Cronica, 1989 (Anul 24, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)
1989-01-06 / nr. 1
cronica5 In linia mai generală a circulației ideilor epocii, Caragiale vedea talentul ca o stare de spirit cu care omul se naște, viața oferind doar mijloacele de cultivare ale acestuia. Artiștii, filozofii, literații vin pe lume cu un dat originar, în școli ,doar se instruiesc, ele nu creează talentul. Intr-o Cronică a programului Societății dramatice a teatrului Național, din 1899, susține cu energie această idee : „Criticăm conservatoriile și școlile de belle-arte că nu ne dau artiști de seama... Atunci să criticăm și facultățile de filozofie și de litere că produc numai profesori și profesoare, își nu produc filozofi și literați, gînditori poeți ,prozatori, autori de spirit. Nu. Instituțiile de cultură înaltă, publice și Private, sunt menite și datoare nu să producă talente, ci să inițieze în secretele tehnice ale artei pe cei ce, cu mult mai-nainte de a le păși pragul, erau talente — anume de cînd pășiseră un prag mult mai solemn, pragul existenței pămîntești". (Opere, II, pp. 1002—1003). La acest nivel, o posibilă apropiere de Maiorescu, în chestiunea teoriei asupra geniului, preluată de critic din Schopenhauer, nu pare să fie exagerată, ci dimpotrivă poate ilustra un capitol al circulației ideilor în epocă. Esteticianul Junimii, de care uneori Caragiale a fost nemulțumit, l-a înțeles și l-a apărat cînd a crezut că trebuie să intervină pentru clarificarea drepturilor artei. Dramaturgul la rîndul său, despărțindu-se de polemica Hasdeu— Maiorescu, aprecia la cel dintîi invențiunea, la al doilea direcțiunea. Din aceeași perspectivă a elogierii talentului scotea în evidență faptul că Hasdeu „este un savant și în același timp un poet, nn cea mai înaltă accepțiune a cuvintelor“, numele său fiind „o autoritate în cercurile competențe europene“. Despre Maiorescu a exprimat judecăți ce pot sta alături de acelea ale lui Eminescu. In orice antologie despre Maiorescu poate intra și ceea ce scrie Caragiale în Cîteva păreri anonime, din care reținem observația sintetică de largă comprehensiune intelectuală : „Maiorescu, în afară de strălucitul lui talent de orator ,de catedră și de tribună parlamentară, este un mare literat, om cu o înzestrare intelectuală în afară de orice concurs. In privința judecății despre lucrările literare, este unul din spiritele cele mai pricepute ce s-ar putea găsi vreodată. Fără-ndoală, talentul de invențiune îi lipsește cu desavirșire ; pe calea invențiunii, tocmai fiindcă pricepe așa de adînc arta și realitatea talentului, n-a încercat să producă niciodată. Insă gustul rafinat, priceperea și puterea de judecată în tot ce privește arta literară iau la acest om proporțiile unui extraordinar talent, atît sunt de active și de fecunde. Povețele acestei minunate inteligențe critice sunt neprețuite pentru un talent «de invențiune lipsit încă de judecata și măsura «exactă a frumosului“ (Ibidem, pp. 919—920). Deși nu a intenționat să-și dezvolte ideile asemenea unui critic literar sau estetician, Caragiale a meditat mai mult decît se pare asupra talentului, ajungînd uneori pînă la marginile teoretizării propriu-zise. Dovada este tendința de a folosi noțiuni diferențiate, ori știința nu începe decît în momentul cînd există conștiința unor catari concepte. Pentru el nu poate fi vorba de ■ talent în genere, ci de un talent al creatorului de artă și altul al criticului, filozofului. Primul este un talent de invențiune, bazat pe puterea de expresie și imaginație, celălalt este de altă natură și stă pe un fundament de raționalitate (perseverență ideatică, putere de judecată), dublat de gust. Demn de remarcat este că T. Maiorescu, de pe pozițiile criticului și esteticianului, face disociația, încă din 1886, în cunoscutul său articol Poeți și critici, între cele două tipuri de talente. La 1897, Caragiale insistă asupra acțiunii binefăcătoare a criticii maioresciene, menirea sa fiind înlăturarea direcției greșite din literatură, știința și cultura primelor decenii ale celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, lăsînd să se întrevadă că o astfel de operație critică era necesară, viața literară și culturală fiind inundată de false talente cu pretenția de a contribui la formarea gustului public. Teoria caragialiană a talentului se bazează pe modele literare, el fiind un exemplu, deși nu spune nicăieri acest lucru, dar și Hasdeu, Maiorescu și, fără îndoială, poetul național de care a fost foarte apropiat. Din literatura universală, modelele sînt alese cu aceeași grijă ; între scriitorii la care face din cînd în cînd trimitere se află Shakespeare („acel tată zdravăn“, cum zice «Caragiale), Molière, Goethe și Dante. De Eminescu este cel mai impresionat, dimensiunile poetului iau în conștiința sa proporții de ■erou al spiritului, ivit „dintr-un tipar de lux“ ,cu „aerul unui sfînt tînăr coborîtor dintr-o veche icoană“, un „copil al unei rase nobile și bătrîne“, un geniu irepetabil („o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate“). Gîndirea poetului, fantezia și instinctul artistic, talentul său, de care era convins, îl întăreau și-l detașau de lumea comună ; „nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine“. Opera lui Eminescu e privită ca o lucrare sfîntă, eternă, fiindcă în ea se întruchipează „gîndiri și simțiri de veacuri“ ale neamului „și de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam“ (vezi op. cit., pp. 679—690). Ca și Eminescu, Caragiale prețuiește pe „cei bătrîni“, apropiații săi în cîmpul literelor române. Dintre predecesori, din „generațiile bătrîne“ nu-i uită pe acei „cărora le datorim renașterea limbii și literaturii noastre“. Fără a insista și fără să facă obiectul unor comentarii speciale, ca și în cazul atitudinii față de generația de dinaintea sa, acest spirit original și independent în manifestări și în modul de observare și zugrăvire a lumii surprinde în treacăt sensurile înalte ale creației populare în care se răsfrîng „moravurile, apucăturile, idealurile, slăbiciunile, talentele și limba poporului“ (Ibidem, pp. 937—938). Modernitatea ideilor lui Caragiale este una de esență, strîns legată de talentul creatorului și de valorile autentice ale culturii și literaturii noastre populare și culte ; „ferfelițele și zdrențele“ modei literare l-au lăsat neatins, detașarea de ele îi vine din talent, din instinct artistic, nu din aplicarea unor teorii însușite de aiurea fenomenului literar. Caragiale simțea opera și creatorul adevărat și s-a pronunțat răspicat împotriva scrierilor false și a influenței negative a acestora asupra publicului. Deși clasic, în primul rînd, el n-a fost un tradiționalist, ci un modern în sensul de apărător al valorilor literare, singurele socotite mereu actuale. Cu această credință întîmpină entuziast programul Societății dramatice în 1899, remarcînd reapariția „cîtorva piese bătrîne, melodrame și farse populare, cari fac totodeauna și plăcerea publicului, și cîștig — moral și material — teatrului“. Lucrările dramatice de această factură sînt, observă Caragiale, „o excelentă școală“ la care nu trebuie să se renunțe în favoarea literaturii decadente „foarte discutabilă — drame anoste și comedii nesărate, simboliste, teziste, teiste, ateiste, umanitariste, toate foarte triste“ (Opere, II, p. 998). El nu acceptă nici un fel de tranzacție cînd este vorba de atitudinea față de literatura pătrunsă deja în conștiința publicului. „Modele“ literare îi displac, acestea nu au nimic comun cu talentul adevărat, de aceea și recomandă întoarcerea la „calea cea veche, din care nu trebuie să ne abatem prea departe“ ; astfel omul va trăi la teatru „un moment de emoțiune artistică“. Arta este binefăcătoare și înrîurește pe om prin mijloacele sale specifice, ei îi sînt străine producerile contaminate de „conferințe științifice dialogate“, ori de probleme aparținătoare altor domenii. In concepția estetică a lui Caragiale persistă și acum, la 1899, ecouri puternice din mediul literar în care s-a format. Iarăși, gîndul se îndreaptă spre Maiorescu, de data aceasta la ideea înălțării în lumea ficțiunii ideale. Ideile lui Caragiale despre arta se derulează totuși în manieră originală și cu tendința de a nu putea fi incluse într-o zonă sau alta a direcțiilor manifeste din estetica timpului, artă pentru artă sau artă cu tendință, înaintea conceptelor, el situează talentul. Selectînd exemple din literatura universală, mai ales, dar și din literatura națională, Caragiale dovedește, în Cîteva păreri, că numai gustul estetic și pătrunderea obiectivă a lucrurilor pot asigura înțelegerea operelor izvorîte din talent. „O operă de artă — afirmă el — este o ființă căreia insultătorul de viață nu este, nu poate fi decît talentul. Fără această flacără de viață, flacără mai misterioasă și mai nedefinită decît chiar razele lui Roentgen, pot căpăta lucruri artificiale, nu opere artistice, și nimic nu e mai altceva, față cu artisticul, decît artificialul“. Artificialul, neverosimilul, lipsa adevărului artistic sînt incompatibile cu opera de artă și fără îndoială că și cu talentul. Viabilitatea și durabilitatea operei de artă rezultă numai din talent. I. L. CARAGIALE — elogiul talentului 00 Nu cu mult înainte de expunerea acestor vederi, reflecțiile lui Charles Baudelaire asupra operei lipsite de imaginație, adică de talent, ajungeau la aceeași concluzie și, ceea ce este vrednic de semnalat, sînt făcute pe același ton inspirat și în cuvinte apropiate : „Misterioasă însușire această regină a însușirilor / Are de a face cu toate celelalte , le stîrnește, le asmute la bătaie. Uneori se aseamănă cu ele pînă într-acolo, încît se și confundă cu ele, dar, cu toate acestea, rămine întotdeauna ea însăși, iar pe cei care nu-i bîntuie sînt ușor de recunoscut după nu știu ce blestem care le usucă lucrările asemenea smochinului din Evanghelie“ (Curiozități estetice, Buc., Ed. Meridiane, 1971, p. 109). Faptul ca atare e deosebit de revelator, întrucît indiferent de idealurile artistice de care este animat creatorul, aatunci cînd observațiile asupra artei sînt făcute în cunoștință de cauză se întîmplă, ca și în cazul acesta, să se întîlnească în același punct. întrebările despre timpul (durata) operei sînt reduse la substanța trăirii ei : „opera aceasta viață ? Căci, încă o dată, dacă are viață — aibă-o pentru azi, mîine sau pentru veacuri — ea va fi trăit, și asta e condiția ființei, viața, nu durata vieții“. Valoarea este egală în artă cu viața aflată într-o stare latentă pe care o va descifra cititorul : „pentru ca să devină patentă, trebuie concursul unei inteligențe, unei priceperi și judecăți ale altuia“. Viața odată existînd, durabilitatea operei este asigurată și cînd condițiile prielnice se ivesc, luminile ei nu întîrzie să se arate. Timpul operei este timpul priceperii și judecății omenești. Viziunea lui Caragiale este de o modernitate frapantă în sensul permanentei sale actualități atunci cînd scrie : „Intr-un sîmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată, pîndind, cu răbdare mai presus de multe încercări condiția exterioară propice pentru ca să țîșnească la lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. Ceea ce sunt căldura, lumina și umezeala pentru sămînță este priceperea și judecata omenească pentru opera talentului omenesc. Precum un bob de grîu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii egiptene, semănat în pămînt bun, reînvie ca și bobul cules anul trecut asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire și uitare de veacuri, reînviată iarăși la căldura ochilor pricepuți“. Ideea nu poate fi ocolită de nici un estetician. Caragiale are deplina conștiință a nemuririi operei artistice, dar și a faptului că aceasta se poate neantiza în lipsa unui subiect valorizator. O operă adevărată este mereu supusă descoperirii, ea este uitată sau „a adormit“ doar din momentul „cînd cei din urmă ochi pricepuți și-au intors privirea de la dlnsa ; dar la cea dintîi privire a altor doi ochi pricepuți, ea se va deștepta sigur și, cu o nouă și întreagă pricepere de viață, va chema la dînsa o lume“. (Interesant este acest exemplu ; Eminescu filozofa, in spiritul gîndirii europene a timpului, situînd în suflet trecutul și viitorul lumii, așa cum pădurea se regăsește într-un sîmbure de ghindă . Caragiale compara viața operei de artă cu viața latentă aflată într-un sîmbure. La rîndul său, Maiorescu atrăgea atenția că „De magica figură ce poetul a creat-o din abundența inimei sale, trebuie să se frîngă valul timpului și să o lase intactă pentru generațiunile viitoare, ca o scumpă moștenire seculară a geniului omenesc“ (Opere, I, Ed. Minerva, 1978, p. 31). Noile cercetări caragialiene au scos în evidență, nu de puține ori, intuițiile sale moderne, în teoria asupra artei. Procedînd la fel, am putea vedea aici o apropiere de ceea ce avea să se numească mai tîrziu caracterul deschis al operei literare ; receptarea acesteia potrivit priceperii umane, gustului estetic, psihologiei și culturii unei epoci. Talentul este o stare de natură proprie artiștilor, devenită realitate și pentru alții prin capacitatea acestora de a o exterioriza ; ei au virtutea de a „răstoarce prin procedeu intelectual“ altora înțelesul sensibilizator al lumii. Izbucnirea „în afară“ a talentului poate fi timpurie și neprevăzută, numai viața să ofere prilejul, ca în cazul extrem de simplu, dar semnificativ relatat (inventat) de Caragiale cu elevul impresionat de nasul „foarte comic“ și „rigla reglementară“ a profesorului. O clasă întreagă de elevi așteaptă un profesor care, deși foarte sever, le produce momente de satisfacție, de amuzament. Această stare s-a menținut pînă într-o bună zi, cînd unul dintre copii desenează pe zidul școlii, cu un cărbune, un nas și o riglă, făcîndu-i pe ceilalți să se amuze, cum n-o făceau nici la vederea reală a profesorului, fiindcă aveau în față esența, sau ceea ce le trebuia de la profesor („Acesta este Domnul adevărat !... fiindcă e numai ce ne trebuie de la domnul — el puțin ne importă — ce simțim noi la vederea lui, aceea importă, și aceea o avem aici întreagă. Coarda din sufletul cel mititel și răutăcios nu numai a sunat, s-a făcut și auzită“). De acum înainte, copiii nu mai rîd la vederea nasului profesorului, acesta „a fost redus la importanța lui reală“, ceea ce-i interesează este desenul de pe zidul școlii in care se reflectă „cîntarea cea miraculoasă“ ieșită din sufletul copilului-artist. Caragiale este aproape de viziunea anticilor, aceștia atribuiau talentului trăsături divine ; cei înzestrați erau deosebiți de restul lumii, fiind niște „inspirați ai zeilor“, cîntarea lor străbătînd „țările cerului“ (Benedetto Croce). O dată ce din realitatea naturală se plăsmuiește o altă realitate, cea artistică, drepturile vieții reale nu sînt afectate, ci, dimpotrivă, respectate de artă, care reține pentru sine doar „cîntarea cea miraculoasă“, cu puterea ei născătoare de emoții estetice, „virtutea emoțională“, cum se exprimă Caragiale. Oamenii obișnuiți vor fi încîntați de frumusețile vieții, artiștii (sufletele alese, spune Caragiale) pot întoarce în afară „ca un fenomen deosebit, pentru înțelesul altora", aceste frumuseți (artistul recreează pornind de la realitate, avînd însușirea de a fi expresiv : „Toți suntem iritabili ; expresivi sunt numai unii“). Legăturile artei cu realitatea sînt indiscutabile, pentru că „o condiție neapărată pentru atingerea scopului ei este înțelesul uman“. Ca și organismul viu (ființa), opera de artă „nu are rațiune de a fi dacă ea nu face să trăiască o intențiune“ (Cîteva păreri). Apropierea de Gherea este posibilă, numai în sensul „tendinței în artă“ (ideea caragialiană rezultă din răsturnarea conceptului gherist de artă cu tendință), a prezenței eticului, mai exact spus, a implicării acestuia în arta însăși. „Jocul“ ideilor caragialiene, de adîncimea conceptelor, îl sesizăm și altădată, cind îl prevenea pe Gherea că pregătește o comedie care va avea „artă cu tendință de dragul tău și artă pentru artă de dragul ei.“ I / Pavel FLOREA Orizontul valorilor Istoria, cultura, literatura și •arta națională privite în oglinda unui an — 1988 —• definesc cu realism spiritualitatea românească, viața și destinul ei, ne înfățișează un orizont de valori care au a vorbi despre disponibilitatea noastră de a crea în acord cu ființa neamului, cu fenomenul românesc ■ contemporan. Cultura românească, literatura națională au cunoscut în 1988 noi forme de existență : cartea-eveniment, cartea de referință, cartea care a produs în conștiința contemporanilor un extraordinar dialog cu ceea ce e nou și original, actual și valoros în lumea ideilor. E vorba mai cu seamă de sinteze memorabile formînd o bibliotecă deschisă... Sinteze ce vorbesc de vocația omului de cultură pentru un spațiu al valorilor fundamentale, ce ne reprezintă ca națiune, ca specific, ca identitate morală și socială. Să amintim mai întîi cărțile de istorie, de sinteze monografice care pun în circuit o viață românească autentică privită și definită în raport cu evoluția societății, mentalităților, cu o nouă concepție de a gîndi și scrie despre fenomenul românesc în totalitatea lui. Reeditările tot mai numeroase și în cel mai bun spirit științific din opera istoricilor români formează de pe acum un necesar proces de redescoperire și revalorificare a istoriei naționale. Sintezele lui A. D. Xenopol (Istoria românilor din Dacia Traiană, Ediția a IV-a, I. Dacia anteromană, Dacia romană și năvălirile barbare, 513 înainte de Hr. — 1290, 1985, II, De la întemeierea Țărilor Române pînă la moartea lui Petru Rareș, 1546, 1986, III, De la moartea lui Petru Rareș pînă la Matei Basarab și Vasile Lupu, Epoca lui Mihai Viteazul, Text stabilit de Nicolae Stoicescu și Maria Simionescu. Note, comentarii, prefață, indice și ilustrația de Nicolae Stoicescu, Glosar de Maria Simionescu, Editura „Științifică și Enciclopedică“, 1988), Ioan Lupaș (Din istoria Transilvaniei, Ediție îngrijită, note și comentarii de Marina Vlasiu, Cuvînt înainte de Florin Constantiniu, Editura „Eminescu“, Ch. I. Brătianu,Marea Neagră de la origini pînă la cucerirea otomană, Traducere de Michaela Spinei, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Victor Spinei, I, II, Editura „Meridiane“, O enigmă și un miracol istoric : Poporul Român, Ediție îngrijită, prefață, studiu și note de Stelian Brezeanu, traducere de Marina Rădulescu, Editura „Științifică și Enciclopedică“), Radu Vulpe (Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor, Text ales și stabilit și Cuvînt înainte : Ecaterina Dunăreanu- Vulpe, Postfață de Lucia Țeposu-Marinescu, Editura „Sport- Turism“), Silviu Dragomir (Avram Iancu, Prefață și tabele cronologice de Francisc Păcurariu, Editura „Minerva“) sînt opere care au intrat în circuitul valorilor actuale. Vasta operă a lui Nicolae Iorga cunoaște o fastă zodie a valorificării sistematice angajînd istorici și critici într-o impresionantă acțiune de restituire. Scriitorul și savantul român Mircea Eliade a fost și el, în 1988, o prezență printr-o monumentală ediție în versiune românească, realizată de Cezar Baltag, a Istoriei credințelor și ideilor religioase (I. De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, 1981, II. De la Gautama Buddha pînă la triumful creștinismului, 1986, III. De la Mahomed la epoca Reformelor, 1988,. Traducere de Cezar Baltag, Editura „Științifică și Enciclopedică“). Istoria României moderne a devenit o temă deschisă interpretărilor de anvergură aparținînd lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu (De la statul getodac la statul român unitar, vol. I, Editura „Științifică și Enciclopedică“, București, 1983 ; Românii după Marea Unire, vol. II, partea I 1918—1933, 1986, partea a II-a, 1988), Gh. Buzatu, (Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I, Editura „Științifică și Enciclopedică“), Francisc Păcurariu (Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor. Paralelisme, interferențe, convergențe, și contradicții în cursul istoriei, Editura „Minerva“), Nistor Vornicescu (Desăvîrșirea unității noastre naționale, (Craiova), Antonie Plămădeală, (Romanitate, continuitate, unitate, Sibiu, Calendar de inimă românească, Sibiu), Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Pușcaș (Administrația militară horthystă în nord-vestul României, septembrie-noiembrie 1940, Editura „Dacia“). Sînt cărțidocument, cărți-mărturii, cărți de conștiință românească reactualizînd fapte și idei ale destinului românesc. Succesul deosebit de care se bucură cartea de istorie românească, dar și cea străină e un semn că istoria ca ființă vie, rostitoare de adevăr, de experiență trăită este tot mai mult asumată actualității, devenind o voce a conștiinței. Bibliografia sintezelor aparținînd istoricilor străini trebuie să rețină nume și opere de mare valoare • Theodor Mommsen (Istoria romană, Cuvînt înainte de Acad. Emil Condurachi, Traducere de Joachim Nicolaus, I, 1987, II, 1988, III, 1988, Editura „Științifică și Enciclopedică“), Barbara W. Tuchman (O oglindă îndepărtată, Argisitul secol XIV, Traducere din limba engleză și postfață : Alexandru Vianu, I, II, Editura „Politică“), Jacques de Launay (Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial 1939—1942, Studiu introductiv și note de Florin Constantiniu, I, II, Editura „Științifică și Enciclopedică“). Toate aceste sinteze sînt modele de reînviere a unor umanități, de a judeca cu obiectivitate istoria din perspectiva timpului, societății moderne, de a-i defini progresul și morala, mentalitățile și erorile, personajele și eroii. Cartea de isotorie, nu-i nici o noutate, face serioasă tumi și mai concurență literaales romanului, imaginarului, mitului Se poate vorbi de o nouă direcție a literaturii contemporane : realismul istoric, sinteză de adevăr și de conștiință critică textualizînd cu sinceritate și curaj teritoriile istoriei. Realism Oglindind o nouă strategie de a privi, trăi, rememora, scrie istoria. Adrian BISTRIȚEANU Adrian PODOLEANU : „Buchet festiv“