Cuvântul Liber, aprilie 2012 (Anul 24, nr. 66-82)

2012-04-03 / nr. 66

0 TEROARE ÎN ARDEAL (165) Cultul barbariei. Cultura barbariei Căzuseră 157 de suflete, dar alţi români urmau să fie executaţi în minutele următoare. Era alarmă în toată Europa, iar presiunile la cancelaria amiralului Horthy erau foarte puternice. Era 14 septembrie 1940, aproape de răsăritul zorilor zilei. în Ip, sosea călare pe un cal alb un militar ungur, cu un mesaj disperat: „Nu mai împuşcaţi pe nimeni. Opriţi-vă!"... Şi s-au oprit pe la 5:30 dimineaţa. Se făcea lumină şi criminalii trebuiau să se retragă, pentru a nu li se recunoaşte identitatea. Groapa comună din cimitirul românesc îşi aştepta cadavrele: 157 de suflete, şi copii, şi femei, şi bătrâni. Oameni vinovaţi doar că s-au născut români şi vorbesc altă limbă decât cea maghiară. Căruţele ţiganilor au cărat câteva ore cadavrele, care au fost aşezate apoi în groapa prea puţin adâncă. Acolo, în groapa din cimitirul românilor, săpată de unguri din Ip, au zăcut până după plecarea administraţiei ungureşti... Doi morţi, cap la cap, acopereau lăţimea gropii. Pe la 11 dimineaţa, când toate cadavrele au fost aruncate în groapă, iar peste ele vărsată cam o jumătate de tonă de var ars şi apoi pământ, etapa „Ip" s-a încheiat. Fără nicio slujbă creştinească, dar cu un ceremonial de tip fascist. Au răsunat cântece iredentiste, s-au cântat frânturi din Imnul Ungariei, s-au lansat în continuare ameninţări, cerându-li-se românilor să nu mai rămână, că li se pregăteşte o nouă groapă comună. Răstimp în care s-a dat foc la paiele îmbibate de sânge, pe care ţiganii le-au aşezat în căruţe, când au transportat cadavrele. La flacăra aceea, Zsiga şi alţi câţiva unguri din Ip au fript slănină, savurând-o cu poftă sadică. ... Se aşternuse „liniştea" peste Ip. Satul era un uriaş cimitir însângerat. Sângele din casele oamenilor, în cele mai multe cazuri, n-a avut cine să-l şteargă. Au dăinuit dârele de sânge îmbibat cu praful de pe drumuri până la venirea ploilor, care l-au mânat apoi spre apele Barcăului. Planurile îşi urmau însă cursul, în ele având loc fiecare român, inclusiv preotul Petru Pordea. Pe post de „om bun", Carol Lehoczky, din Şimleul Silvaniei, l-a chemat pe părinte, dându-i un sfat prietenesc: „Părinte, oameni suntem. Eşti într-o nenorocire care te va obseda mereu, în această stare sufletească, cu toată voinţa pe care o ai, nu vei putea fi cetăţean loial şi sincer al Statului Ungar. De aceea, te sfătuim să pleci în România. Fiind departe de aceste locuri de nenorocire pentru Cucernicia Ta, te vei reface sufleteşte, măcar în parte, şi vei uita fiorii marii tragedii familiale, ce aici te încrâncenesc mereu. Aici ai fi mereu controlat, suspectat, ameninţat pentru orice mişcare s-ar produce în popor”. A primit sfatul, a plecat, iar episcopul Ioan Bălan al Lugojului l-a numit într-o parohie vacantă. Pleca, având dezlegare canonică, în '45, s-a întors la ip, unde a sperat ca jertfa urii să se transforme în bucurie... Numai că avea să vină anul 1948, cu decretul care a dus la desființarea bisericii greco-catolice. Depun însă o altă mărturie: la începutul anilor '90, vizitând comuna Ip, mi-a fost dat să admir ridicarea aici a unei impresionante biserici ortodoxe. O veritabilă Catedrală, la înălţarea căreia au contribuit, spre onoarea lor, şi mulţi etnici unguri din Ip! CONSTANTIN MUSTAŢĂ (va urma) Nu e păcăleală, ATENŢIE MĂRITĂ, CĂND IEŞIŢI LA IARBĂ VERDE! Obiceiul românilor de a ieşi la un grătar în natură va trebui „ajustat", în sensul că, începând de astăzi, vor fi obligaţi să se supună Legii nr. 54/2012 privind desfăşurarea activităţilor de picnic, publicată în Monitorul Oficial din 27 martie a.c. Această lege era de mult timp necesară, întrucât amatorii de distracţie în natură nu ţin cont nici de cel mai elementar bunsimţ, acela de a-şi curăţa mizeria pe care o fac cu această ocazie şi de a-şi aduna gunoaiele împrăştiate tot de ei. Mult mai grav este faptul că nu le pasă nici de focul deschis, lăsat la voia întâmplării, care, nu de puţine ori, a declanşat incendii devastatoare. Nici poluarea fonică nu mai este permisă, aşa că, adio, manele, de care răsună pădurea! Picnic, doar în zonele autorizate Noua lege prevede că picnicul (grătarul la iarbă verde) se va putea desfăşura doar în locuri special amenajate, în caz contrar fiind prevăzute amenzi drastice. Legea defineşte clar activitatea de picnic, ca „orice activitate de recreere, desfăşurată în zone de afluenţă publică, consacrate pe domeniul public ori privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, de una sau mai multe persoane, şi care presupune consumul de băuturi şi (sau) alimente, precum şi, după caz, aprinderea ori nu a focului". începând de astăzi, desfăşurarea activităţilor de picnic mai este permisă doar în zonele special amenajate,aparţinând domeniului public ori privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, dotate cu utilităţi şi facilităţi, în care aprinderea focului este permisă; zone indicate în planurile de zonificare ale parcurilor aflate în intravilanul localităţilor, precum şi zonele limitrofe pădurilor situate în intravilanul acestora, în care sunt permise activităţi de picnic, cu excepţia aprinderii focului). Picnicul mai este permis în cazul organizării de evenimente ocazionale, autorizate potrivit legii. Administratorii zonelor în care se desfăşoară activităţile de picnic sunt obligaţi să asigure amenajarea corespunzătoare a zonelor, prin intervenţii minime asupra mediului natural, fără efectuarea de defrişări, modificări ale malurilor sau albiilor apelor ori betonări sau asfaltări ale solului. Obligaţiile petrecăreţilor Persoanele fizice care ies la iarbă verde sunt obligate, sub sancţiunea plăţii unor amenzi cuprinse între 100 şi 5.000 lei, să arunce deşeurile doar în locurile special amenajate, să depună selectiv deşeurile de ambalaje în containerele inscripţionate corespunzător, să aprindă focul doar în locurile special amenajate şi să îl supravegheze în permanenţă; să respecte orarul de desfăşurare a activităţii de picnic corespunzător zonei respective; să lase locul curat şi nealterat; să parcheze autovehiculele doar în zonele special amenajate; să folosească pentru satisfacerea necesităţilor fiziologice doar locurile special amenajate; să nu folosească produse de igienă personală la o distanţă mai mică de 30 m faţă de cursurile de apă; să nu spele obiectele pe care le-au folosit în apele din vecinătatea zonei special amenajate; să nu hrănească animalele sălbatice; să nu îndepărteze, să nu rănească ori să nu distrugă plantele, animalele, rocile sau orice alte elemente ale cadrului natural și construit; să nu posteze semne sau mesaje; să păstreze liniştea şi să nu deranjeze comunităţile locale, viaţa sălbatică sau alţi vizitatori; să nu arunce ţigări, chibrituri sau orice alte obiecte aprinse în alte locuri decât cele special amenajate; să respecte ordinea publică şi bunele moravuri; să nu desfăşoare activităţi de picnic în afara zonelor special amenajate. 5.000 de lei amendă, pentru nesupravegherea focului! Cele mai drastice amenzi, conform noii legi, se aplică pentru aprinderea focului în alte locuri decât cele special amenajate sau lăsarea nesupravegheată a acestuia, contravenţia fiind pedepsită cu amendă de la 2.000 lei la 5.000 lei, dar nu sunt de neglijat nici amenzile pentru desfăşurarea activităţilor de picnic în afara zonelor special amenajate (între 1.000 şi 3.000 de lei). Constatarea contravenţiilor se va face foarte simplu, prin implicarea reprezentanţilor Gărzii Naţionale de Mediu şi autorităţilor administraţiei publice locale, ai ofiţerilor şi agenţilor de Poliţie şi Jandarmerie, precum şi de către agenţi ai Poliţiei locale. LUCREŢIA POP CUVÂNTUL MARȚI, 3 APRILIE 2012 RELIGIE ŞI POLITICĂ (XXI) Care a fost sfârşitul acestor reprezentanţi autoproclamaţi ca lideri politici incontestabili este cunoscut, unul ajungând să se sinucidă după eşuarea idealurilor sale de monopolizare a întregii lumi, iar altul a sfârşit înainte de a-şi vedea împlinit visul şi idealul său. De aici concluzia că orice tendinţă de dominare a lumii şi mai ales a puterilor are un sfârşit imprevizibil ca intenţie şi dorinţă, dar previzibil sub raport logic şi istoric. Astfel, Europa secolului XX se confruntă mai mult cu un eşec spiritual şi politic, care atinge atât democraţiile, cât şi bisericile. Se înregistrează un fel de declinare a competenţei şi autorităţii ecleziastice în faţa regimurilor politice totalitare, fiind acceptate cel mult un fel de conivenţă şi toleranţă a bisericii de către stat, ceea ce, aşa cum am menţionat, a limitat autoritatea instituţiei ecleziastice în favoarea statului şi a puterii politice. Această limitare a autorităţii puterii religioase nu s-a realizat în mod dezinteresat, ci a avut la bază unele cauze explicite. în primul rând, evidenţiem cauzele explicite, cele legate de unele privilegii ale clerului prin acceptarea unor asemenea atitudini de supunere şi de declinare a autorităţii, nu puţini fiind cei care au beneficiat de un statut privilegiat în raport cu fosta nomenclatură comunistă, fiind foarte greu de delimitat cine şi cât beneficia prin acest raport şi prin aceste atitudini conciliatoare şi pacifiste. Nu în mod întâmplător, unii reprezentanţi ai bisericii, mai ales ai celei ortodoxe, slăveau puterea politică şi pe conducătorii aleşi ai poporului, beneficiile unei asemenea atitudini fiind reciproce, chiar dacă era disimulată o anumită discriminare din partea bisericii şi a reprezentanţilor săi de către stat şi puterea politică în general. Dacă nu au fost adoptate unele atitudini explicite în raport cu puterea totalitară comunistă, au existat totuşi manifestări de opoziţie faţă de puterea şi dictatura nazistă. Protestanţi, ca Dietrich Bonoeffer, se opun cultului conducătorului, astfel că la 1 februarie 1933, după două zile de la instaurarea Fuhrer-ului la putere, acesta rosteşte un mesaj la radio prin care sunt incriminate tendinţa dictatorială şi cultul personalităţii promovate şi susţinute de Hitler. O asemenea atitudine îndrăzneaţă a condus în aprilie 1945 la condamnarea sa la moarte, prin această condamnare fiind diminuate alte atitudini contestatare ale spiritului dominant şi monopolist al reprezentantului pretinsului partid social-democrat, care nici pe departe nu îmbrăţişa doctrina socialdemocraţiei, devenind, aşa cum se ştie, un partid totalitar, promovând un curent al gândirii şi acţiunii politice, nazismul. Raportul dintre biserică şi stat poate fi analizat atât prin intermediul puterilor naţionale cât şi al celor internaţionale. Dintr-o asemenea perspectivă, putem spune că secolul XX marchează şi aprofundează totodată noi raporturi între religie şi politică, deschizând perspectivele unor noi raporturi între acestea, atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional. în ceea ce priveşte religia catolică, aceasta se manifestă şi este în principiu mai independentă faţă de puterile politice naţionale, dar în general este încorsetată de o teologie tradiţională care cu greu renunţă la principiile şi dogmele sale seculare, concepând şi interpretând societatea mai mult din perspectivă antidemocratică, în acelaşi timp, adoptă atitudini duplicitare în raport cu regimurile autoritare şi totalitare, pe de o parte, şi cu cele democratice, pe de altă parte. Să amintim doar faptul că i-a acceptat şi i-a elogiat pe Moussolini în Italia, pe Salazar în Portugalia, pe Franco în Spania şi pe Petaine în Franţa. Reprezentanţii Bisericii Catolice nu au adoptat atitudini radicale şi protestatare nici faţă de Hitler şi nici faţă de atrocităţile comise de nazism (exterminarea a şase milioane de evrei europeni şi alte distrugeri materiale şi umane, ca urmare a dictaturii sale şi tendinţelor monopoliste), adoptând din acest punct de vedere o atitudine de acceptare mutual împărtăşită decât una de revoltă. Concesii grave a făcut Papa Pius al XI-lea, care a fost destul de favorabil regimului Moussolini şi când l-a preferat pe acesta în locul unui reprezentant al clerului italian şi fondator al unui partid democrat, Partidul Democrat, şi liderul său, pe Don Sturzo. Acelaşi reprezentant al Scaunului pontifical a semnat în iulie 1933 un tratat cu Hitler pentru a păstra câteva libertăţi Bisericii Catolice. „Sunt gata să negociez chiar cu diavolul, dacă e pentru binele sufletelor”, se exprima respectivul Suveran Pontif, ceea ce demonstrează că între credinţă şi necredinţă nu e decât un pas, asemenea sublimului faţă de ridicol. IOAN JUDE (va urma)