Cronica Veche, 2011 (Anul 1, nr. 1-11)

2011-09-01 / nr. 8

12 CRONICA­R INTERVIU Dacă un străin mi-ar cere să-i explic sensul sintagmei românești „om dintr-o bucată”, n-aș avea nici o ezitare: i l-aș prezenta pe Traian Apetrei, directorul Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani, cel care, de mai bine de cinci ani, la marginile „imperiului”, se luptă cu inerțiile, cu prejudecățile, cu morile de vânt. Amintind, prin entuziasm, idealism și voință de a face, de intelectualul interbelic, Traian Apetrei este totodată un director pe deplin con­știent de noile direcții ale artei spectacolului. Destinul său pare un frisonant periplu între o tradiție pe care o respectă și un prezent pe care îl înțelege. Despre cum e să fii director la Botoșani, despre trupa și publicul de aici, despre speranțe și regrete, în interviul de mai jos... Călin CIOBOTARI: Domnule director, ne aflăm la Botoșani, în sediul Teatrului „Mihai Eminescu”. Am remarcat, venind încoace, că orașul arată ca un vast șantier: se asfaltează, se construiește, un oraș viu. Aș vrea să știu dacă, din ce ați constatat până acum, vi se pare un oraș deschis pentru teatru. Traian APETREI: Paradoxal, Botoșaniul, aflat la capăt de țară și de Uniune Europeană, cel puțin în configurația de acum, pare cumva uitat de lume. Cu toate acestea, orașul rămâne ceea ce a fost mereu: un oraș al culturii. Primăria a comandat o cercetare sociologică în urma căreia a constatat că brandul Botoșaniului rămâne cultura.­­ Teatrul cum s-ar plasa în acest brand? - Chiar în vârful instituțiilor culturale, alături de Filarmonică și Teatrul pentru Copii și Tineret „Vasilache”. Bineînțeles, există multe alte structuri culturale care asigură mediul, ambientul, îmi place să revin asupra unei idei, și atunci când a fost aici Eminescu, și atunci când a fost Iorga sau Enescu, ei nu s-au ivit din nimic, ci dintr-un mediu cultural foarte profund, foarte ridicat. Mă întorc la acel „localism creator”, discutat de Al.Dima, dar și la Lucia Olaru Nenati care, în volumul ei ,Arcade septentrionale”, evidențiază foarte bine atmosfera, școala locală, de un înalt nivel calitativ. Dacă au existat și vremuri în care Botoșaniul miza pe industrii, astăzi mizează indiscutabil pe cultură. Din acest punct de vedere, ca să-l parafrazez ușor pe un tânăr actor care spunea că, în afara Academiei itinerante inițiate de Andrei Șerban la Ipotești, la noi nu s-ar mai petrece nimic, trebuie să vă readuc în atenție că aici se acordă Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, aici se acordă titlul pentru Cercetare Istorică „Nicolae Iorga”, că aici Filarmonica are an de an un Festival „George Enescu”.­­ Totuși, nu există riscul ca o reverență prea adâncă făcută trecutului să blocheze cumva prezentul? - Să știți că eu n-am perceput atitudinea aceasta ca pe o reverență, ci ca pe o presiune a trecutului asupra noastră. Iată, în 2011, Teatrul intră în anul o sută de când au început demersurile pentru construcția unei clădiri cu destinație teatrală - o inițiativă privată a vârfurilor din comunitățile armeană, lipoveană, evreiască și, desigur, românească. In 1912 au început aceste demersuri, doi ani mai târziu au existat banii necesari și proiectul, iar în alți doi ani s-a realizat un teatru considerat o splendoare arhitecturală a timpului.­­Ca o paranteză, cum vă explicați faptul că era posibil așa ceva atunci, în condițiile în care astăzi restaurarea unei clădiri de patrimoniu durează și decenii. Mă refer, desigur, la Teatrul Național „ Vasile Alecsandri", exemplul cel mai la îndemână mie; - într-adevăr, acum durează foarte mult numai și proiectarea. Explicația? Pun totul pe seama entuziasmului, a unor concentrări de energii, de fonduri. Cel mai important mi se pare, însă, faptul că teatrul a apărut ca o necesitate a comunității. Nu Primăria a dat ordin să se ridice teatrul, ci niște oameni au simțit că viața lor spirituală are nevoie de teatru.­­ Mai există în prezent această necesitate de care vorbiți? - Personal, cred că starea precară a societății românești și impasul omului contemporan derivă tocmai din lipsa culturii. Mă refer la cultură nu neapărat într-un sens didactic, ca o înșiruire de date, ci ca o viziune asupra vieții. Omului îi trebuie echilibru, îi trebuie valori autentice în care să creadă. Egocentrismul teribil al omului de astăzi își are originea tocmai în lipsa de cultură. Din păcate, oamenii politici de care depinde cultura vin din alte zone profesionale, nu au o viziune umanistă asupra trecerii omului prin lume. Ei nu pot înțelege până la capăt restul culturii, ci se opresc la discuții despre profitabilitate, rentabilitate. Nu zornăitul banilor aduce fericire, împlinire! - In cei cinci ani de când sunteți directorul Teatrului, ați simțit vreodată imixtiunea politicului? - Nu, la Botoșani politicul nu a intervenit. S-au succedat două consilii locale, însă a rămas același primar. S-a conștientizat cât de importantă e cultura pentru municipiu. Gândiți-vă că aproape o treime din bugetul municipalității se îndreaptă către trei instituții de cultură. Dincolo de politic, cultura și-a văzut de treaba ei. - Sunteți de profesie jurnalist. Cum s-a acomodat un gazetar în postura de manager al unei instituții de spectacol? Ați mai avut intersecții cu această artă? - Da, am făcut parte în câteva rânduri din consiliile artistice ale Teatrului. Mai important decât atât, am copilărit aici, cu actorul Costache Babii arătându-mi și ce este dincolo de cortină. Fiind apoi, ani buni, la conducerea unei publicații locale, eram la curent cu ce se petrece în această instituție; la fel a fost și mai târziu când am susținut un săptămânal preponderent cultural. M-am simțit încărcat de obligații față de teatru, o instituție aflată la kilometrul zero al culturii botoșănene. Vă spuneam, este o mare presiune a trecutului, a tradiției. Vorbim de nu mai puțin de 143 de ani de teatru în limba română la Botoșani! E ceva, nu?­­ Nu vi s-a reproșat că nu sunteți din „ interiorul "fenomenului?­­ Aici părerile, așa cum știți, sunt împărțite. Unii consideră că directorul ar trebui să fie om de teatru, alții spun că, dimpotrivă, directorul trebuie să aibă detașarea necesară față de profesie și să vadă din exterior ce se petrece în teatru, cum se poziționează teatrul în comunitate și așa mai departe.­­ Care au fost direcțiile generale pe care v-ați propus, încă de la început, să le impuneți în teatrul botoșănean?­­ Una din preocupări a fost cea de a realiza proiecte, artistice și administrative, care să îngăduie colaborarea cu regizori importanți, dar și ieșirea spre vest, după o perioadă în care Teatrul a cultivat poate prea mult estul. A mai fost gândul reluării unor proiecte precum acel Festival al Restituirilor Dramaturgice, care s-a bucurat de câteva premiere naționale. Am mai avut în vedere consolidarea unei trupe tinere de actori și, în general, ieșirea din provincialism, din lucrurile mărunte. Din cei cinci ani, în patru am avut microstagiuni la teatre din București. Mi-am propus pentru fiecare stagiune câte un spectacol-eveniment, a cărui cotă să ne îngăduie participarea la diferite festivaluri. O direcție mai puțin realizată până acum a fost intrarea în circuitul festivalurilor naționale, încă nu-mi dau seama cu exactitate de ce nu am avut participări pe măsura unora dintre producțiile noastre. în trecut am înființat o asociație culturală, Amfiteatru 2006, care ne-a permis lucrul pe proiecte, și care, la rândul ei, a realizat anual câte două acțiuni sonore: în primul rând, Festivalul de Teatru pentru Liceeni „Amfiteatru” care, de două ediții, a căpătat proporții naționale, și care a deschis ușa către teatrul tinerilor. ■иимямиммииииинаиишги'|,»1шии|||иии11и|'п'1|1|иг11|11|111||1и1темиижм Ca o paranteză, în cei cinci ani de mandat, nu am spus niciodată „nu” unei inițiative rezonabile cu adresabilitate către tineri: în al doilea rând, Zilele Teatrului „Mihai Eminescu”, eveniment organizat toamna, la care invităm trupe din țară, prezentăm premiera ce marchează începutul de stagiune, dar și realizarea de vârf din stagiunea precedentă. Ca participări, aș vrea să menționez prezența noastră la Festivalul Internațional al Teatrului Satiricus de la Chișnău, unde anul trecut am luat marele premiu. Per ansamblu, m-am străduit ca Teatrul să fie perceput și ca un centru cultural, în sensul că aici au loc, săptămânal, lansări de carte, sunt găzduite expoziții de artă plastică. Ca proiecte editoriale, notabilă mi se pare editarea în două volume a Istoriei teatrului la Botoșani, de Ștefan Cervatiuc, apoi, reluarea, după 40 de ani, a Caietelor teatrului, publicație ce ia pulsul teatrului. Unii dintre actorii seniori au devenit societari de onoare ai teatrului, le-am oferit distincții și îi invit constant la toate manifestările teatrului, acordând respectul cuvenit modului în care și-au pus viața în slujba artei. Am încercat să fac din teatru un centru de interes pentru comunitate. Așa cum este teatrul poziționat, trei sferturi din populația orașului trec prin fața instituției. M-am străduit ca în clipa în care acești oameni trec, să privească cu simpatie spre noi. - Câți dintre ei și intră în teatru? - Pe stagiune avem undeva în jur de 25.000 de plătitori la spectacole. Lor li se adaugă beneficiarii spectacolelor umanitare. Treptat am reușit să acredităm că Teatrul „Mihai Eminescu” este și un teatru pentru spectatorii din Suceava, aflat la 40 de kilometri de Botoșani.­­ Recunosc că am fost surprins ca la o premieră de-a dumneavoastră să-mi întâlnesc foști profesori de liceu din Siret, orașul copilăriei mele.­­ Așa e. Lor li se adaugă intelectuali ce vin tocmai din Vatra Dornei, din Câmpulung și așa mai departe. E adevărat, ieșim și noi în întâmpinarea lor, organizând microstagiuni în vecinătăți, în special în județul Suceava unde există un public avid de teatru.­­ Ce categorie de public o vedeți cel mai frecvent în sala de spectacole? - Fără îndoială, tinerii. - Aveți tentația de a vă construi repertoriul în funcție de această categorie dominantă? - Bineînțeles, încercând totodată să nu neglijăm celelalte categorii. Nu putem uita că Botoșaniul a fost și, mai nou, a redevenit un oraș al pensionarilor. Principial vorbind, toți cei care plătesc taxe și impozite trebuie să capete satisfacție prin producții ce li se adresează în mod direct. E un teatru al orașului, nu al lui Apetrei sau mai știu eu al cui. într-o zi, am zărit în foyerul teatrului un flăcău încălțat în teniși, cu degetul mare ieșindu-i printr-o ruptură. Ei bine, mă simt dator și față de un astfel de spectator.­­Relația dumneavoastră cu trupa cum decurge? - încerc mereu să transmit colegilor de pe scenă energii pozitive. E o trupă alcătuită preponderent din actori tineri cărora nu obosesc să le repet că în această perioadă, în care încă nu au căpătat gustul zădărniciei, sau fel de fel de tabieturi, acum și nu altădată pot da măsura lucrurilor.­­ Bănuiesc, însă, că îi descurajează salariile mizere, actorul român nefiind, se știe, un privilegiat al societății.­­ Din păcate îi descurajează. Mai ales pe actorii de aici, aflați la margine de țară, care nu-și pot completa veniturile cu un filmuleț publicitar, nu se pot lipi la colaborări, la surse colaterale de venit... Situația aceasta complică misiunea directorului, el trebuie să mențină echilibrul într-o trupă căreia nu prea ai­ce să-i oferi. încercăm, totuși, tot felul de proiecte în urma cărora actorii să mai primească niște bănuți. E, însă, puțin, drept pentru care marea lor încărcare energetică vine doar din contactul cu publicul din sală. Facem și noi cât putem ca să le îndulcim situația materială; celor veniți din afara orașului, spre exemplu, le-am asigurat cazare la un fel de mini-hotel al teatrului. Vin, pleacă, într-un fel de circuit al valorilor care mă face să cred că timpul trupelor stabile a cam trecut. E o cadență nouă a teatrului românesc.­­ Asta înseamnă că, implicit, agreați și ideea unui teatru de proiecte. - Numaidecât! Simt că în această direcție se îndreaptă teatrul. Nu poți, însă, să nu te gândești și la soarta celor care, timp de o viață, au slujit teatrul, și cărora, în această nouă formulă, le-ar veni mai greu să prindă angajamente. Nu poți să-i trimiți pe acești oameni la marginea societății. Privesc în special teatrele din capitală și nu pot să nu constat că, în mare parte, trăiesc din faima seniorilor. O mare parte a publicului rezonează la un teatru de o anumită factură, înnoim teatrul, teatrul dans, teatrul în spații neconvenționale, însă păstrăm și un echilibru cu formele clasice de a concepe și practica teatrul.­­ Mă interesează să abordăm și o altă problemă, cea a regizorului. Dumneavoastră, ca director de teatru, cum vă raportați la ceea ce s-ar putea numi „ instituția regizorului "?­­ Da, bine spus, o instituție! Uneori mă și întreb de ce mai plătim drepturi de autor dramaturgului, în condițiile în care, adeseori, regizorul reține din opera de la care pleacă doar o sugestie. Poate nu c­rea ideea lui Paul Everac, cu care, recent, am avut o serie de discuții, de a formula în contract o condiție: participarea sa la o vizionare și dreptul de a-și retrage piesa dacă nu îi convine drumul pe care a pornit regizorul. Există, însă, și dramaturgi care acceptă fără probleme această postură destul de delicată. Nu prea ai ce face, trebuie să ne raliem acestei noi și libere abordări a textului dramatic, trebuie să recunoaștem că suntem gata de orice pentru a lucra cu unul din cei cinci-șase regizori români de top.­­ Cunoașteți, desigur, onorariile pe care le solicită acești regizori de top. Vă întreb direct: își permite Teatrul botoșănean să angajeze cheltuieli de zeci de mii de euro? - Vă răspund la fel de direct, nu! Este și motivul pentru care ne-am orientat spre regizori aflați clar pe o curbă ascendentă, încercând să le creăm condiții pentru ca ei să-și depășească propria condiție de la un moment dat. Nu putem cere mai mult comunității, după cum nu putem arunca vina asupra consiliului local care, realist vorbind, nu are cum să ne asigure bugete mai mari.­­ M-a surprins, de-a lungul timpului, insistența teatrului botoșănean de a merge pe regii estice, dacă le putem numi așa. Mă refer la regizorii din Republica Moldova, dar și din alte țări din fostul bloc sovietic.­­ Da, spectatori din Basarabia ne-au spus, vizionându-ne spectacolele, că suntem mai ruși decât rușii. Și eu, ca director, simt nevoia să depășim această direcție. E de preferat, categoric, dramaturgia națională, aici intrând și dramaturgii botoșăneni clasici și contemporani. La fel e și cazul regiilor estice, legături pe care le-am preluat din mandatul anterior, circuite relaționale existente deja care ne-au adus regizori din Georgia, Ucraina, Republica Moldova. ( continuare în pagina 22) „ÎNCERC MEREU SĂ LE TRANSMIT COLEGILOR ENERGII POZITIVE" Traian APETREI, directorul Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani în dialog cu Călin CIOBOTARI cronica veche

Next