Cuvântul Liber, ianuarie 2004 (Anul 16, nr. 1-21)

2004-01-10 / nr. 6

Încă din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, ziua de 15 ianuarie e o sărbătoare de suflet pentru iubitorii de poezie, căci în această zi a anului 1850, la Botoşani, se năştea „sfântul preacurat al ghiersului românesc", Mihai Eminescu. „El s-a născut ca să nu moară niciodată", căci, prin nemuritoarea sa operă, a dat o nouă strălucire spiritualităţii româneşti, deschizându-i porţile universalităţii. Monumentala sa operă îşi are rădăcinile în „humusul autohton", reprezentat de folclorul românesc, scrierile marilor cronicari şi literatura paşoptistă. La sinteza spiritualităţii autohtone, poetul „nepereche" a adăugat şi o substanţială sinteză a filosofiei şi artei antice şi moderne, asimilate în scurta şi nefericita sa existenţă pământească. Măiastră sa creaţie poetică, organic legată de spiritualitatea autohtonă, a constituit un model de urmat pentru poeţii români care l-au succedat. Se cuvine să-i amintim printre aceştia pe Tudor Arghezi, Octavian Boga, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Alexandru Philippide, Nichita Stănescu ş.a. Recurgând la metaforă, putem afirma că marii poeţi români şi-au aprins făclia talentului din văpaia nestinsă a Luceafărului şi, astfel, Eminescu a devenit, pentru multă vreme, geniul tutelar al poeziei româneşti, după cum a prevăzut Titu Maiorescu în studiul său „Eminescu şi poeziile lui". Indiscutabil, Eminescu a avut un excepţional talent poetic înnăscut, în fericita sa copilărie, el hoinărea în mijlocul naturii de la Ipoteşti, privind cu uimire întinderile albastre, măreţia şi veşnicia codrilor şi ascultând şopotul nepotolit al izvoarelor, cântecul păsărilor şi freamătul misterios al pădurii, iar poveştile cu zâne şi zmei i-au stimulat imaginaţia şi sensibilitatea de excepţie. La Gimnaziul german din Cernăuţi s-a bucurat de îndrumarea şi atenţia profesorului Aron Pumnul, la îndemnul căruia poetul de numai 16 ani a plecat pe jos, ca un apostol, către Mica Romă, spre a lua lumină de la „luceferii Blajului" şi pentru a cunoaşte şi culege direct nestemate din „comoara" de cuvinte „pe moşie revărsată", dar şi pentru a dialoga cu marile umbre ale strămoşilor despre destinul şi mântuirea neamului românesc, urgisit şi supus deznaţionalizării forţate de către viclenele şi hrăpăreţele împărăţii vecine. Poate, la Blaj şi Alba lulia, poetul a conceput celebra odă cu îndemnul adresat patriei române: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!". Lectura intensă şi studiile la universităţile din Viena şi Berlin i-au deschis tânărului poet noi şi fascinante orizonturi artistice. Anul 1870 a fost pentru Eminescu anul erupţiei sale poetice şi al întâlnirii cu celebra-i muză, Veronica Micle. Stabilit pentru puţin timp la Iaşi, Eminescu a cunoscut realităţi dure, dar şi mari izbânzi artistice şi inefabile bucurii în compania genialului povestitor din Humuleşti, a junimiştilor şi a unor „excursionişti" pe la mănăstirile Agapia şi Văratec. însetat de iubire ideală, Eminescu a divinizat „farmecul sfânt" şi dureros al iubirii, situându-l într-o natură mirifică şi într-o lume de basm, ca în poemul „Călin (file din poveste)" şi-n încântătoarele idile din care nu lipseşte trinitatea, natura, poetul şi iubita. în aceste poezii, iubirea este „principiul armonizator al cosmosului şi fiinţei", după opinia lui George Călinescu, neîntrecutul biograf şi exeget al marelui nostru poet. Iubirea pierdută sau neîmplinită e consonantă cu o natură pustiită, săracă, cenuşie, imobilă şi devastată de anotimpurile reci, ca în vestitele elegii erotice: „Pe lângă plopii fără soţ", „De ce nu-mi vii?", „Despărţire", „Din valurile vremii...", „Departe sunt de tine" ş.a. în lirica erotică eminesciană, înfăţişarea şi mişcarea naturii sunt determinate de starea de suflet a poetului. Eminescu n-a descris pictural natura, ca Vasile Alecsandri în pastelurile lui, ci a evocat-o prin simbolurile ei eterne, iar omul, ca fiinţă cosmică, este mereu raportat la imensitatea şi eternitatea Universului, pus în antiteză cu acesta. De la Eminescu încoace, se pare că toată natura românească poartă lumina şi vraja pe care i le-a dat poetul care i-a cântat ca nimeni altul frumuseţea şi veşnicia. Timpul, devorator al vieţii, este în creaţia eminesciană o supra-temă, care sugerează, dureros şi tulburător, vremelnicia omului în Univers, acel heideggerian „sein zum Tode" (a fi înseamnă a merge spre moarte). Din această inerentă fatalitate izvorăsc durerea şi pesimismul poetului, prezente în multe poeme ale lui Eminescu. Drama geniului neînţeles a primit cea mai înaltă expresie artistică în câteva capodopere poetice eminesciene: „Luceafărul", „Odă (în metru antic)", cele cinci „Scrisori", „Glossă", „Floare albastră" ş.a. în câteva poeme şi fragmente dramatice, Eminescu a evocat pe eroicul rege Decebal şi a glorificat voievozi viteji ca Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş ş.a., înfrăţiţi, în viaţă şi în moarte, cu moşia noastră strămoşească, cu râurile cântătoare, cu codrii seculari şi bătrânii Carpaţi, privegheaţi de vulturi şi de ostile fără număr ale falnicilor brazi. Eminescu n-a fost doar „prinţul visului pribeag", ci şi un atent şi competent observator al societăţii româneşti a epocii sale. Celebre sunt cele cinci „Scrisori", axate pe antiteza ideal/ real, ca şi poemul de tinereţe „Epigonii", în care poeticele caracterizări ale scriitorilor prepaşoptişti şi paşoptişti au intrat în limbajul pitoresc al iubitorilor de poezie. Şi publicistica lui Eminescu este predominant critică şi de mare prestigiu în epocă. El a criticat necruţător demagogia politică, viciile omeneşti, impostorii, falşii patrioţi, şi a apărat adevăratele valori. în pofida multelor rele şi dezamăgirii, Eminescu avea mare încredere în capacitatea poporului român de a renaşte în viitor. Prin ce are ea mai valoros, opera eminesciană e şi o strălucită mărturie peste veacuri a existenţei poporului român şi a vocaţiei sale creatoare. . Tudor Arghezi afirma că „Eminescu este el numai în româneşte" şi că „fiind foarte român, Eminescu e universal". Eminescu e atât de organic legat de specificul românesc, încât, prin transpunere în altă limbă, poezia lui pierde „cam 60% din parfumul ei", fapt explicabil, după opinia lui Goethe, că „partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă". Traduceri „mai izbutite" din poezia lui Eminescu au realizat Mario Ruffini, Ramiro Ortiz, Franyo Zoltán, Rafael Alberti şi Maria Teresa Leon (în spaniolă). Eminescu a fost şi va mai fi mult timp „Steaua Polară a culturii române", iar poezia lui va dăinui cât va mai trăi „dulcea limbă românească". Şi această sărbătoare de suflet e un prilej fericit de a perpetua dorul de Eminescu şi de marea poezie a lumii, întru înălţarea sufletului şi unirea lui cu lumea superioară a artei. Prof. NICOLAE MĂLĂU SĂRBĂTOARE DE SUFLET O „PURURI TANAR” - Concurs de recitări din creaţia poetului Mihai Eminescu Teatrul Naţional Târgu-Mureş - Compania „Liviu Rebreanu" şi Consiliul Judeţean Mureş organizează, sub genericul „PURURI TÂNĂR", un Concurs de recitări din creaţia poetului Mihai Eminescu. • Se vor acorda 3 premii ianuarie, începând de la ora 14, şi 5 menţiuni. • Concursul va avea loc în Sala Mică a Teatrului Naţional, în ziua de 15 ianuarie, la ora 17. • Preselecţia va avea loc în aceeaşi sală, în zilele de 13 şi 14 înscrierea pentru preselecţie se poate face la telefonul 0265/ 218198 sau personal, la secretariatul literar al Teatrului, până pe data de 13 ianuarie. cuvâNt. SÂMBĂTĂ, 10 IANUARIE 2004 întoarcerea lui Eminescu Chiar acum când ninge pe Moldova, veste mi-a sosit din Cernăuţi că de-acolo Eminescu - tânăr a pornit spre Chişinău desculţ Cu desaga plină de poeme să se-adeverească - a pornit - dacă mai suntem la locul nostru şi să vadă dacă n-am murit. Să-i ieşim, pe viscol, înainte care cu o carte sau o floare, paşii din omăt să-i culegem şi să-i cerem în genunchi iertare. Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă şi-l purtăm pe drumuri de un veac, ba copiii mor în Bucovina ba se-aprinde grâul în Bugeac. Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem că ades - cum veacul e-n delir - ai fost oaspete în casa Ta şi în ţara Ta un musafir. Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă vinul când curgea gârlă la vale - la dureri veneai să fii cu noi şi-ţi simţeam prezenţa Dumitale. Ne-au bătut şi cerul şi pământul, vremuri grele au trecut pe-aici, ne ziceam: s-avem pâinică-n casă, fără poezie-om mai trăi. Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte: cei care în cuie te-au bătut nu străini au fost, sosiţi din lume, tot dintre ai noştri te-au vândut. Despre noi ce ţi-aş putea vorbi, suferim, în parte, fiecare, pedepsiţi, cum veşnic ni se spune, doar pentru păcate viitoare. Căci la noi, asta-i de la un timp - dacă-ngheaţă via sau puieţii pentru tot ce se întâmplă-n ţară - nu răspund miniştrii, ci poeţii. Iartă-ne c-atât ne-am fost străini, dar de astăzi, împlinind un rost să sperăm că-n fiecare casă va găsi Cuvântu-ţi adăpost. ...Chiar acum, când ninge pe Moldova, când nămeţi prin cerul ei se-alungă, Eminescu a pornit spre noi şi să deie Domnul să ajungă! NICOLAE D AB LI A V_____________________________/ MARISIA Un nou volum de studii şi materiale al Muzeului Judeţean Mureş a văzut lumina tiparului. Este al XXVII-lea volum, din anul 1965, când a apărut cel dintâi, iar de la volumul V - tipărit în 1975 - a fost botezat cu numele de „Marisia", după toponimul latin al Mureşului, „naş" fiindu-i regretatul arheolog dr. Valeriu Lazăr, pe atunci director al Muzeului şi redactor-şef al publicaţiei. Primele patru volume grupează articole de ştiinţele naturii, istorie şi muzeologie, iar de la volumul V mai apar capitolele de arheologie, etnografie şi note de patrimoniu, şi dispar capitolele de ştiinţele naturii şi muzeologie. Materialele de ştiinţele naturii vor apărea din nou în anul 1983, în volum separat, iar din anul 1996 „Marisia" apare în trei fascicole: arheologie - istorie, etnografie - artă populară - artă, şi ştiinţele naturii. Dacă la data apariţiei era singura publicaţie periodică de studii şi materiale ştiinţifice, în prezent au mai apărut, numai în Târgu-Mureş, alte patru publicaţii, care ne obligă să menţinem un nivel ridicat al calităţii ştiinţifice informative a lucrărilor publicate, în fascicola de arheologie - istorie, articolele sunt grupate în capitole de: arheologie, istorie medie, istorie modernă, istorie contemporană, patrimoniu, note și recenzii. Fascicola de etnografie - artă populară - artă cuprinde lucrări privind: bisericile de lemn, interiorul ţărănesc, portul popular, icoanele pe sticlă, ocupaţii tradiţionale, obiceiuri, toponimie mureşeană, precursori ai cercetărilor amerindiene, precursori ai cercetărilor etnografice mureşene. Fascicola de ştiinţele naturii grupează lucrări în trei capitole: botanică, zoologie şi mineralogie. Autorii lucrărilor sunt muzeografi şi cercetători din instituţia noastră şi din alte muzee din ţară, profesori din învăţământul universitar şi preuniversitar, cercetători din institutele de cercetare din arhive şi biblioteci. „Marisia" oferă un impresionant număr de informaţii ştiinţifice de ultimă oră, strict necesare celor care doresc să cunoască istoria, arta, cultura, etnografia şi mediul natural în care trăim. Dr. VALER POP, director al Muzeului Judeţean Mureş Cărţi noi ----------------------- . GEORGE GALLOWAY şi BOB WYLIE, „PRĂBUŞIREA", Editura „Irin d acă vă mai amintiţi,între 16 şi 22 decembrie 1989, în România au fost ucişi 1.104 oameni! Ar fi putut alcătui astăzi un orăşel, ar fi putut avea copii, şi-ar fi putut îngriji părinţii, ar fi rămas vii în dragostea lor. După numai paisprezece ani, până şi numele le-a amuţit în memoria noastră. Azi trăim fără ei ca şi cum n-ar fi existat, l-am uitat ca şi cum nu s-ar fi născut. De ce? Au trecut de atunci 14 ani! De la „cea mai curajoasă şi ucigaşă revoluţie anticomunistă, de la începuturile sale în eroica Timişoara, până la triumful ei în Piaţa Palatului" (FUTURA PUBLICATIONS). Martor la revoluţia „bastioanelor" care a cuprins pe rând marile oraşe ale României, am regăsit în cartea autorilor englezi seria gravelor interogaţii ce continua să obsedeze generaţia noastră. De ce în celelalte revoluţii de catifea, ale estului, n-a trebuit să-şi piardă viaţa nici o fiinţă omenească? Dar, mai ales, ce-a urmat celui mai mare carnagiu al Europei ultimilor 50 de ani? Cartea de faţă este totodată o evocare şi o restituire a meritelor celor care au înfruntat Dictatura şi au învins-o! Ea rosteşte numele adevărului unei revoluţii investigate de conştiinţa a doi britanici, străini de patimile româneşti, un ziarist de la BBC şi un parlamentar englez, investigaţie imparţială şi amănunţită, convocând principalele personaje ale momentului 1989. Prăbuşirea (Donwnfall) lui Bob Wylie şi George Galloway, dedicată „poporului României", continuă să ne amintească, avertizându-ne totodată: Libertatea nu este un dar al istoriei! Este un trofeu al ei, dintre toate cel mai scump plătit! Un trofeu al sângelui nevinovat, vărsat atunci pe străzile României. CLAUDIU IORDACHE Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU .