Cronica, 1989 (Anul 24, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)
1989-12-29 / nr. 1
cronica Ci — Prezență remarcabilă în spațiul științelor istorice, aveți deja o operă vastă, lucrări de mare interes pentru istoriografia românească. Amintim din ele, în ordinea apariției : „Mihail Kogălniceanu. Biobibliografie" (1971) ; „A.D. Xenopol. Biobibliografie" (1973) ; „Mihail Kogălniceanu istoric" (1974) ; „Vasile Părvan. Efigia cărturarului" (1974) ; „Vasile Pârvan. Biobibliografie" (1975) ; „Junimea. Implicații istoriografice" (1976) ; „Mihail Kogălniceanu, un fondateur de la Roumanie moderne" (1978) ; „A scrie și a face istorie" (1981) ; „Biruit-au gîndul" (1983) ; „Pe urmele lui Vasile Pârvan" (1983) ; „L’historiographie roumaine à l’âge de la synthèse" (1983) ; „De la istoria critică la criticism" (1985) ; „Les dilemmes d’un historien . Vasile Pârvan“ (1985) ; „Cunoaștere de sine și integrare" (1986) ; „Istorie și istorici în România interbelică" (1989). Sigur, n-o să vă opriți aici, dar vă întreb : sînteți mulțumit de ceea ce ați realizat? Vă tentează niște proiecte și mai mari, eventuale lucrări de sinteză mai amplă ? . — Prima parte a întrebării mă surprinde oarecum, fiindcă domeniul în care lucreze prin excelență unul în care nu se poate obține „desăvârșirea" decît rareori și numai sub rezerva depășirii lui în direcția altor domenii, de pildă spre artă sau filosofie. Scrierile istorice menite a Înfrunta timpul sînt cele care țintesc dincolo de orizontul disciplinei în cauză, provocînd reacții într-o sferă mai vastă de preocupări. Multă vreme, marii istorici ai antichității, ca și cei de mai tîrziu, au fost asimilați cu precădere sub specia literaturii, filologic, și n-au pătruns la conștiința publică decît anevoie, prin „deturnarea" finalității muncii lor. Situația părea că se schimbă, de un secol încoace, o dată cu definirea unui statut mai riguros și cu instituționalizarea disciplinei de care vorbim, dar un examen al ei mai atent arată că „succesul" istoriografic e legat și în acest ultim secol de elemente ce nu intrau in atenția breslei. Mai recent, asocierea cu etnologia, sociologia, antropologia etc. a putut aduce o revigorare spectaculoasă a domeniului. Unii s-au resemnat, acceptînd ideea că „istoria iese din arhive ca să reintre în arhive", condamnată la anonimat și, deci, la insucces public. Alții au răzbit spre notorietate prin extensia anchetei în zone pînă de curind inaccesibile, transgresînd prin urmare limitele domeniului. Corifeii noului val din istoriografia franceză de acum un sfert de secol, un F. Braudel, un G. Duby, un J. Le Goff, un Em. Le Roy Ladurie, sînt nu numai istorici eminenți, profesionalmente vorbind, ci și scriitori excelenți, lucru ușor de constatat și în traducerile făcute la noi, de la Civilizația Occidentului medieval a lui Le Goff pînă la, să zicem. Arta și societatea a lui Duby. — Un fel mai accesibil de a vedea istoriografia sau, mai bine zis, de a vedea reușita ei pe altă cale... — E un fel de a privi istoriografia prin prisma succesului de public. Se înțelege însă că mulțumirea istoricului poate veni, și trebuie să vină, mai ales din altă parte , din gradul apropierii sale de adevăr, din sporul de cunoaștere pe care a știut să-l asigure. Această perspectivă poate mulțumi pe mai mulți, dar și ea depinde în bună măsură de priceperea de a comunica adevărurile stabilite, de arta istoricului. Se poate întrezări aici una din dilemele permanente ale istoriografiei. In ce mă privește, ca să închei paranteza și să răspund cît de cît la prima chestiune, trebuie să mărturisesc că nu sînt, nu pot fi mulțumit cu lucrările de pînă acum. Mi-am dat silința să ies din cercul vicios de care vorbeam, dar am impresia că sînt încă departe de țintă, o țintă prin natura ei relativă și mișcătoare. Un meliorist autentic nici nu poate admite un punct terminus, deplin tangibil și în măsură a-l satisface. Mulțumirea de sine e semnul cel mai sigur al suficienței și o cultură se află în impas, cu siguranță, dacă e servită de oameni satisfăcuți de isprăvile lor. Aspirația spre mai bine în orice domeniu e dinamogenă și creatoare. Cît privește a doua parte a întrebării, relativă la proiecte, se înțelege că nu mă consider încă la sfîrșit de carieră, că unele proiecte se și află în lucru, altele se conturează din mers, sfera preocupărilor mele e mereu extensibilă. N-aș vrea totuși să le definesc mai din aproape, nu din prudență ori din falsă pudoare, ci fiindcă ele ar cere un spațiu și un răgaz de care nu dispun. — Inscrisul unui istoric se impune să existe neapărat îmbinarea armonioasă a informației documentare bogate cu gîndirea profundă ? —• Condiția documentară și cea reflexivă a istoriografiei îmi par evidente, cu toate că cele mai multe scrieri din acest domeniu pun accent pe prima, mulțumindu-se să asigure „starea civilă" a faptelor și să le pună în rînduială. Spiritele analitice rămîn de regulă la acest nivel, munca lor e, desigur, foarte utilă, însă limitată la restituiri care în cazul cel mai bun ating sferei monografiei. Separația de sinteză e însă abuzivă. Orice restituire, oricît de limitată, presupune și prezența sintezei, în afara căreia faptele n-ar putea să intre în relații logice și coerente. „O viață de analiză pentru un ceas de sinteză", în expresia lui Fustel de Coulanges, vrea să spună că acea clipă de grație a sintezei integratoare nu poate veni decît la capătul unui travaliu lung. Dar faptele nu se iau în stăpînire decît prin gîndire, prin supunerea lor la exigențele gîndirii de tip istoric. — Dacă vi s-ar cere să vă definiți singur opera (istorică și eseistică), în ce mod ați face-o ? ce-o? — Lucrul e posibil, căci pretinde aceleași calități de cunoaștere și metodă ca orice alt demers, dar prefer să-l las pe seama altora, cel puțin deocamdată. Am putea folosi, eventual, spațiul rămas pentru a discuta pe marginea meseriei însăși de istoric. — Am întîlnit undeva, următoarea sentință : nu trebuie să se ocupe de trecut decît cei care au pasiunea viitorului... — Nu e rău spus, dacă prin „pasiunea viitorului" se înțelege aici un efort de a cuprinde durata întreagă. De altfel, un istoric veritabil nici nu poate rămîne indiferent față de oricare dimensiune a duratei, pentru simplul motiv că el se situează în centrul acesteia, care e prezentul, iar din acest punct privilegiat el își îndreaptă privirea atît spre trecut, pentru a descifra serii evolutive, destine, conjuncturi, cît și spre viitor, pentru a sesiza împlinirea posibilă a unor serii încă neîncheiate. O revistă de istoria istoriografiei, ce apare la Milano, și-a ales drept emblemă o ermă bifrontală ce reprezintă doi protagoniști ai domeniului, pe Herodot și pe Thucydide, fiecare privind în direcție opusă, s-ar putea spune : spre trecut și spre viitor. Linia fragilă ce-i unește (ori separă) insesizabil e prezentul, „clipa cea repede" peste care Bergson vedea arcuindu-se tot ce se situează înainte și după. — Poate fi clipa hotăritoare în care mirarea, miracolul, misterul, ca să folosim cuvinte emblematice în spirit blagian, se transformă în stări și realități ale duratei de care vorbiți... — In fond, această clipă e sinteza temporală în funcție de care se consumă atît aventura regresiunii cît și prospectiva. „Pasiunea viitorului" de care aminteaț apare, deci, în istoriografie nu ca în literatura SF, ci ca o necesitate de metodă, aceea care prezumă definirea faptelor în perspectiva globală a duratei. Clipa „ce ni s-a dat" (ca să reiau formula eminesciană) numai așa poate fi cît de cît înțeleasă", îmi vine în minte imaginea propusă de Thornton Wilder ca reprezentare plastică a istoriei : o uriașă tapiserie, din care istoricul decupează cîteva modele, episoade, figuri, fără să poată avea întregul sub ochi vreodată. Aceasta nu înseamnă că el nu se străduie să cuprindă peisajul întreg, misterioasa tapiserie din care nu distinge adesea decît fragmente, forme vagi, căutînd să le raporteze la un ansamblu verosimil. Este ceea ce definește cumva poziția tragică a istoricului. — Intr-un remarcabil eseu, „Dispariția dinosaurilor“, apărut în „România literară“, Anton Dumitriu spune că toate legendele și epopeile, de fapt întreaga istorie cunoscută demonstrează, uneori cu teribile amănunte, uciderea omului de către om sau oprimarea omului de către om. „Istoria este, în fondul ei, o istorie a războaielor, a uciderii și a subjugării oamenilor“, subliniază autorul. Se poate conchide că omul (care are în vedere Binele, dar și Răul) reprezintă o dualitate morală din care nu poate să iasă ? — Este o viziune destul de larg răspîndită, nu numai printre filosofi, de n-ar fi să amintesc decît istoriile „catastrofice" care au apărut după marile crize, îndeosebi după conflagrațiile mondiale. Istoria evocată de filosof, aceea care prezumă violența noastră funciară, e desigur adevărată. Insă a citi istoria numai sub acest unghi înseamnă a impune o lectură unilaterală.. Concomitent cu drama lumii prinse în războaie, revoluții, crime de tot felul săvârșite și în numele unor principii, se degajă și o altă istorie, aceea a creației multiple și fecunde, prin care dualitatea morală a omului poate fi depășită în direcția binelui. Viziuni complementare înlesnesc o mai justă percepție a istoriei ca tot. E nevoie, prin urmare, de o cuprindere cît mai largă, pe spații și durate mari, ceea ce îndrumă spre o istorie a culturii și civilizației. O asemenea istorie nu neagă „evenimențialul", condamnat abuziv de unii istorici, dar îl limitează drastic, făcînd din istorie un cîmp de manifestare infinit mai întins, mai complex și mai interesant decît obișnuia să o definească vechea istoriografie. Aceasta nu înseamnă să ignori existența răului, fie și în forma sesizată de Anton Dumitriu, ci să-l cuprinzi în cadrul unei economii mai ample, așa cum tind sa o facă istoriile de tendință globală. „Lunga durată nu m-a dezamăgit nicicind", spunea Braudel, atent și el la această economie a lucrurilor și la „justiția" pe care istoria trebuie totuși să o facă oricui. In fond, istoricul nu diferă esențial de creatorul care știe să transforme „o lume nebună", plină de îndoieli, contradicții, disperări, intr-una coerentă și „înțeleaptă", o lume comparabilă cu aceea pentru care Carlyle îl invidia pe Goethe sau cu aceea pe care un H. Hesse știa să ne-o propună atît de convingător, instilîndu-ne o salutară credință în ordinea și sensul lumii. Lectura sugerată de filosof nu e deci singura cu putință, nici singura verosimilă. La celălalt pol, se conturează o istorie cu ambiții globalizante, preocupată să nu ignore nimic și, justițiară, dorind să atribuie fiecăruia ce i se cuvine. Națiunile politice și economice care nu devin și națiuni culturale dispar din istorie sau, mai bine zis, nu se impun în istorie, ne atrage atenția Constantin Noica... —• Cu bun temei, fiindcă numai la acest nivel, în sfera culturii, se pot pune în valoare potentele colective. Și dacă observația e valabilă în genere, ea e cu atît mai necesară cînd e vorba din națiunile (numeric) mici sau mijlocii, națiuni care adesea trebuie să suporte urmările istoriei făcute de popoarele cu potențial ridicat. Proclamând, la început de secol, nevoia unei noi epoci de cultură, N. Iorga la această trebuință de exprimare colectivă în registrul superior al istoriei se gîndea. De unde accentul pus pe specificul național, pe creația proprie, ca unică șansă de afirmare în competiția, singura legitimă, cu alte neamuri. S-a putut vedea, din chiar exemplele invocate mai de mult de Constantin Noica, în ce măsură cultura unui popor puțin numeros ca al nostru poate ilustra ideea de creație autentică și de larg ecou. Neagoe, Cantemir și Blaga, la distanță mare unul de altul, nu sînt decît exemplele cele mai ilustre. Tot astfel, concepind o sinteză despre România in eternitate, Mircea Eniaae avea în minte multiple modalitați de afirmare a noastră pe tărim universal, acolo unde competiția nu mai e a numărului, ci a valorii. Aceasta nu înseamnă că am dat tot ce eram in stare să dăm. Atîtea controverse ne reamintesc, la răstimpuri, că n-am folosit întotdeauna cum se cuvine „talantul" nostru, că „pedagogia" pusă la lucru pe acest tărîm s-a dovedit adesea ineficientă. Este o problemă care ar merita desigur sa fie analizată sistematic. In orice caz, pentru marea istorie, aceea care știe să treacă dincolo de eveniment, cultura e singurul obiect posibil. — Trăim într-o lume structurată de ființe și obiecte (sisteme), fapte și fenomene, în care omul ocupă o poziție aparte, specifică. Din curiozitate sau interes, el experimentează, face ipoteze, explică fapte, emite teorii, vrea să cunoască totul (cunoașterea este putere, spunea Francis Bacon). In antichitate, filosofia și știința nu prea se distingeau. Este oare astăzi rezolvat raportul dintre ele ? — Am impresia că prin natura lui acest raport implică o ambiguitate funciară și de aceea irezolvabilă. Se poate muta granița dintre ceea ce apare într-un moment sau altul drept știință și respectiv filosofie, dar o fixare a ei implacabilă nu e de conceput. In vremea noastră se tinde a pune in valoare tocmai zonele de contact, interferențele, conexiunile. Știința se deschide spre filosofie, iar filosofia se vrea cut mai științifică, în sensul preconizat de Gaston Bachelard, Teilhard de Chardin sau J. Piaget. In orice caz, „disocierea tragică" între un domeniu și altul (ca să folosim chiar o expresie piagetiană) nu mai e de înțeles și de tolerat fără riscul de a cădea intr-un steril alexandrinism. — Amintește undeva Mircea Eliache că echilibrul spiritual al omului poate fi menținut mai bine atunci cînd există o oscilație între cercetarea de natură științifică și imaginația literară. Evident, este vorba de echilibrul creatorului, al celui angrenat intr-un proces epuizant de creație... — Mircea Eliache se gîndea, firește, la complementaritatea celor două modalități de a se exprima pe sine și nu e singurul în această situație. Așa se explică marea lui stimă pentru Hasdeu, Iorga, Pârvan, personalități în care latura științifică și cea artistică se îmbină armonios. Iar ceea ce putea să șocheze acum o jumătate de secol, cînd tînărul Eliache făcea elogiul enciclopedismului românesc, a devenit între timp o achiziție comună, o concluzie mult mai larg acceptată.Oricît de tari sînt prejudecățile privitoare la raportul dintre știință și artă, ele pălesc cu vremea, făcînd loc unei atitudini mai conciliante, capabile să pună in valoare ambele domenii. Oricum, nu se mai vorbește azi de istorie fără a se recunoaște valoarea imaginației și nu se mai ridică din umeri atît de des cînd se citește mărturisirea lui N. Iorga că ar fi vrut să aibă mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr. Personalitatea întreagă a istoricului prinsă în efortul cunoașterii și aceasta pune la lucru cele mai variate însușiri. — Trebuie să simți istoricitatea pentru a sesiza sensul istoriei ? — Desigur. Fără a sesiza această istoricitaterămînem exteriori în raport cu fenomenele din care se țese atît istoria ca devenire, cît și conștiința ei de sine, care e istoriografia. N. Iorga vorbea de un „spirit istoric" ce se constituie pe seama experienței cercetătorului și de o metodă întemeiată pe sentimentul istoricității, adică al dezvoltării. Orice lucru vine dintr-un trecut și cuprinde germenele unui viitor ce stă să irumpă. A-i urmări de aproape traiectoria e o necesitate și ea presupune o metodă specifică, utilizabilă și în alte domenii. — Ne apropiem de sfîrșitul convorbirii noastre. Am mai vrea să știm care e răspunsul dumneavoastră la întrebarea cunoscută deja : „De ceexistă, de fapt, istorie“? — In adevăr, de ce’ există ? O mai veche interogație se simte aici. Este de fapt interogația oricui înclină să vadă în istoria-realitate mai mult, dacă nu și altceva, decît o aglomerare de întîmplări. Intrebîndu-se, la rîndul său de ce există istorie, Jaspers o punea pe seama nevoii de perfecțiune și veșnicie a omului, altminteri finit, nedeplin și neperfectibil in esența lui ultimă. Imperfecțiunea speciei noastre ar fi totuna cu istoricitatea, continua ei nedesăvîrșire impunînd o schimbare continuă de orizont aspirații, idei, atitudini. Dar istoria-realitate are ca pandant firesc istoriografia, a cărei motivație principală rezidă în nevoia cunoașterii de sine la nivel colectiv. Consemnat de NICOLAE BUSUIOC Valori ale culturii naționale „Orice lucru vine dintr-un trecut și cuprinde gemenele unui viitor ” sis Interviu cu istoricul ALEXANDRU ZUB âea.’TOi*r»sersent’s».i Ion Creangă, scriitor național și universal Opera lui Creangă a apărut la interferența dintre romantism și realism și nu impresionează prin volum, cît, mai ales, prin folosirea limbii vii a poporului, ridicată la un înalt potențial estetic și a semnificației paremiologice. Ea este nepereche nu numai pentru literatura română, ci și pentru cea universală, deoarece comunică, în imagini deosebit de sensibile, ceea ce este românesc în partea cea mai aleasă a ființei etnice, desfătînd deopotrivă pe toți, indiferent de vîrstă sau cultură. „Ca și în cazul lui Eminescu, remarca M. Sadoveanu, Creangă e unic în sine, însă divers încetitori. Fiecare găsește în Amintiri și Povești noutăți și rezonanțe în legătură cu propriul său suflet. Acesta e de altfel privilegiul artei adevărate". Basmele lui Creangă, pe lângă matricea folclorică autohtonă, au numeroase corespondențe în literatura populară euro-asiatică. Printre realizările culte românești се și au similitudini cu unele motive populare ce aparțin circuitului mondial plurimilenar, amintim : Soacra cu trei nurori, care are o variantă foarte apropiată în Soncra din literatura armeană ; Punguța cu doi bani, ce are corespondent un prototip în colecția indiană Panciatantra ^și unul în pildele esopice . Povestea lui Harap Alb se aseamănă cu o narațiune folclorică grecească tradusă de Emile Legrand sub titlul L’homme sans barbe (Omul fără barbă), cu o poveste culeasă de pe valea Lorenei de Emm. Cosquin, unde spinul e înlocuit de un cocoșat, și cu prototipul polon Prințul Slugabil și cavalerul invizibil, iar motivul Caprei cu trei iezi, din literatura cultă românească, își are corespondențe atît în spațiul mioritic, cît și în cel al valorilor universale : în Etopia, într-o fabulă despre Romulus, întemeietorul Romei etc. Subiectul din Dănilă Prepeleac îl aflăm în Hans im Giick a fraților Grimm. Stan Pățitul are un corespondent în legenda populară germană despre Faust. Povestea porcului în Ireporco din Straparola da Caravaggio, Fata babei și fata moșneagului în Les fées și Cendrillon de Perrault, iar Ivan Turbincă în basmul popular rus Soldati smert. Amintirile lui Ion Creangă constituie o operă unică în literatura română nu numai pentru că autorul a reușit să realizeze un roman al formării, selectînd trăsăturile copilăriei universale (indiferent de loc și timp), ci și prin farmecul neegalat al limbajului paremiologic, prin umor și, nu în ultimul rînd, printr-un puternic caracter documentar. Pe lingă neastîmpărul băiețesc al lui Nică, zburdalnic, lipsit de griji, vesel, pornit tot pe joacă și hîrjoană, apar și numeroase informații concrete cu specific național (satul Humulești cu zona în care-a situat, viața sătenilor în zile de lucru și la sărbători, obiceiurile din diverse momente ale existenței românului și din diverse anotimpuri etc.). înaintea apariției Amintirilor din copilărie, în 1879, personalitatea lui Ion Creangă a început a fi cunoscută în contemporaneitatea sa europeană, mai întîi în Italia, datorită lui Angelo de Gubernatis, profesor la Universitatea din Roma, care l-a introdus în Dizionario biografico degli scrittori contemporanei și apoi, în 1882, in Germania, în urma includerii, de către Mite Kremnitz, a trei povești în culegerea Rumänische Märchen, apărută la Leipzig. Mai tîrziu, în 1910, romanistul Gustav Weigand, profesor la Universitatea din Leipzig, a tradus în nemțește Povestea lui Harap Alb într-o excelentă ediție bilingvă, însoțită de o prefață și un glosar. După prima conflagrație mondială, creația lui Ion Creangă s-a răspîndit pe diverse meridiane și paralele ale Terrei, atît prin traduceri integrale sau parțiale a poveștilor și amintirilor sale, cît și prin articole, studii, prefețe și monografii. în 1921 a apărut la Londra și New York Old Nichifor Cotcariu, iar în 1930, Lucy Byng a tradus Amintirile din copilărie în Recollections, London and Toronto, I. M. Dend and Sons Ltd, New York, English edition first published, by Lucy Byng, 1930. După un an, la Florența, Agnesine Silvestri-Giorgi tălmăcește integral amintirile din copilărie și se publică la editura La Nova Italia, însoțite de prefața criticului R. Corso, care îl numește pe Creangă „unul dintre cei mai mari, dacă nu cel mai original scriitor din literatura română", iar în 1933, la Paris, s-a tipărit Contes populaires de Roumanie de către Stanciu Stoian și Odo de Chateauvieux, carte ce conține aproape toate poveștile și povestirile lui Creangă. Acțiunea de difuzare pe mapamond a operei clasicului literaturii române sporește pe măsura trecerii timpului: în 1847, la Paris, fermecat de stilul și specificul românesc, Yves Auger traduce și prefațează Souvenirs d’enfance, iar A. L. Lloyd traduce și prefațează Recollections from Childhood, Lawrence and Wishart, London, 1956. Scriitorul și cercetătorul englez, referindu-se la impresia ce i-a produs-o Amintirile lui Creangă, mărturisea : „Consider că prima sarcină a unui scriitor este aceea de a scrie pe înțelesul tuturor. în această privință, Creangă constituie un exemplu pentru toți scriitorii lumii. El a rezolvat, la timpul său, această problemă, folosind un stil simplu, direct, asemănător întrucîtva cu stilul lui Mark Twain din Aventurile lui Huckleberry Finn. Literatura sa rămîne absolut „modernă" și ea se refuză cu hotărîre uitării. Este adevărat că această literatură este străbătută de suflul creației folclorice. Scriitorul e puternic și sensibil, fantastic ,și în același timp realist, iluminat de jocul inteligenței, chiar și in momentele în care se lasă copleșit de tragismul vieții oamenilor simpli. Creangă reafirmă în opera sa, în mod curajos, forța creatoare a poporului. Glasul său puternic provoacă numai admirație". Numeroși sînt oamenii de cultură ce au apreciat și difuzat opera lui Ion Creangă în lume. Jean Boutière, viitor profesor la Sorbona, la îndemnul lui Mario Roques, a realizat monografia La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, Librairie universitaire J. Gamber, 1930, Luigi Salvini a editat micromonografia Ion Creangă — Una pagina di storia della letteratura romena, Instituto per l’Europa Orientale, Roma, 1932, Anna Colombo a pregătit o ediție completă a poveștilor lui Creangă ce a apărut în 1955, la Torino, însoțită de o amplă prefață, etc. Opera lui Ion Creangă este cunoscută în : Italia, Germania, Franța, Statele Unite ale Americii, Canada, Portugalia, Brazilia, Argentina, India, Rusia, China, Vietnam ș.a., fiind vehiculată prin intermediul limbilor italiană, germană, franceză, engleză, rusă, portugheză, cehă, maghiară, polonă, vietnameză, chineză, în șase dialecte indiene, etc. Transpunând în imagini artistice emoționante particularitățile perene ale sufletului românesc, Ion Creangă creează o operă profund națională, nealterată de influențe străine, contribuind la sporirea patrimoniului literaturii universale și o tonalitate specifică, inconfundabilă. „Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare ; al sufletului moldovean între români ; al sufletului țărănesc între moldoveni ; al sufletului omului de la munte între țăranii moldoveni", remarca pe drept cuvînt Garabet Ibrăileanu. Paul LEU Interior din Bojdeuca lui Creangă