Cronica Veche, 2017 (Anul 7, nr. 1-12)

2017-09-01 / nr. 9

cronica vechei actualități BOTOȘANIUL FARA TEATRU?!... Această uimită întrebare și-o pune și o pune celor îndreptățiți a răspunde nu doar cu vorbe, ci și cu fapte, Constantin Adam, cunoscut "cronicar” al Botoșanilor, colecționar de carte rară, prozator, actor, regizor tehnic cu vechi și remarcabile performanțe la Teatrul "Eminescu ” (deținător al Premiului UNITER la această categorie). Demersul său patetic prinde într-o acoladă istoria mișcării teatrale botoșănene, punctând perioadele faste și cele nefavorabile sau de-a dreptul improprii faptului artistic. Cum extrema urgență este refacerea clădirii Teatrului, am reținut, aici și acum, cu precădere, pasajele care surprind această (repetabilă) criză. (N. T) (...) Arta teatrală a prins la publicul botoșănean avid de destindere intelectuală. Nu întâmplător în noiembrie 1838, în urbea noastră s-au desfășurat printre primele spectacole de teatru în limba maternă (era după Iași și București), în interpretarea actorilor trupei lui Costache Caragiale și cu participarea unor elevi de la Școala Domnească, în a cărei sală de clasă are loc și evenimentul. Numărul amatorilor de teatru mărindu-se mereu, pe la 1860 se construiește un edificiu cu destinație anume, „Teatrul Petrache Cristea”, o clădire dotată cu utilitățile necesare pentru acele vremuri, concepută cu stat, loji și balcon, având vreo 200 de locuri. în oraș mai funcționa cu destinație asemănătoare și sala din „Casa Sommer”. Aici, în 1869, Trupa Pascaly a dat o reprezentație având în componență și pe tânărul M. Eminescu. Spre începutul secolului al XX-lea, se dă în folosință „Teatrul-cinema Popovici” unde, la 8 octombrie 1901, se va juca ’’Heida Gabler”. Nevoia unui teatru la nivelul unei așezări urbane în ascendență curbă culturală și economică este pusă cu prioritate pe agenda edililor Botoșaniului, aceștia alocând fondurile necesare. Societatea pentru ridicarea unei noi clădiri destinată teatrului se constituie la începutul anului 1912, construcția demarează pe 23 septembrie același an, când se pune prima piatră a fundației. Concepută după planurile arhitectului, cu origini botoșănene, Gr. Cerchez, în stilul eclectismului de școală franceză de la începutul secolului al XX-lea, clădirea etala o zveltețe și o eleganță aparte. Noul Teatru, purtând numele „Eminescu”, a fost inaugurat la 1 decembrie 1914, cu o feerie interpretată de elevii Liceului „Laurian” (în care muza Polymnia încoronează cu o cunună de lauri pe marele botoșănean Mihai Eminescu), urmată de spectacolul „Norica noastră”, al Teatrului Național din București, în regia lui Paul Gusty. Pe scena acestui Teatru s-au perindat personalități de prestigiu ale artei dramatice în special, ale culturii românești în genere: Tony și Lucia Sturdza-Bulandra, Ion Manolescu, Mărioara Ventura, Ion Maximilian, Constantin Nottara, Constantin Tănase, George Enescu, Nicolae Leonard și mulți, mulți alții. Aici a răsunat pentru ultima oară în orașul său natal vocea marelui istoric Nicolae Iorga, participant la Congresul „Ligii Culturale” din 1938. Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Teatrul ’’Eminescu”, mândria și emblema Botoșaniului, este ’’secerat” (la 8 aprilie 1944) de armatele germane în retragere, care bombardează orașul, clădirea suferind grave avarii. în anii сe-au urmat, refacerea teatrului este tergiversată, politicienii vremii fiind mai preocupați de vânarea opozanților incomozi și a intelectualilor verticali care se impotriveau rusificării, clădirea deteriorându-se mereu. în 1954, când se hotărăsc în sfârșit să o refacă, aceasta devenise aproape o ruină, în loc să se refacă vechea construcție superbă arhitectural - edificiul va suporta radicale modificări, în stilul ’’sovromconstruct” stalinisto-simplist, fără ornamente, fără stucaturi, păstrându-se din planul inițial doar scena! (Se pare că acum în noul plan de reabilitare, se va reveni la vechea compoziție arhitectonică). Cum necum, în octombrie 1958 are loc o nouă... inaugurare (cu piesa lui Aurel Baranga, „Mielul turbat”, în regia lui Paul Sireteanu și scenografia lui Constantin Piliuță). De atunci, vreme de aproape șase decenii, pe această scenă s-au desfășurat spectacole memorabile, în interpretarea nu mai puțin renumiților actori: Aura Râmniceanu, Margareta Pogonat, Adela Mărculescu, Sergiu Tudose, Ștefan Ciubotărașu, Mihai Mereuță, Stelian Preda, Silviu Stănculescu, Ion Dichiseanu, Alexandrina Halic, Teofil Vâlcu, Doru Buzea, Silvia Brădescu, Radu Panamarenco, Constantin Codrescu, Vasiliu Birlic, Marietta Sadova, Mihai Malaimare, Visarion Alexa, Smaranda Herford și mulți alții. Aici au văzut lumina reflectoarelor, în premieră absolută, textele dramaturgice eminesciene, aici s-a prezentat în premieră mondială „Coloana nesfârșită”, de Mircea Eliade. Ani la rând a avut loc și s-a impus un festival de teatru de talie națională, „Festivalul restituirilor”, moderat de criticul Valentin Silvestru. Aici au debutat mai tinerii actori: Marina Maiian, Sebastian Comănici, Mihai Velcescu, Geo Popa, Tamara Popescu, Victoria Cociaș, Dan Puric, Maria-Roxana Ionescu, Marius Rogojinschi, Ruxanda Bucescu, Daniel Badale, Carmen Ungureanu ș.a. După 1990 se pune cu seriozitate problema refacerii clădirii în stilul arhitecturii inițiale. Se încearcă încropirea unei variante în 1993, o variantă total neinspirată, cu un acoperiș prevăzut cu scurgerea apei pluviale pe interior, ceea ce a dus la afectarea și mai gravă a construcției, presupunând reparații de urgență. Care vor începe... în toamna lui 2014! Dar, în hățișul legislativ actual, când niciun contract și niciun termen nu se respectă, când fondurile alocate se epuizează înainte de finalizarea lucrării, iar responsabili de tras la răspundere nu există, data de dare în folosință nu mai poate fi estimată... După trei ani, unul din simbolurile culturale ale Botoșanilor-Teatrul ’’Mihai Eminescu” - se deteriorează rapid și sigur. Fiecare legislativ nou ales își face o aură de mândrie în a-și pune în program restaurarea teatrului!? Și alegătorii îi cred și îi votează, după care totul trece în uitare. Până când? Greu de răspuns. Templul care a animat un veac viața culturală a Botoșaniului, și nu numai, va deveni o amintire?... Doar câteva perturbații meteorologice mai abundente și Piața Primăriei va fi împodobită cu o ’’impozantă” movilă de moloz! Atunci, până și apelul ’’Dați un leu pentru teatru!” va fi tardiv... Avem nevoie de Teatru! El face parte din patrimoniul arhitectural al urbei! Instituția Teatrul ”M. Eminescu” este cea mai importantă instituție de artă a județului! Nu-i lăsați să se dărâme! Sunt orașe care tânjesc după o asemenea bijuterie... Noi o avem și nu o prețuim... Teatrul este cartea noastră de vizită, este un simbol al orașului nostru și un reper cu care ne mândrim... „MAGIA SERII ÎN SUNET ȘI LUMINĂ" ! Deschiderea stagiunii 2017-2018 a Operei Naționale Române din Iași s-a desfășurat cu tentantul spectacol, multianunțat, „Magia serii în sunet și lumină”, colaj de arii și coruri din opere și numere de bale interpretarea soliștilor, corului, corpului de balet, orchestrei ONRI, într-o sclipicioasă ambianță de jucăușe lumini, cu care deja am fost obișnuiți din precedentele cinci ediții. Așadar, seară de sâmbătă călduroasă, așteptată, după o vară secetoasă în bucuria evenimentelor teatral-muzicale, de melomanii orașului. Atât de cei convinși cât și de cei în curs de formare. Motiv pentru care, încă de la ora 18, deci cu două ore înainte de începerea spectacolului, esplanada teatrului s-a aglomerat ca în autobuze la ore de vârf. Te uitai în dreapta sau în stânga, căutând, disperat, un loc pe care să te poți așeza. De negăsit. De ce? Pentru că atât organizatorii primăriei Iașului, cât și cei ai ONRI nu s-au gândit, nu au apreciat, statistic, numărul real al posibililor spectatori. Concret, în fața scenei, 6(șase) rânduri de scaune, rezervate desigur notabilităților sau (sper!) și artiștilor pensionari, încadrate de un grilaj strașnic păzit de bodyguarzi privind fioros îndrăzneții care cutezau să se apropie, eventual doar pentru a cere o lămurire, în spatele grilajului care încadra ultimul rând de scaune, masați pe câteva rânduri deja, oameni rezistenți de vârstă medie; după acel loc, esplanada, se știe, coboară spre cele două fântâni, spre băncile laterale ale parcului, prima jumătate din ele fiind, de asemenea delimitată de grilaje păzite. Pe ghizdurile fântânilor, ca și pe cele câteva bănci (regret că nu le-am numărat), se înghesuiau stoic bătrâni și tineri, părinți și copii, în așteptarea magiei promise, a muzicii vindecătoare de urât. Un spectacol oferit gratuit celor care iubesc sau care învață să iubească opera. Dar în ce impardonabile condiții Medievale de-a dreptul, amintind de teatrele unde nobilii își etalau împăunatele pălării din loje confortabile, în timp ce „vulgul”, cu capul descoperit, se înțelege, se înghesuia pe lungi bănci de lemn. Așezate cu fața spre scenă totuși. Așadar, din cele șase rânduri de scaune au urmărit magicul spectacol „nobilii” momentului, restul, adică cele câteva sute de ieșeni adaptându-se, descurcându-se, ba sprijiniți de vreun copac, ba de labirintul țepos al tufișurilor, așezați chiar și cu spatele la scenă, ascunsă, aceasta, pentru cei mai mulți, de frunzișul încă verde al copacilor. Cu o seară înainte, TVR1 a transmis concertul susținut de Angela Gheorghiu, acompaniată de orchestra Filarmonicii „G. Enescu”, în Piața Constituției din București, audiat civilizat, din cele câteva mii sau sute de scaune răsunând aplauzele spectatorilor fermecați, nu stresați de neputința de a-și vedea și asculta interpreții îndrăgiți, ca la Iași. De ce nu s-au creat și pentru ieșeni condiții civilizate pentru a-i admira și a aplauda dăruirea artiștilor? Chiar în condițiile „intrare gratuită” la spectacol, pentru care, sunt convinsă, oricare dintre cei prezenți ar fi fost bucuros să plătească un bilet. Așa, poate, și-ar fi găsit motivația prezența grilajelor, a bodyguarzilor... P.S. Am urmărit, cândva, pe Mezzo, un concert în aer liber susținut de inegalabilul Luciano Pavarotti, undeva în America. Scena, instalată într-o adâncitură a terenului, un fel de văioagă, permitea aceeași audiție și vizibilitate spectatorilor mii, așezați pe iarba amfiteatrului ad-hoc, dăruit de natură, pe scaune pliante sau pe pături. Orchestra și Pavarotti în frac, spectatorii în haine lejere, chiar și în trening, amănunt ciudat pentru mine atunci. Acum însă, după „magia”serii de 17 septembrie 2017, apreciez organizarea acelui concert dăruit celor care-și doreau să asculte desăvârșita voce a celui mai mare tenor din secolul XX. Virginia cronica veche 3