Cuvântul Liber, iunie 2002 (Anul 14, nr. 106-125)

2002-06-15 / nr. 116

CUVÂNTUL SÂMBĂTĂ, 15 IUNIE 2002 N­u credeam să-nvăţ a muri vr-odată• • rfoDĂ (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vr-odată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei 'nălţăm visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în caie-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne-ndurătoare. Ja m­ie ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-a! meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re-n viu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniștit, pe mine Mie redă-mă " .... ..........^ A a mondaime, uni aduc aminte de ei, veniao ad­eeand addficat piând (a moante, uu monaA n^^îmAdinânit ut "leSaida pminiie șacali, timp de 25 de ani, duhovnicul ‘Paiaţe. "Un tâmâet nedeapănţit de tiumoaaa lui ţaţă aenind, ilapin. ai imtdton.. "?iiud Pupotoniait. ena chemat de atanet aă alufeaacd iitunjAia. "Eu aunt m­eduic. “Prea Bcm­­oaae., id­umAtu eu Sfintele. Stinţiloo, tai eenea. ientane cmdtâufitoaut de şacali. Sunt necunat. Dk lAaia, ane­­m­atele "pianee un imoțil de cdhtqdx, Pațnutiu, cane, înecând noaptea pe marupinea ‘"Flitului. tai Pidgea înverşunat şleapa peate ochi, ea ad nu nadă oridiucitele trimuaeţi ale nopţii ai ad ţie emoţionat. C­atone înveneaacd ie da călugărilor., în aplendida ton naivitate, o tevitaţie cane pluteşte, ea în "Plamlet, neţixat", între pământ ai neaţârşitul dobcit în cunde aldaam­e. Onţeletp emoţia, teama şi aţiata acea ton duhovnici, când iau dintre cânţi pe Smineacu. Cu atât nidi nimt mai atânpenit dacă trebuiead-mipui vondele ai aemndtuna de deaudtul numelui aceatui^e ethoven al gnaiului româncac. ‘Pregenţa unui actual în lumea de neaţârşituri înatelate ale puietului, indiacnetd­ai declanatiod, eteat­ald, geaticuleagd ai ae puietinde. /4 deaeori comentatorii şi critica lui au cdgut în apietpiiaivoi de ottenetd ai au voit odri ştie neştiutul şi, acotocind în intimidata lui nemunine, au păcătuit cu emţagd. Cu intenţia de a piune în aânul tinerilor cititori un mdnuneAi de aticuri ateae, pentru a ţi aimţite în ideenile aingurdtdţii, editura mi-a cerut o piagind, de cane, în neatane de atitudini de eatednd, caut ad­ăug prin tâncoale. A­nd neapiane o culegere a prileagului neatru de geniu n-a ţoat şi nu eate de puiiaoa pientru tineret. Aideaeoni Smineacu e cunoacut din augite şi neroi&darea de art cunoaşte de armoapie, diam­atd şi deviată de alte îndeletniciri ale emoţiei, ae înaţtdineago de tnimuaeţile lui. "Tiu putea de mult, acum vneo 25 de ani, am aaiatat la un examen de bacalauneat cu candidaţi toni în ţigiec şi algeArd, din cane numai vneo treigeci la autoi îi citiaend venaurile adâncit. O categorie de idioţi nu atlaaend încă vine de el şi alta îl credea încă în viaţă. “Domnişoarele guatau cu deoaemire „Somnonoaae ptdadnele ca epudemica ,,­da piiene d’une vierge”, pientru că le cântau în avidinoţii la piian. "pic aceate câteva rânduri însoţitoare a conţii mici, dată la tipian, ca un Auchet de tioni pre mormântul numelui de acollecdion al proegiei. TUDOR ARGHEZI (Prefaţa volumului EMI­NES­CU, Versuri alese -Colecţia „Cele mai frumoase poezii", Ed. Tineretului, 1958) MIHAI EMINESCU (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) Portret de Löwendal GÂNDURI LA COMEMORAREA LUI EMINESCU An de an, la 15 iunie, românii de pretutindeni comemorează cu adâncă veneraţie stingerea din viaţă a poetului lor naţional, care a răsărit ca un astru din negura istoriei noastre milenare, ca să adune toate potenţele spirituale ale generaţiilor trecute, spre a înălţa şi lumina destinul şi identitatea unui popor eroic, care a păstrat latinitatea în Carpaţi şi la Dunărea de jos, deşi fusese lovit neîncetat de valurile pustiitoare ale năvălitorilor asiatici. * Ca un sfânt tânăr, coborât parcă din frescele bisericilor bucovinene, poetul adolescent a pornit pe jos, ca un apostol, pe drumurile vechii Dacii, în căutarea obârşiilor nobile ale neamului său, poposind mai întâi în Mica Romă, la îndemnul lui Aron Pumnul, dascălul din Cernăuţi care i-a luminat cărările tinereţii întru cunoaştere şi înălţare, căci aici ne-au dat lumină nestinsă „luceferii Blajului".­­ Cu sufletul încântat de frumuseţile plaiurilor mioritice şi îmbărbătat de măreţele umbre ale trecutului nostru, poetul a trecut pragul universităţilor din Viena şi Berlin, ca să-şi îmbogăţească spiritul şi cu înţelepciunea şi frumuseţile artistice ale lumii vechi şi moderne. Tot aici şi-a acordat poetul măiastra-i­liră, apoi s-a întors în ţara străbunilor săi şi, în evocări de epopee, a înveşnicit voievozii cei viteji şi moşia strămoşească în care, vara, teii înfloriţi cunună, în clipe sfinte, Feţi-Frumoşi cu Cosânzene, iar, în toamne, plânge codrul, plâng şi plopii fără soţ, străjuind tăcerea tristă şi părerile de rău. însetat de iubirea ideală, poetul a divinizat „farmecul sfânt" al iubirii, situându-l într-o nemuritoare lume de basm, unde cântă florile şi izvoarele codrilor seculari sub lumina lunii şi a stelelor, iar, „în depărtări albastre", un Luceafăr lăcrimează în singurătate şi nemoarte. Ca un semn de neuitare, fata de împărat poartă în cosiţa-i blondă o floare albastră ce­-i apără iubirea fericită, adusă de zburătorul din poveste. De la Eminescu încoace, toată natura românească poartă lumina şi vraja din sufletul „poetului nepereche", căci el i-a cântat, cu uimire şi nostalgie, frumuseţea şi veşnicia. Trăind într-o lume cu multe nedreptăţi şi imper­fecţiuni, Eminescu a înţeles şi deplâns efemeritatea omului în Univers şi nefericirea geniului, aflat într-o societate care nu-l putea înţelege şi preţui îndeajuns. Ipostaze ale măreţiei şi nefericirii geniului în lume sunt teme fascinante în marile poeme eminesciene: Luceafărul, cele cinci Scrisori, Odă (în metru antic), G­ossă, Floare albastră ş.a. Iubitorii poeziei emines­ciene le-au învăţat pe de rost şi le preţuiesc cu sfinţenie. Poezia lui Eminescu încântă pe omul simplu, cât şi pe academician, desigur în diferite grade de înţelegere. Valoarea inestimabilă a operei şi tragicul sfârşit al poetului l-au înălţat în mit şi în constelaţia marilor poeţi ai lumii, iar marii poeţi români de după Eminescu (Arghezi, Bacovia, Goga, Blaga, Barbu, Nichita Stănescu ş.a.) şi-au aprins făclia talentului lor din văpaia Luceafărului, Eminescu devenind geniul tutelar al poeziei româneşti, după cum prevedea marele său îndrumător şi susţinător, Titu Maiorescu. După moartea poetului, cultul pentru poezia lui s-a amplificat mereu, perpetuându-se din generaţie în generaţie, încât poetul a devenit o legendă sacră pentru toţi românii şi un poet iubit în multe ţări ale lumii. Universul lui de gânduri şi sentimente străluceşte ca o comoară în cele 16 volume masive ale scrierilor sale, dar şi în conştiinţa milioanelor de admiratori, numai fiinţa lui de humă, coborâtă parcă din alte lumi, doarme lin sub teiul sfânt­ din Cimitirul Bellu din Bucureşti. Copleşit de boală şi nefericire, poetul îşi dorea mormântul la marginea mării, ca în nirvana, consolân­­du-se pe sine: „Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci înainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte". în celebra monografie închinată poetului, George Călinescu concluziona, scriind: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale." Monumentala operă a lui Eminescu este „expresia integrală a sufletului românesc", în opinia „uriaşului de la Dunăre" - Nicolae Iorga. Ea aparţine literaturii române, dar şi literaturii universale. Marele impediment e că, prin traducerea în altă limbă, poezia lui Eminescu, îmbibată cu mult specific naţional, pierde cam 60% din parfumul ei. Aceasta e, de fapt, soarta poeţilor mari care şi-au scris opera într-o limbă de mai mică circulaţie, cum este şi cea română. Tudor Arghezi aprecia că „Eminescu este el numai în româneşte" şi că „fiind foarte român, Eminescu e uni­versal", iar un traducător maghiar din poezia lui Eminescu nota: „Cu braţe de bărbat obosit, Eminescu scutură copacul tristeţilor de pe care cad lacrimile omenirii." După opinia lui Mihail Sadoveanu, poezia lui Eminescu „va trăi cât limba românească”, la ale cărei frumuseţi Eminescu a contribuit cel mai mult prin gestul său po­etic, admirat pretutindeni, căci versurile lui încântă inima şi înalţă spiritul. Prof. NIC. MĂLĂU Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU c Despre Eminescu mai este de vorbit Dacă Eminescu ar fi fost doar un simplu poet atunci, cu siguranţă, puţină lume şi-ar fi amintit de ziua când a apărut pe cer o stea cum nu mai e alta. Şi dacă... poezie nu e, atunci, nimic nu e; când vorbim de poezie, ne gândim la Eminescu; iar dacă Eminescu nu e, nimic nu e­­ poate, doar melancolie. Acum, după mai bine de 152 de ani de la naşterea lui, despre Eminescu sunt păreri multe şi diverse, însă părerile negative nu mă împiedică să-l iubesc aşa cum iubeşte un zid o fereastră, după vorbele lui Nicolae Dabija, să îi apreciez opera şi să îl consider cârmuitorul veşnic al culturii româneşti, cel care e veşnic tânăr şi ferice, fără de care nu ar exista vârful piramidei poeziei româneşti şi, poate, chiar universale. ...1.... De ce se teme cel mai mult un poet? De interdicţia de a publica poeme ce nu convin regimului? De moarte fizică, pentru că spirituală nu există? Eu cred că poetul se teme cel mai mult de „magni nominis umbra". Dar Eminescu nu se teme de nimic, pentru că nu are egal şi nu s-a găsit un grad de comparaţie atât de potrivit pentru el şi pentru arta pe care a creat-o. S-a încercat să i se creeze concurenţă, fiind atacat în presă de poeţi ca Macedonski şi mulţi alţii. Dar Eminescu nu a acordat importanţă epigramelor răutăcioase şi articolelor potrivnice, ironizând superficialitatea autorilor: „E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune/înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune"... Oricât s-ar scrie şi s-ar spune despre Eminescu, tot nu ar fi destul. Sau, mai bine zis, nu ar fi totul. Pentru Eminescu mai este loc în cărţi, în manualele şcolare. Tiparele nu s-au plictisit să publice despre Eminescu, ci chiar s-au îndrăgostit de el. Lectorii, în loc să se sature de Eminescu, atunci când citesc un manuscris, descoperă sensuri noi ale operei. O timpurie dovadă de geniu a dat Eminescu chiar în oraşul meu, Târnăveni, când gura-i rostea sufletul, spunând, la numai 16 ani: „Domnilor, eu sunt poet şi vreau s-adun mult material". Era aproape clar viitorul acestui copil cu o gândire atât de matură, încât „bătrâneţea" l-a ajuns la doar 39 de ani. Alte voci mărunte­ au spus că ar fi fost ateu şi au luat drept dovadă poezia „Eu nu cred nici în Iehova", însă maeştrii în istorie literară au arătat că Eminescu nu putea, sub nici o formă, să fie ateu, ci un creştin, inclusiv prin educaţia părintească. ♦ în ciuda tuturor vorbelor rele, pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, Eminescu rămâne Eminescu, un izvor de înţelepciune şi cultură românească. DARIE DUCAN, clasa a ViI-a D,Gimnaziul de Stat „Avram Iancu”, Târnăveni ------------------------------------------------- MAI AM UN SINGUR DOR Pe-o gură de nor în ocna de roze e steaua altor cu spini în nevroze şi surpă în chin fântâni de parfume clopotniţi de spume în lungul amin să dea strălucire norocului mut ca mielul născut spre sfântă jertfire. In bulbul vergin e Maica zidită pe malul strein de-o oaste păzită de fluturi în cor la margini de vamă în urne de­ aramă vuind duhnitor polenul alaiul umplând înnoptat cu grâul curat corabia-graiul Aprinde un crin prietenă dulce , în craniul orfin când trec să se culce f­ari viermi de safir în blânde cohorte prin sparte aorte spre cast cimitir în fagurii b­urnii lucrându-mi un alt cer mult mai înalt de dragostea lumii. HORIA ZILIERU (Din volumul „Muzele dragostei", 2000) ^ ^ ''eminescu­s Pribeagule poet, îndrăgostit De codri, şi de lacuri, şi de stele, Ca un Călin din basme ne-ai venit Să ne dezvălui tainele din ele. Dar ai trăit pământului lipit­­ Şi scris ţi-a fost în nopţile acele Să arzi ca un luceafăr în zenit Peste stindardul gloatelor rebele. Şi ca un astru mistuit în zbor Tu n-ai avut decât un singur dor, Când ai murit în braţe cu furtuna... , Iar noi, urmaşii tăi, nu-n ţintirim, Ci sus printre luceferi te găsim Nemuritor şi viu întotdeauna. LIVIU DELEANU (din volumul colectiv „Aduceri aminte”, Chişinău, 2001­^

Next