sculptură de Eftimie BĂKLF.ANU Centenar Creangă Uimiri Terapia lecturii De mîine-poimîine toate drumurile duc la școală. Cînd „ne facem ghiozdanul" pentru noul an școlar, să nu uităm a lua, între cărțile de învățătură, acea carte de căpătîi — ce se cheamă Amintiri din copilărie. Nu doar pentru că ne aflăm la centenarul Creangă ci întrucît Povestitorul face parte din fondul principal al limbii române, fără el nu se poate petrece nici un an și nici un copil nu poate crește în înălțime și în înțelepciune. Dacă nu li s-ar povesti sau n-ar citi Creangă, copiii ar rămîne mici, niște pitici și li s-ar împletici pînă la adinci bătrînețe limba-ngură. Incit, orice mamă trebuie să fie o Smarandă care să spună „ieși, copile cu părul bălan, afară și ride la soare, doar s-a îndrepta vremea“. Eu cred chiar că ploile cotropitoare de săptămînă trecută au fost domolite de o mamă și un copil cititor de Creangă. E lesne de observat că principalul drum al Amintirilor... (nu doar al acestora, scrise cu majusculă ci ale fiecăruia dintre noi) duce spre și vine de la școală. Abia ce fixează, pe prima pagină de Amintiri..., în cîteva fraze, timpul și locul acțiunii și Humuleșteanul vibrează la imaginea (transfocată) a „chiliei“ („durată", adică durabilă), „ce s-a făcut la poarta bisericii pentru școală“. Prin timp — sînt peste 30 de ani între momentul acțiunii și cel al scrierii — Creangă nu uită momentul inaugural, reverberat cu puterea unui eveniment care a sensibilizat întreaga suflare a locului. Celelalte „inaugurări“ țin de... farmecul procesului de învățămînt al vremii și nu poți să nu remarci, în transparența discursului, dulcea amărăciune a autorului la evocarea unor practici nu tocmai pedagogice. Smărăndița („o zgîtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii" de notat, în paranteză, versul eminescian „Vre o sgîție de fată". Oare cine pe cine a influențat ?) inaugurează „Calul Bălan“, în prezența copiilor („înlemniți“). Nică a lui Ștefan a Petrei se scutește „de călăria lui Bălan“ prin fugă. De altfel, forța de atracție a școlii este contrapunctată de arta fugii : este suficient să amintim fuga de la Broșteni, după episodul jertfirii caprelor Irinucăi. Ca și Nică a Petrei, Nică Oșlobanu și alți copii leagă școala de gard ori de cite ori măsurile pedagogice depășesc limita suportabilului. „Din partea tatei, zice Povestitorul, puteam să rămîn cum era mai bine: «Nic-a lui Ștefan a Petrei, om de treabă și gospodar în Humulești»“. „Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț mai departe“. Cu fină autoironie dar și o abia perceptibilă mîndrie a faptului împlinit, Creangă enumeră argumentele mamei („o mulțime de bazaconii, care de care mai ciudate“) în favoarea promovării băiatului la școli (ceva mai înalte : „ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin de noroc, ca broasca de păr, ba că am un glas de înger, și multe ale minunății...“. O frază, pusă pe seama mamei, care rezumă o existență. Scriind-o, Povestitorul avea imaginea propriei sale vieți, trăită în norocul învățăturii și, desigur, al geniului, care l-au propulsat între oamenii mari, spre a fi citit/ povestit de toți oamenii mari și mici, mereu. La vremea Amintirilor..., Creangă era deja o figură a lașului, autor și erou de povești, prezență pitorească și incomodă în societate, dorit de unii, refuzat de alții, după gust. Debutul celei de-a treia părți a Amintirilor... ne dă o idee asupra distorsiunilor receptării : „...și nu te lasă inima să taci, asurzești lumea cu țărăniile tale !“ ,s.n.). E aici o reacție a Povestitorului la „gura lumii“, îndeosebi a celei literare, „de salon“, care gusta în secret „țărăniile“ dar și strîmba din nas. Sub pecetea tainei, ori în formulările reducționiste („un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită“) transpare orgoliul suveran al lui „nu sînt ce par a fi“. Jocul de-a aparențele dispare atunci cînd intră în arenă autorul de manuale, grămăticul Creangă. Paginile despre gramaticile timpului și învățarea lor sînt purtătoare ale unui elan pulverizator neîntîlnit niciunde în Amintirii „Ș-apoi carte se învăța acolo, nu glumă, (...). Și turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli, nu mi s-a mai dat a vede ; cumplit meșteșug de tîmpenie, Doamne ferește !“. Despre Davidică de la Fărcașani se spune (după ce i se face un portret de mai mare dragul) că „A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conductive...“. Episodul Trăsnea este o pagină polemică antologică. „Trăsneala“ învățăcelului („Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vîrstă, buchet de frunte și timp în felul său") în impact cu știința gramaticească, greu accesibilă chiar minților ascuțite, provoacă foame (dar nu de carte), somn cu vise coșmarești pe teme gramaticale și stimulează pofta de joc. Apelul la moș Bodringă încheie ludic o dispută filologică. Nicolae TURTUREANU