Cronica, 1989 (Anul 24, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)

1989-01-06 / nr. 1

cronica5 In linia mai generală a circulației ideilor epo­cii, Caragiale vedea talentul ca o stare de spirit cu care omul se naște, viața oferind doar mijloa­cele de cultivare ale acestuia. Artiștii, filozofii, literații vin pe lume cu un dat originar, în școli ,doar se instruiesc, ele nu creează talentul. Intr-o Cronică a programului Societății dramatice a t­eatrului Național, din 1899, susține cu energie această idee : „Criticăm conservatoriile și școlile de belle-arte că nu ne dau artiști de seama... A­­tunci să­ criticăm și facultățile de filozofie și de litere că produc numai profesori și profesoare, își nu produc filozofi și literați, gînditori poeți ,prozatori, autori de spirit. Nu. Instituțiile de cultură înaltă, publice și Private, sunt menite și datoare nu să producă talente, ci să inițieze în secretele tehnice ale artei pe cei ce, cu mult mai-nainte de a le păși pragul, erau talente — anume de cînd pășiseră un prag mult mai solemn, pragul existenței pă­­mîntești". (Opere, II, pp. 1002—1003). La acest nivel, o posibilă apropiere de Maiorescu, în ches­tiunea teoriei asupra geniului, preluată de cri­tic din Schopenhauer, nu pare să fie exagerată, ci dimpotrivă poate ilustra un capitol al circu­lației ideilor în epocă. Esteticianul Junimii, de care uneori Caragiale a fost nemulțumit, l-a înțeles și l-a apărat cînd a crezut că trebuie să intervină pentru clarifi­carea drepturilor artei. Dramaturgul la rîndul său, despărțindu-se de polemica Hasdeu— Maio­rescu, aprecia la cel dintîi invențiunea, la al doi­lea direcțiunea. Din aceeași perspectivă a elogie­rii talentului scotea în evidență faptul că Has­deu „este un savant și în același timp un poet, nn cea­­ mai înaltă accepțiune a­­ cuvintelor“, nu­mele său fiind „o autoritate în cercurile com­petențe europene“. Despre Maiorescu a exprimat judecăți ce pot sta alături de acelea ale lui Emi­­nescu. In orice antologie despre Maiorescu poate intra și ceea ce scrie Caragiale în Cîteva păreri anonime, din care reținem observația sintetică­­ de largă comprehensiune intelectuală : „Maio­rescu, în afară de strălucitul lui talent de orator ,de catedră și de tribună parlamentară, este un mare literat, om cu o înzestrare intelectuală în afară de orice concurs. In privința judecății des­pre lucrările literare, este unul din spiritele cele­­ mai pricepute ce s-ar putea găsi vreodată. Fă­­ră-ndo­ală, talentul de invențiune îi lipsește cu­­ desavirșire ; pe calea invențiunii, tocmai fiindcă pricepe așa de adînc arta și realitatea talentului, n-a încercat să producă niciodată. Insă gustul rafinat, priceperea și puterea de judecată în tot ce privește arta literară iau la acest om propor­țiile unui extraordinar talent, atît sunt de acti­ve și de fecunde. Povețele acestei minunate inte­ligențe critice sunt neprețuite pentru un talent «de invențiune lipsit încă de judecata și măsura «exactă a frumosului“ (Ibidem, pp. 919—920). Deși nu a intenționat să-și dezvolte ideile ase­menea unui critic literar sau estetician, Caragia­le a meditat mai mult decît se pare asupra ta­lentului, ajungînd uneori pînă la marginile teore­tizării propriu-zise. Dovada este tendința de a folosi noțiuni diferențiate, ori știința nu începe­­ decît în momentul cînd există conștiința unor catari concepte. Pentru el nu poate fi vorba de ■ talent în genere, ci de un talent al creatorului­­ de artă și altul al criticului, filozofului. Primul este un talent de invențiune, bazat pe puterea de expresie și imaginație, celălalt este de altă natură și stă pe un fundament de raționalitate (perseverență ideatică, putere de judecată), du­­­blat de gust. Demn de remarcat este că T. Ma­iorescu, de pe pozițiile criticului și esteticianului, face disociația, încă din 1886, în cunoscutul său articol Poeți și critici, între cele două tipuri de talente. La 1897, Caragiale insistă asupra acțiunii bine­făcătoare a criticii maioresciene, menirea sa fi­­ind înlăturarea direcției greșite din literatură, știința și cultura primelor decenii ale celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, lăsînd­­ să se întrevadă că o astfel de operație critică­­ era necesară, viața literară și culturală fiind inundată de false talente cu pretenția de a con­tribui la formarea gustului public. Teoria caragialiană a talentului se bazează pe­­ modele literare, el fiind un exemplu, deși nu spune nicăieri acest lucru, dar și Hasdeu, Maio­rescu și, fără îndoială, poetul național de care a fost foarte apropiat. Din literatura universală, modelele sînt alese cu aceeași grijă ; între scrii­torii la care face din cînd în cînd trimitere se află Shakespeare („acel tată zdravăn“, cum zice «Caragiale), Molière, Goethe și Dante. De Eminescu este cel mai impresionat, dimen­siunile poetului iau în conștiința sa proporții de ■erou al spiritului, ivit „dintr-un tipar de lux“ ,cu „aerul unui sfînt tînăr coborîtor dintr-o ve­che icoană“, un „copil al unei rase nobile și bă­­trîne“, un geniu irepetabil („o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poa­te“). Gîndirea poetului, fantezia și instinctul artis­tic, talentul său, de care era convins, îl întăreau și-l detașau de lumea comună ; „nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine“. Opera lui Eminescu e privită ca o lucrare sfîntă, eternă, fiindcă în ea se întruchipează „gîndiri și simțiri de veacuri“ ale neamului „și de aceea, fără tea­mă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucra­re este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam“ (vezi op. cit., pp. 679—690). Ca și Eminescu, Caragiale prețuiește pe „cei bătrîni“, apropiații săi în cîmpul literelor române. Dintre predecesori, din „generațiile bătrîne“ nu-i uită pe acei „cărora le datorim renașterea limbii și literaturii noastre“. Fără a insista și fără să facă obiectul unor comentarii speciale,­ ca și în cazul atitudinii față de generația de dinaintea sa, acest spirit original și independent în mani­festări și în modul de observare și zugrăvire a lumii surprinde în treacăt sensurile înalte ale creației populare în care se răsfrîng „moravurile, apucăturile, idealurile, slăbiciunile, talentele și limba poporului“ (Ibidem, pp. 937—938). Modernitatea ideilor lui Caragiale este una de esență, strîns legată de talentul creatorului și de valorile autentice ale culturii și literaturii noas­tre populare și culte ; „ferfelițele și zdrențele“ modei literare l-au lăsat neatins, detașarea de ele îi vine din talent, din instinct artistic, nu­ din aplicarea unor teorii însușite de aiurea fenome­nului literar. Caragiale simțea opera și creatorul adevărat și s-a pronunțat răspicat împotriva scrie­rilor false și a influenței negative a acestora a­­supra publicului. Deși clasic, în primul rînd, el n-a fost un tradiționalist, ci un modern în sensul de apărător al valorilor literare, singurele­ soco­tite mereu actuale. Cu această credință întîmpi­­nă entuziast programul Societății dramatice în 1899, remarcînd reapariția „cîtorva piese bătrî­ne, melodrame și farse populare, cari fac tot­­odeauna și plăcerea publicului, și cîștig — moral și material — teatrului“. Lucrările dramatice de această factură sînt, observă Caragiale, „o ex­celentă școală“ la care nu trebuie să se renunțe în favoarea literaturii decadente „foarte discuta­bilă — drame anoste și comedii nesărate, sim­boliste, teziste, teiste, ateiste, umanitariste, toate foarte triste“ (Opere, II, p. 998). El nu acceptă nici un fel de tranzacție cînd este vorba de ati­tudinea față de literatura pătrunsă deja în con­știința publicului. „Modele“ literare îi displac, acestea nu au nimic comun cu talentul adevărat, de aceea și recomandă întoarcerea la „calea cea veche, din care nu trebuie să ne abatem prea de­parte“ ; astfel omul va trăi la teatru „un mo­ment de emoțiune artistică“. Arta este binefăcă­toare și înrîurește pe om prin mijloacele sale specifice, ei îi sînt străine producerile contami­nate de „conferințe științifice dialogate“, ori de probleme aparținătoare altor domenii. In concepția estetică a lui Caragiale persistă și acum, la 1899, ecouri puternice din mediul literar în care s-a format. Iarăși, gîndul se îndreaptă spre Maiores­cu, de data aceasta la ideea înălțării în lumea ficțiunii ideale. Ideile lui Caragiale despre arta se derulează totuși în manieră originală și cu tendința de a nu putea fi incluse într-o zonă sau alta a direcțiilor manifeste din estetica timpului, artă pentru artă sau artă cu tendință, înaintea conceptelor, el situează talentul. Selectînd e­­xemple din literatura universală, mai ales, dar și din literatura națională, Caragiale dovedește, în Cîteva păreri, că numai gustul estetic și pă­trunderea obiectivă a lucrurilor pot asigura în­țelegerea operelor izvorîte din talent. „O operă de artă — afirmă el — este o ființă căreia insu­ltătorul de viață nu este, nu poate fi decît ta­lentul. Fără această flacără de viață, flacără mai misterioasă și mai nedefinită decît chiar razele lui Roentgen, pot căpăta lucruri artificiale, nu opere artistice, și nimic nu e mai altceva, față cu artisticul, decît artificialul“. Artificialul, ne­verosimilul, lipsa adevărului artistic sînt incom­patibile cu opera de artă și fără îndoială că și cu talentul. Viabilitatea și durabilitatea operei de artă rezultă numai din talent. I. L. CARAGIALE — elogiul talentului 00 Nu cu mult înainte de expunerea acestor vederi, reflecțiile lui Charles Baudelaire asupra operei lipsite de imaginație, adică de talent, a­­jungeau la aceeași concluzie și, ceea ce este vrednic de semnalat, sînt făcute pe același ton inspirat și în cuvinte apropiate : „Misterioasă în­sușire această regină a însușirilor / Are de a face cu toate celelalte , le stîrnește, le asmute la bă­taie. Uneori se aseamănă cu ele pînă într-acolo, încît se și confundă cu ele, dar, cu toate aces­tea, rămine întotdeauna ea însăși, iar pe cei care nu-i bîntuie sînt ușor de recunoscut după nu știu ce blestem care le usucă lucrările asemenea smo­chinului din Evanghelie“ (Curiozități estetice, Buc., Ed. Meridiane, 1971, p. 109). Faptul ca atare e deosebit de revelator, întrucît indiferent de idea­lurile artistice de care este animat creatorul, a­­atunci cînd observațiile asupra artei sînt făcute în cunoștință de cauză se întîmplă, ca­ și în cazul acesta, să se întîlnească în același punct. întrebările despre timpul (durata) operei sînt reduse la substanța trăirii ei : „opera aceasta vi­ață ? Căci, încă o dată, dacă are viață — aibă-o pentru azi, mîine sau pentru veacuri — ea va fi trăit, și asta e condiția ființei, viața, nu durata vieții“. Valoarea este egală în artă cu viața afla­tă într-o stare latentă pe care o va descifra ci­titorul : „pentru ca să devină patentă, trebuie concursul unei inteligențe, unei priceperi și ju­decăți ale altuia“. Viața odată existînd, durabili­tatea operei este asigurată și cînd condițiile pri­elnice se ivesc, luminile ei nu întîrzie să se a­­rate. Timpul operei este timpul priceperii și ju­decății omenești. Viziunea lui Caragiale este de o modernitate frapantă în sensul permanentei sale actualități atunci cînd scrie : „Intr-un sîmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată, pîndind, cu răbdare mai presus de multe încercări condiția exterioară propice pentru ca să țîșnească la lu­mină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. Ceea ce sunt căldura, lumina și umezeala pentru sămînță este priceperea și judecata omenească pentru opera talentului omenesc. Precum un bob de grîu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii egiptene, semănat în pămînt bun, reînvie ca și bobul cules anul tre­cut asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire și uitare de veacuri, reînviată iarăși la căldura ochilor pricepuți“. Ideea nu poate fi ocolită de nici un estetician. Caragiale are de­plina conștiință a nemuririi operei artistice, dar și a faptului că aceasta se poate neantiza în lip­sa unui subiect valorizator. O operă adevărată este mereu supusă descope­ririi, ea este uitată sau „a adormit“ doar din mo­mentul „cînd cei din urmă ochi pricepuți și-au intors privirea de la dlnsa ; dar la cea dintîi privire a altor doi ochi pricepuți, ea se va deștepta sigur și, cu o nouă și întreagă pricepere de via­ță, va chema la dîn­sa o lume“. (Interesant este acest exemplu ; Eminescu filozofa, in spiritul gîndirii europene a timpului, situînd în suflet trecutul și viitorul lumii, așa cum pădurea se re­găsește într-un sîmbure de ghindă . Caragiale compara viața operei de artă cu viața latentă aflată într-un sîmbure­. La rîndul său, Maiorescu atrăgea atenția că „De magica figură ce poetul a creat-o din abundența inimei sale, trebuie să se frîngă valul timpului și să o lase intactă pen­tru generațiunile viitoare, ca o scumpă moștenire seculară a geniului omenesc“ (Opere, I, Ed. Mi­nerva, 1978, p. 31). Noile cercetări caragialiene au scos în evidență, nu de puține ori, intuițiile sale moderne, în teoria asupra artei. Procedînd la fel, am putea vedea aici o apropiere de ceea ce avea să se numească mai tîrziu caracterul deschis al operei literare ; receptarea acesteia potrivit priceperii umane, gustului estetic, psihologiei și culturii unei epoci. Talentul este o stare de natură proprie artiș­tilor, devenită realitate și pentru alții prin ca­pacitatea acestora de a o exterioriza ; ei au vir­tutea de a „răstoarce prin procedeu intelectual“ altora înțelesul sensibilizator al lumii. Izbucni­rea „în afară“ a talentului poate fi timpurie și neprevăzută, numai viața să ofere prilejul, ca în cazul extrem de simplu, dar semnificativ re­latat (inventat) de Caragiale cu elevul impresio­nat de nasul „foarte comic“ și „rigla reglementa­ră“ a profesorului. O clasă întreagă de elevi aș­teaptă un profesor care, deși foarte sever, le produce momente de satisfacție, de amuzament. Această stare s-a menținut pînă într-o bună zi, cînd unul dintre copii desenează pe zidul școlii, cu un cărbune, un nas și o riglă, făcîndu-i pe ceilalți să se amuze, cum n-o făceau nici la ve­derea reală a profesorului, fiindcă aveau în față esența, sau ceea ce le trebuia de la profesor („A­­cesta este Domnul adevărat !... fiindcă e numai ce ne trebuie de la domnul — el puțin ne im­portă — ce simțim noi la vederea lui, aceea im­portă, și aceea o avem aici întreagă. Coarda din sufletul cel mititel și răutăcios nu numai a su­nat, s-a făcut și auzită“). De acum înainte, co­piii nu mai rîd la vederea nasului profesorului, acesta „a fost redus la importanța lui reală“, ce­ea ce-i interesează este desenul de pe zidul șco­lii in care se reflectă „cîntarea cea miraculoasă“ ieșită din sufletul copilului-artist. Caragiale este aproape de viziunea anticilor, aceștia atribuiau talentului trăsături divine ; cei înzestrați erau deosebiți de restul lumii, fiind niște „inspirați ai zeilor“, cîntarea lor străbătînd „țările cerului“ (Benedetto Croce). O dată ce din realitatea naturală se plăsmuiește o altă realitate, cea artistică, drepturile vieții re­ale nu sînt afectate, ci, dimpotrivă, respectate de artă, care reține pentru sine doar „cîntarea cea miraculoasă“, cu puterea ei născătoare de emo­ții estetice, „virtutea emoțională“, cum se expri­mă Caragiale. Oamenii obișnuiți vor fi încîntați de frumusețile vieții, artiștii (sufletele alese, spune Caragiale) pot întoarce în afară „ca un fenomen deosebit, pentru înțelesul altora", aces­te frumuseți (artistul recreează pornind de la realitate, avînd însușirea de a fi expresiv : „Toți suntem iritabili ; expresivi sunt numai unii“). Legăturile artei cu realitatea sînt indiscutabile, pentru că „o condiție neapărată pentru atingerea scopului ei este înțelesul uman“. Ca și or­ganismul viu (ființa), opera de artă „nu are rațiune de a fi dacă ea nu face să trăiască o intențiune“ (Cîteva păreri). Apropierea de Gherea este posibilă, numai în sensul „ten­dinței în artă“ (ideea caragialiană rezultă din răs­turnarea conceptului gherist de artă cu tendință), a prezenței eticului, mai exact spus, a impli­cării acestuia în arta însăși. „Jocul“ ideilor ca­ragialiene, de adîncimea conceptelor, îl sesizăm și altădată, cind îl prevenea pe Gherea că pregătește o comedie care va avea „artă cu ten­dință de dragul tău și artă pentru artă de dra­gul ei.“ I / Pavel FLOREA Orizontul valorilor Istoria, cultura, literatura și •arta națională privite în oglin­da unui an — 1988 —• definesc cu realism spiritualitatea ro­mânească, viața și destinul ei, ne înfățișează un orizont de valori care au a vorbi despre disponibilitatea noastră de a crea în acord cu ființa nea­mului, cu fenomenul românesc ■ contemporan. Cultura româ­nească, literatura națională au cunoscut în 1988 noi forme de­­ existență : car­tea-eveniment, cartea de referință, cartea ca­re a produs în conștiința con­temporanilor un extraordinar dialog cu ceea ce e nou și o­­riginal, actual și valoros în lumea ideilor. E vorba mai cu seamă de sinteze memorabile formînd o bibliotecă deschisă... Sinteze ce vorbesc de vocația­­ omului de cultură pentru un spațiu al valorilor fundamen­tale, ce ne reprezintă ca na­țiune, ca specific, ca identi­tate morală și socială. Să a­­mintim mai întîi cărțile de is­torie, de sinteze monografice care pun în circuit o viață ro­mânească autentică privită și definită în raport cu evoluția societății, mentalităților, cu o nouă concepție de a gîndi și scrie despre fenomenul româ­nesc în totalitatea lui. Reedi­tările tot mai numeroase și în cel mai bun spirit științific din opera istoricilor români for­mează de pe acum un nece­sar proces de redescoperire și revalorificare a istoriei națio­nale. Sintezele lui A. D. Xe­­nopol (Istoria românilor din Dacia Traiană, Ediția a IV-a, I. Dacia anteromană, Dacia ro­mană și năvălirile barbare, 513 înainte de Hr. — 1290, 1985, II, De la întemeierea Ță­rilor Române pînă la moartea lui Petru Rareș, 1546, 1986, III, De la moartea lui Petru Ra­reș pînă la Matei Basarab și Vasile Lupu, Epoca lui Mihai Viteazul, Text stabilit de Ni­colae Stoicescu și Maria Si­­mionescu. Note, comentarii, prefață, indice și ilustrația de Nicolae Stoicescu, Glosar de Maria Simionescu, Editura „Științifică și Enciclopedică“, 1988), Ioan Lupaș (Din istoria Transilvaniei, Ediție îngrijită, note și comentarii de Marina Vlasiu, Cuvînt înainte de Flo­rin Constantiniu, Editura „E­­minescu“­, Ch. I. Brătianu,­­Marea Neagră de la origini pînă la cucerirea otomană, Tra­ducere de Michaela Spinei, Edi­ție îngrijită, studiu introduc­tiv, note și bibliografie de Vic­tor Spinei, I, II, Editura „Me­ridiane“, O enigmă și un mi­racol istoric : Poporul Român, Ediție îngrijită, prefață, stu­diu și note de Stelian Brezea­­nu, traducere de Marina Ră­­dulescu, Editura „Științifică și Enciclopedică“), Radu Vulpe (Columna lui Traian, monu­ment al etnogenezei românilor, Text ales și stabilit și Cuvînt înainte : Ecaterina Dunăreanu- Vulpe, Postfață de Lucia Țe­­posu-Marinescu, Editura „Sport- Turism“), Silviu Dragomir (Avram Iancu, Prefață și ta­bele cronologice de Francisc Păcurariu, Editura „Minerva“) sînt opere care au intrat în circuitul valorilor actuale. Vasta operă a lui Nicolae Iorga cunoaște o fastă zodie a valorificării sistematice anga­­jînd istorici și critici într-o impresionantă acțiune de res­tituire. Scriitorul și savantul român Mircea Eliade a fost și el, în 1988, o prezență printr-o monumentală ediție în versiu­ne românească, realizată de Cezar Baltag, a Istoriei cre­dințelor și ideilor religioase (I. De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, 1981, II. De la Gautama Buddha pînă la triumful creștinismului, 1986, III. De la Mahomed la epoca Reformelor, 1988,. Tra­ducere de Cezar Baltag, Edi­tura „Științifică și Enciclope­dică“). Istoria României moderne a devenit o temă deschisă inter­pretărilor de anvergură apar­­ținînd lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu (De la statul geto­­dac la statul român unitar, vol. I, Editura „Științifică și Enciclopedică“, București, 1983 ; Românii după Marea Unire, vol. II, partea I 1918—1933, 1986, partea a II-a, 1988), Gh. Buzatu, (Din istoria secretă a celui de-al doilea război mon­dial, I, Editura „Științifică și Enciclopedică“), Francisc Păcu­rariu (Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor. Para­lelisme, interferențe, conver­gențe, și contradicții în cursul istoriei, Editura „Minerva“), Nistor Vornicescu (Desăvîrșirea unității noastre naționale, (Cra­iova), Antonie Plămădeală, (Ro­manitate, continuitate, unitate, Sibiu, Calendar de inimă ro­mânească, Sibiu), Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Pușcaș (Administrația militară horthystă în nord-vestul Româ­niei, septembrie-noiembrie 1940, Editura „Dacia“). Sînt cărți­­document, cărți-mărturii, cărți de conștiință românească reac­­tualizînd fapte și idei ale des­tinului românesc. Succesul deo­sebit de care se bucură cartea de istorie românească, dar și cea străină e un semn că isto­ria ca­ ființă vie, rostitoare de adevăr, de experiență trăită este tot mai mult asumată ac­tualității, devenind o voce a conștiinței. Bibliografia sinte­zelor aparținînd istoricilor străini trebuie să rețină nume și opere de mare valoare • Theodor Mommsen (Istoria ro­mană, Cuvînt înainte de Acad. Emil Condurachi, Traducere de Joachim Nicolaus, I, 1987, II, 1988, III, 1988, Editura „Știin­țifică și Enciclopedică“), Bar­bara W. Tuchman (O oglindă îndepărtată, Argisitul secol XIV, Traducere din limba en­gleză și postfață : Alexandr­u Vianu, I, II, Editura „Politi­că“), Jacques de Launay (Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial 1939—1942, Stu­diu introductiv și note de Flo­rin Constantiniu, I, II, Editura „Științifică și Enciclopedică“). Toate aceste sinteze sînt mo­dele de reînviere a unor uma­nități, de a judeca cu obiecti­vitate istoria din perspectiva timpului, societății moderne, de a-i defini progresul și morala, mentalitățile și erorile, perso­najele și eroii. Cartea de is­o­torie, nu-i nici o noutate, face serioasă tum­i și mai concurență litera­ales romanului, imaginarului, mitului Se poate vorbi de o nouă direcție a li­teraturii contemporane : realis­mul istoric, sinteză de adevăr și de conștiință critică textua­­lizînd cu sinceritate și curaj teritoriile istoriei. Realism O­­glindind o nouă strategie de a privi, trăi, rememora, scrie is­toria. Adrian BISTRIȚEANU Adrian PODOLEANU : „Buchet festiv“

Next