Cutezătorii, 1982 (Anul 16, nr. 1-52)
1982-10-28 / nr. 43
Urc treptele Muzeului literaturii române cu impresia că mă grăbesc sa întîlnesc cunoscufi dragi mie: Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale... Cu fiecare dintre ei rti-am „întîlnit" de mic copil şi acum, cînd, printr-un efort de imaginaţie, pătrund in fotografia casei de la Mirceşti, mă trezesc in plină luncă a Siretului şi, in pilna amintirilor imi răsună puternic şi duios totodată, din păcate răzleţe, cîteva versuri: „Sfîntă muncă de laзга, izvor sacru de rodire/ Tu legi omul cu pămintul într-o dulce înfrăţire!..." Sau: „In cimpul veşted iată un fir de iarbă verde/ Pe care-ncet se urcă un galbin gindăcel/ Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel". Cîţi ani au trecut de cînd le-am recitit pentru prima dată? Dar cîţi...de cînd au fost scrise? In primăvara lui 1868, Alecsandri îi scria unui prieten: „am început o serie de pasteluri ce vor cuprinde diferite tablouri de frumuseţile naturii şi de munca cîmpului". Aşadar, frumuseţe şi muncă, muncă şi frumuseţe! Acelaşi lucru se poate spune şi despre caietul pe care-l am în faţă, transcris de mina poetului, aşa cum avea el deprinderea de a-şi recopia ciclurile in albume, pe care apoi le dăruia, în semn de suprem omagiu, prietenilor. Pe lingă frumuseţe şi muncă se cere a fi adăugată şi prietenia! Izvorul curat Dar Alecsandri şi Eminescu n-au fost numai contemporani — desigur, plasaţi la extremităţile unei perioade anumite —, ci şi ctitori ai literaturii noastre moderne. Eminescu este cel dintîi care, în „Epigonii", a cinstit meritele înaintaşului său Alecsandri: „Şi-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr şi ferice,/ Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,/ Ce cu basmul povesteşte — veselul Alecsandri. / Ce-nşirînd mărgăritare pe a stelei blondă rază./ Acum secolii străbate o misiune luminoasă,/ Acum ride printre lacrimi cînd c anta pe Oridiu." Acum secolii străbate: Şi Alecsandri, şi Eminescu. O fotografie: „Ipoteştii, sat sărăcăcios, este aşezat într-o vale închisă de dealuri, odată împădurite, pe după care stau ascunse alte sate mai mari... risipite într-o privelişte dezolantă de clisă şi cocioabe... Locuinţa părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de vară, dar încăpătoare şi gospodărească, nu lipsită de anume eleganţă rustică. Era o construcţie geometrică, puţin ridicată asupra solului, cu cîte două ferestre mari în laturi. Un pridvor înalt în faţă, pe care suiai pe vreo şapte trepte de lemn, un acoperămînt al tindei... De o parte şi de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau rămuroşi". Tînărul acesta de 16 ani, dintr-o altă fotografie, a coborît şi a urcat cele „vreo şapte trepte", a visat pe pridvorul înalt sau la vreuna din ferestrele mari din laturi... Şi pozele părinţilor Gheorghe şi Raluca. Mama „poartă în portret părul împărţit cu romantică elegantă în două zone netede printr-o cărare la mijloc şi un veşmînt somptuos de atlas sau velur, lăsînd umerii goi străjuiţi de dantele în sala Eminescu sînt expuse poezii de inspiraţie populară, căci frumuseţea limpe care o mînuieşte Eminescu, ca şi ACASĂ LA MARII NOŞTRI SCRIITORI Muzeul literaturii române Citind un poem de Eminescu, nimeni nu-şi poate da seama cum a fost scris, cind şi cu ce efort .Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vr'o limbă./ Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş'o schimbă"... Dar aici, în sălile Muzeului literaturii române, vizitatorul are dintr-o dată posibilitatea de a descoperi şi ce s-a petrecut in laboratorul de creaţie, fie eminescian, fie al atîtor şi atîtor scriitori români afirmaţi de-a lungul veacurilor, privind manuscrisele autorilor, ca şi, pentru completarea atmosferei reale, de altădată, uneltele de lucru ale acestora, cadrul ambiant, volumele tipărite de ei străbătind sălile M.L.R., iţi satisfaci nu numai curiozitatea, ci iţi completezi cunoştinţele, compari ceea ce ştii pinâ la un moment dat, cu ceea ce se cuvine să ştii cu adevărat. Desigur, la prima impresie s-ar părea că alăturarea celor două noţiuni - muzeu şi literaturi - nu-i tocmai potrivită, fiindcă, de obicei, muzeul expune obiecte, pe and acest muzeu, a literaturii române, expune şi cuvinte. Poate cuvintul să figureze intr-o expoziţie? Expoziţia de bază a Muzeului literaturii române o demonstrează cu prisosinţă. Dar, in fapt, M . R. nu se mulţumeşte să înfăţişeze cuvintul scris sau tipărit, adică manuscrise, facsimile, pagini tipărite şi adnotate de autori, străduindu-se, mai cu seamă, să trezească in fiecare privitor o stare de spirit, un simţămint capabil să aibă ecou in memoria vie, afectivă, a vizitatorului, in raport cu ceea ce place mai mult din literatură, cu ceea ce iubeşte, admiră, caută şi nu uită niciodată. lată, de la origini pină în zilele noastre, literatura română te intimpină în fel şi chip, prin literă, insă şi prin obiect, prin atmosferă, prin tot ce poate scăpa, altminteri, unui manual de şcoală. Manuscrisul pe hirtie apare ca ,piesă de colecţie, în Europa. incă acum şase sute de ani, atit pentru a fi păstrat cum trebuie o ferit de deteriorare, de distrugere, cit şi pentru a fi apoi expus, admirat, cercetat. Fireşte, pe măsură ce oamenii capătă posibilitatea de a şti carte, de a frecventa cultura, ideea de a aduce manuscrisul sub ochii acestora dobindeşte ecoul firesc. Este emoţionant, desigur, să fii martorul, confidentul strădaniei creatorului, incercind, pentru o clipă, senzaţia că poţi călători cu ,maşina timpului" înapoi... Spre deosebire de alte lăcaşuri din istoria umanităţii, închinate meilor de tot felul, muzeele - inclusiv muzeul de literatură - sunt dedicate OMULUI, recunoştinţei pe care trebuie s-o arătăm predecesorilor, celor care ne-au lăsat o moştenire valoroasă. Aşa cum arăta, cindva, un matematician cu suflet de poet .Munca noastră, contribuţia pe care o aducem renumelui poporului nostru, de la un şurub bine strunjit la o mare teoremă, e moştenirea din care vor trăi urmaşii noştri. Fiecare din noi trăim pe credit şi n-avem dreptul să compromitem creditul generaţiilor viitoare" Călătorim, călătorim prin timp şi spaţiu, din copil un copil indeplinindu-ne datoriile de suflet, de conştiinţă. Cu acest sentiment major parcurgi neîndoielnic, sălile Muzeului literaturii române. Constandina BREZU predecesorul său Alecsandri, îşi are izvorul în cunoaşterea limbii autentice, populare, pe care amîndoi au frecventat-o intens prin folclor. Alecsandri înţelege că, prin folclor, va avea nu numai un izvor de inspiraţie, cu o sursă de purificare a limbii literare, de propăşire a strălucitelor ei nestemate dintotdeauna. La fel, Eminescu care şi spune: „Farmecul poeziei populare îl găsesc in faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţămîntului şi a gindirei. Lăsînd la o parte tot ce e nenatural, ea nu este decît limba simţămîntului şi pentru ca această limbă să fie totdeauna curată, adeseori se renunţă şi la rimă şi, căutîndu-se cuvintul cel mai apropiat, nu se impune nici o silă la construirea versului. Şi să sperăm că tot se vor mai găsi suflete care să nu fie jignite de rima neîndemînatică sau de simplitatea unui cuvînt vechi, ci vor preferi de a se adăpa mai bine la izvorul curat ca ramura şi mai preţios ca aurul al poeziei noastre populare, decît să bea din izvorul de apă de zahăr cu portocale". Şi tot el: „în limba sa numai i se lipesc poporului de suflet preceptele bătrineşti, istoria părinţilor noştri, bucuriile şi durerile semenilor săi"... Dar cîte altele nu sînt de văzut în sala închinată, în întregime. Luceafărului poeziei româneşti!... învăţătorul copiilor Cum să nu tresari cînd dai — uite — peste manuscrisul „Amintirilor din copilărie"? Un scris limpede, mare, egal, de învăţător deprins să-i deprindă pe alţii cu scrisul, cu cititul, cu hazul, cu bucuriile retrăite ale copilăriei. Citeşti pentru a suta oară şi,totuşi ţi se pare că-i pentru prima dată cînd afli de isprăvile lui: „Stau vreodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe cînd începusem şi eu. drăgăliţă—Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din tîrg drept peste apa Neamţului, sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot deuna... Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea". Din păcate, nu există nici o fotografie a acestui „băiet prizărit, ruşinos şi fricos" pînă şi de umbra sa, fiindcă, mai mult ca sigur, Creangă—copil nici nu s-a fotografiat; în schimb, din fotografia de maturitate te iscodeşte un bărbat rotofei şi cu expresie senină, de om care a crescut prea repede mare, dovadă şi „Amintirile" sale atît de însufleţite şi pline de nevinovăţie, ca şi copilăria însăşi. în schimb, casa din Humuleşti este prezentă nu numai intr-o imagine, ci reconstituită într-o machetă. Amintirea lui Creangă nu-i legată doar de copilărie, ci şi de epoca în care-i autor de manuale şcolare, prima ediţie din „învăţătorulu copiloru", tipărită în anul 1890, şi-n care îi regăsim snoavele: „Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată?" Cămaşa răspunde: „Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă, cu care se îmbracă oamenii". Ei bine, nu-i chiar aşa: „Ai fost o sămînţă; apoi o buruiană clătinată de vînt, ca toate buruienile..." Prin vinele marelui prozator a curs, năvalnic, sîngele vîrtos al omului dornic să înveţe şi să-i înveţe pe alţii, un scriitor la „care cuvintul e bătrin şi experienţa sa con aietul cu frumuse!i