Cuvîntul Libertății, martie 1994 (Anul 6, nr. 1084-1106)

1994-03-12 / nr. 1093

m "5Ä L Fuziunea orizonturilor sau întîlnirea fericită .Marea șansă a lui Eminescu a fost aceea de a-l fi avut con­temporan pe Maiorescu. Prin cultura sa neobișnuită, mai ales în linia filosofiei, creatorul „Luceafărului“ se situa cu mult deasupra epocii sale și, dacă n-ar fi fost mentorul „Junimii“, este greu de presupus că altci­neva ar fi putut să-l înțeleagă și să-l aprecieze, la justa lui valoare. Eminescu a în­tîlnit, prin Maiorescu, un om de ace­lași nivel intelectual, cu o cul­tură sistematică și organizată, cu o minte limpede, ce nu con­funda, niciodată, lucrurile, în­zestrat cu mult spirit critic și cu un deosebit simț al valori­lor. înțelegerea nu se­ poate rea­liza decit de la același intelectual. între Eminescu nivel și Maiorescu s-a produs, astfel, un fenomen pe care critica moder­nă — estetica receptării — îl numește: fuziunea orizonturi­lor, întîlnirea dintre Eminescu și Maiorescu a fost o intilnire fericită. Primele referințe le întîlnim în studiul Direcția nouă in poe­zia și proza română (1872), stu­diu de o importanță capitală, prin­ care Maiorescu trasează o nouă direcție în cultura româ­nească : direcția junimistă, in cadrul căreia îl înscrie și pe Eminescu. După numai trei poe­zii publicate în „Convorbiri li­terare“ : Venera și Madona, Epigonii și Î Fprtua est, Maio­rescu nu ezită să-l așeze­­ pe Eminescu în imediata apropiere a lui Alecsandri, poet ajuns la apogeul carierei sale literare. Cu o mină sigură, „Junimii“ îi trasează un portret memorabil : „Cu totul osebit in felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat in cuget, iubitor de antiteze cam­ exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pină așa de puțin format incit acum ne vine greu să-l cităm după Alecsandri, dar nu îndată fine PB9tefflin mtoru­l publicat Sorescu chiar în anul poetului. Maiorescu a multe studii antologice, dar a­­cesta poate fi considerat capo­dopera sa; în acest studiu, men­torul „Junimii“ își dă măsura deplină a talentului său critic. Eminescu și poeziile lui este primul studiu temeinic, de re­ferință, din vasta bibliografie eminesciană. Maiorescu îi fa­ce lui Eminescu, în acest studiu, un portret schopenhauerian al geniului. Spre deosebire de Gherea, care explică totul prin „mediu“, Maiorescu pune accen­tul pe factorul ereditar : „Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său în­născut...“. Criticul îl interpre­tează pe Eminescu prin prismă filosofiei lui Schopenhauer, du­pă care geniul trăiește în sfe­ra contemplației pure și dezin­teresate și se opune „voinței oarbe de a trăi“. Nota domi­nantă a personalității emines­ciene o constituie : „Seninătatea abstractă in melancolie, ca și în veselie“. în ce privește ero­tica eminesciană, Maiorescu dă o judecată de cea mai mare profunzime : „Ca și Leopardi în „Aspasia", el nu vedea în fe­meia iubită decit copia imper­fectă a unui prototip nerealiza­bil“. Izvoarele principale ale gîndirii și culturii eminesciene sunt stabilite cu precizie: bu­dismul, Platon, Kant și Scho­penhauer. Cu Maiorescu Începe n­u numai critica ideilor, dar și critica formei, in exegeza eminesciană. OVÎDIU GHÎDIRMIC poet, poet în toată, puterea cu­­vintului, este d. Mihai Emines­cu“. Aceste rînduri au echiva­lat cu o consacrare. După cum se poate observa, chiar din acest portret, spiritul critic nu lipsește. Maiorescu nu era cri­ticul care să scrie doar din sim­plă complezență. După cum se știe, singurul volum din creația lui Eminescu, publicat în timpul vieții poetu­lui, îl reprezintă ediția lui Ma­iorescu, de la finele anului 1883 și începutul anului 1884. Aceas­tă ediție poartă nu numai gi­rul lui Maiorescu, dar și am­prenta personalității sale. Criti­cul a selectat poeziile, conform gustului și opțiunilor sale. Men­torul „Junimii“ a găsit de cu­viință că așa trebuie să se în­fățișeze poetul în fața poste­rității. Acesta este Eminescu in viziunea lui Maiorescu! Dar consacrarea definitivă a lui Eminescu o reprezintă am­plul studiu : Eminescu și poe­­menitorul ziile­lui (1889), publicat de Ma­ jtiiesizifiiifiitfeiuii/tit/UHJfistirmSi ALFRED DE VIGNY, -slÄL MARE v TlliD © SFIRȘIT DE IARNĂ. Capriciile vremii nu se lasă mult așteptate. Babele. Mă aflu retras intr-un sătuc pier­dut din cîmpie și sparg alu­ne cu tocurile unei femei care­ a avut decepții în viață. Drumurile spre temple se bizuie pe trepte. 0 ALFRED DE VINGY, UN MARE TIMID : „Nu-mi place să vorbesc , de aceea n-am vrut să fiu elector, nici eligibil. Nu-mi place decât —discuția între patru ochi cu o fe­­eie pe care o iubesc sau cu un bărbat de-o aleasă in­teligență“.­­ LISTA CU SCRIITORII PREFERAȚI AI LUI PAL­­LADY : Montaigne, Racine, Be la inim­­a inimă Baudelaire, Shakespeare, Thomas Hardy, Proust, Nietz­­che, Goethe, Mallarmé. 0 TITLURI DE PÎNZE CARE, SINGURE, AR PU­TEA ȚINE LOC ȘI DE MARI POEZII : „Bărăția de la Cîmpulung“, „Fată cu tul­pan“, „Vechilul“, „Turc fu­­mînd pipă“, „Portretul Mă­riei Naca“, „Rucărearică“, „Hanul de la Orății“, „Prin­tre dealuri și muscele“. Mina lui Grigorescu­­ . TOLSTOI ÎL IRONIZA PE TURGHENIEV numai pentru simplul motiv că-i plăcea Goethe : Faust („o­­ operă proastă de tot“). Tot Tolstoi, despre Shakespeare , și el, o creație de-a lui Goethe“. [„ LACRIMARIU : tmclaîă de mister, rotărie, înjunghie­re de iezi, măieran, vin de Paști, pajură, laptele cuceu­lai (verde) la porți. m UNDE AM CITIT CĂ EXTAZUL MORAL E SU­PERIOR CELUI FIZIC și ca Spinoza avea în biblioteca doar 60 de cărți ? ! 0» „ZIAR TIPĂRIT PE MĂTASE ROZ“. E vorba de săptămînalul bucureștean „Critica“ (15 octombrie 1909), care, în afara tirajului obiș­nuit, a mai scos și trei exem­plare pe­­„mătase roz“. Unul dintre aceste exemplare a­­juncre în posesia poetului Va­sile Voie’’lesen. (Din „Tribu­na României“, 1 nov. 1989). CONSTANTIN PREDA Hfimiuu Miuin Hiui UMUMm.vni*. SÎMBATA, 12 MARTIE , DUMINICA, 13 MARTIE 1994 „Arta își are rădăcinile în nevoia omului de a se expri­ma. Această nevoie de expri­mare este, pe cit se pare, un instinct al omului, hărăzit lui pentru ca speciei să-i rămînă conservate experiențele și sen­timentele individului“. L. FEUCHTW­ANGER Și Jg La Muzeul de Artă din Craiova s-a deschis, pentru pe­rioada 3—27 martie a.c., Salo­nul anual al artiștilor plastici olteni, ediția­­ a III-a, în cadrul căruia expun, peste 120 lucrări de pictură, grafică, sculptură și artă decorativă. 57 autori din județele Dolj, Gorj, Olt, Teleor­man. Igg Invitatul de onoare al salonului — prof. Vie Marinea­­nu. gg Veritabil eveniment în viața artistică din Oltenia, ex­­poziția, organizată în patru săli ale muzeului craiovean, reali­zează o adevărată panoramă a artelor plastice din această par­te a țării, iî La reușita organi­zării sale au contribuit 18 cu­noscute firme comerciale din Craiova și București. Reluînd tradiția saloanelor de artă din a doua jumătate a secolului trecut și din prima jumătate a veacului nostru. Salonul anual al artiștilor plas­tici olteni din Craiova își cons­tituie propria sa tradiție, aflîn­­du-se, deja, la a treia ediție. Fapt demn de consemnat, în­tr-o perioadă cînd arta nu se bu­cură nici de mare audiență, nici de prea mult sprijin din partea așa-ziselor foruri tutelare! Mu­zeul de Artă craiovean dove­dește, însă, că se poate construi și pe valurile agitate ale actua­lității, oferind nu mai puțin de patru săli pentru cele peste 129 lucrări selectate în vederea prezentării in cadrul salonului. Expoziția, deși propune o di­versitate de stiluri și modali­tăți de expresie, are unitate, reali­zi­nd o evidentă confluență a generațiilor de artiști plastici de azi, de la decanul de vîrstă Cristea Ionescu (n. 1910), din l’uciifa Măgurele, pînă la cel mai tinăr dintre cei cinci­­ de­butanți din acest an — Roma­na Țopescu (m­. 1981), din Tirgu Jiu, prezentă cu două lucrări de grafică. Așadar, salonul ofe­ră atît posibilitatea de a-i re- Satoliul anual al*Elfilor plastici olfenif elíista a iii-a întâlni pe „seniori“, adică pe artiștii ajunși deja la maturita­te creatoare, consacrați, cit și prilejul de a-i cunoaște pe cei care își caută drumul în artă. Aceasta a fost, se pare, și orien­tarea juriului care a selectat exponatele din acest an, spre bucuria multora și, poate, de­ziluzia altora. Cert e că, la această ediție, se regăsesc mai toate secvențele reprezentative ale creației plastice d­intr-o arie geografică destul de întinsă, după cum se resimte și lipsa unor nume din anii tre­cuți, li reîntilnim, însă, pe in­­confulidabilii pictori craioveni Vasile Buz („Port la Dunăre“, „Uliță“ și „Peisaj de iarnă“), Eustațiu Gregorian („Toamnă“, „Mahala“, „Pe malul Meditera­­nei"), Victor Părlac („Peisaj vîl­­cean“, „Natură statică cu bana­ne“, „Compoziție — Umbrelă“), George Vlăescu („Natură statică cu pensule“, „Peisaj — Toam­nă“, „Flori“), Gheorghe Ciuche­­■­te („Natură statică I și II“), Alexandru PăscU („Peisaj" și „Prispă“), Alexandru Isbașa („Ruinele bisericii­­ Brândușa“, „Malul sîrbesc“, „Peisaj de iar­nă“), Mihail Trifan („Persona­je“), ca și pe graficienii Viorel Penișoară (pastelurile „Tricicle­ta verde“, „Cinci mere", „Două case"), Nicolae Predescu (acua­relele „Peisaj din Govora“, „Parcul Romanescu“, „Câmpul lui Neag“), Ștefan Brădiceanu („Nud de bărbat“), Ovidiu Băr­­bulescu („Peisaj“ și „Valea Ol­­tețului“). Dincolo de faptul că acești autori constituie o generație, ca vîrstă, se remarcă și o viziu­ne comună asupra artei, cons­­tînd în maniera de a face for­mele „să vorbească“, de a se exprima prin imaginea pe care și-o apropie, impunîndu-i, fie­care, propria sensibilitate. Mo­dul tradițional de a concepe actul artistic se îmbină, astfel, cu modernitatea expresiei colo­­ristice, sub semnul autenticului atît ca reflectare, cît și ca rea­lizare. (Va urma). FLOREA MIC­Ej­ Tradiție si indem­an­ate ci FLOARE DE COLT Poem pentru alt an Sunt fiul bucuriei mi-am zis o ființă invizibilă îmi vorbește în inimă florile care mi se dăruiesc sunt numărate pe scările ploilor în orice loc aud zorii timpului Somnul ca o sabie de mătase trece peste legile zilei aprindem nopțile cu amnarul înecăm trupul poezia nu așteaptă niciodată la marginea ierbii Somnul ca o idee prin minutarele zilei Ziua și noaptea Ziua și noaptea între spațiile mele verzi se omoară. Vai, cum îmi voi apăra pescărușii în azur ? Somnul ca o sabie IOAN ANASTASIA (Din volumul ,în curs de apariție, „O descriere a lumi­nii“). C» ARCA MARIM printre PRIETENII ERAI liniștit în singurătate — ca un ochi de apă în tufișuri. Și, deodată, picuri fini, insistenți și străini lovesc fericita ta neclintire, te rănesc, te-mbogățesc... ORTEGA Y GASSET : „Nu cred că realitatea ar putea pătrunde în artă altfel decit făcînd din propria sa inerție și dezolare un element activ și combatant“. ÎN CARIERA cuvintelor trudește Poetul , a-nvățat limbajul tuturor meseriilor — nu e de-ajuns , tot ce năruie ziua, noaptea se-nalță la loc. OSCAR WILDE : „...cu toții vom suferi de pe urma da­rurilor ce ne-am­ fost hărăzite de zei“. CONSTANTA VAICAR „La baza oricărei dorințe de pace există următorul postu­lat : credința in progresul mo­ral al omului“. R. MARTIN du GARD DE LA DUNĂRE LA DRAGOR... ȘI MAI DEPARTE Nu e ușor să descrii o că­lătorie cînd tot ce vezi și ai do­rit atîta vreme să vezi iți um­ple ochii și sufletul. Dar e a­­proape nespus de greu să aș­terni pe hîrtie ceea ce simți. Știu că la întoarcere voi fi întrebată „Cum e în Macedonia ?“ și „Ce ai adus din Macedonia ?“ și știu cu siguranță și ce voi răspunde la a doua întrebare: „Ceea ce am adus cu mine de acolo nu se poate cumpăra cu bani". Dar la prima întrebare nu se poate răspunde ușor. Pentru că țara, odată vizitată, iți râm ine dragă. Pentru că m-am simțit ca acasă. Pentru că are oameni mi­nunați și priveliști fără de sea­măn. Pentru că soarele ei și căldura sufletească a locuitorilor străvechiului pămînt macedo­nean s-au îmbinat intr-o lumină făcută din iubire continuă, a că­rei intensitate nu scade și nici nu se poate stinge. Am petrecut multe zile în fer­mecătoarea Macedonie și primul meu cuvînt e despre oamenii ei. Ospitalieri și veseli, cu fire des­chisă, ca și românii noștri. Te primesc cu bucurie și-ți rămîn prieteni, ti caracterizează tenaci­tatea și lucrează spornic. Din munca lor fără de răgaz s-au ri­dicat, de-a lungul a mai mult de două milenii, centre de cul­tură dăinuind în timp, stele ce au luminat mintea și au încălzit inimile marelui grup al slavilor, ilirilor și românilor de la sudul Dunării. Cu toții știu că, nu­mai prin munca lor și prin cul­tura de ieri și azi, Macedonia există, rezistă și poate fi cu­noscută și iubită în lume — mîi­ne, mai bine și mai mult ca in prezent. Cînd scriu aceste rînduri în casa Prietenilor mei, Vasa și omori­m Gheorghia Boșevski, din bule­vardul Jane Sandanski — Skopje, peste oraș noaptea a coborît de mult. Am cunoscut aici oameni minunați, dar nu poate fi vorba numai de prietenii prietenilor mei. „Prijatno“ (cu prietenie) e salutul celor ce, după poate nu­mai o clipă de cunoștință, se despart, poate fără să se mai vadă vreodată. Cel ce cumpără intră ca necunoscut în magazin și se desparte prieten cu cel ce vinde. Intr-o librărie din centrul Skopjei e afișată o hartă a re­giunii geografice Macedonia. Vasa Boșevska îmi dă explicații. In vocea acestei femei, inginer chimist, prodecan și cercetător de renume internațional, vibrează patriotismul. Și, imediat, toți cei ce erau la acea oră in librărie se apropie, discută cu noi... Privi­rea se rămîne mereu prietenoasă. Așa e zîmbetul celor ce vie­țuiesc aici: prietenos, deschis, vesel. Cu aceasta începe totul și se continuă totul. Și apoi, sau împreună cu zîmbetul, e muzica macedoneană. Se aude mult pe­­ străzi, fără să supere auzul, pe mulțimea teraselor micilor­­ și marilor restaurante, se cîntă foarte mult în case. Și se dan­sează mult. Am stat, intr-o seară, în bal­conul unui apartament din strada Marșul Tito, în Skopje. Priveam în noapte jocul de lumini colo­rate ale filmelor luminoase, in auz pătrundea melodia cînte­­cului „Biser Balkanski“ — „Măr­găritarul Balcanilor“ (Perla Bal­canilor) și, din sufletul prea plin, n-am vrut să las atunci să se scurgă nimic. Istoria acestui pă­mînt trebuie cunoscută, și atunci poporul Macedoniei va fi înțeles și îndrăgit. Cu această bogăție sufletească voi reveni acasă, iar imaginea unui popor frate cu cel român, ca și el doritor de adevăr și iu­bitor de dreptate, se va alipi imaginilor culese în drumurile macedonene. OANA MANOLESCU Din volumul inedit, „De la Du­­­­­ăre la Dragor— și mai departe* la sura Privesc cu, mirare cu­ identice sunt faptele _____ din zilele de azi cu acelea la care se referea poetul GEO DUMITRESCU in inter­­viul pe care mi l-a acordat pentru revista „VATRA­“, nr. 7 din anul 1978: „Nu­mai­ mitocanul, țoapa, mâr­lanul, corcitura dintre ma­halaua satului și mahalaua orașului, abjectă, răpănoasă la suflet, neisprăvită („nici cal, nici măgar“ — cum, se spune in popor), /.„/ numai aceștia nu­ mai au respect și prețuire pentru creatorul de bunuri spirituale. Dar ei nu mai au respect și prețuire nici pentru om, in general, nici pentru țară, pentru tra­dițiile și destinul ei, pen­tru străvechile ei legi mo­rale și datini, pentru avuția ei, ci numai pentru propriul buzunar și pintec, pentru propria lor căpătuială și pro­priul lor huzur. Ei gtndesc, acest tovarăș Gușă și acest tovarăș Ceafă, in TAPS-ul minții lor viclene și mercan­tile, și o spun adesea cu glas tare, acolo, in mica lor împărăție unde „taie și spân­zură“, că „ce mare scofală mai e și poezia sau pictura asta 7“ că, este dacă ar avea ei mai mult timp liber (adică răstimpul dintre a „pleașcăm și alta...) și dacă ar sta să pună mina pe an condei sau chiar pe un pe­nel, „v-aș arăta eu ce în­seamnă o poezie și pictură ca lumea!“... Dar ei nu fac niciodată (slavă Domnului!) poezie și pictură, ci fac ar veri și, „in timpul Uber“,­­­ai și „idei“ și își dau cu %ă­­­­rerea, și sunt bintuiți de fel de fel de ambiții „organiza­­t lorice“. Și, tot in același dia­­­­log, academicianul de azi » GEO DUMITRESCU spunea:­­ „Un popor fără o cultură­­ puternică, fără un glas spe­cific și pregnant, fără pute­re de iradia­ție spirituală, va­i „anexat“ ușor, fără arme și vărsare de singe (cea mai gravă și mai definitivă co­tropire­­) de o altă cultură mai puternică și mai agre­sivă, și, mai curind sau mai târziu, se va trezi vorbind, cintind și simțind intr-o al­tă limbă și intr-o altă mat­că spirituală decit aceea a strămoșilor săi. Se cuvine, deci, să dăm făuritorilor și slujitorilor culturii naționa­le, talentelor, o mai mare atenție și prețuire, măcar tot atît cit dăm unor valori similare, cum ar fi, de pil­dă, zăcămintele de petrol și cărbune...“. CLAUDIU MOLDOVAN m ADRIAN PATRUȚ „De la normal la paranormal", Editura „Dacia“. Cartea deschide colec­ția „PSI“. Autorul, doctor în chi­mie, abordează, sintetic, o serie de fenomene mai puțin cunoscute ale realității obiective. Pornind de la modelul continuumului ma­terial, sunt analizate evenimen­te și fenomene potențiale și ma­nifeste, „exotice" (subdome­­rsiul fizic, bioplasmatic, percep­ția extrasenzorială, bioco­muni­­cația, percepția cvasisenzorială Smul editorial extinsă, fenomene bioinforma­­ționale, bioenergetice). » CONSTANTIN ARGETO­­IANU — „Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri“ (memorii), Editura „Huma­nitas“. Al patrulea volum din memoriile fostului senator con­servator și ministru influent, în guvernul Averescu (născut in Breasta Doljului). • RUDOLF STEINER — „Treptele inițierii", Editura „Principes“, Iași, colecția „Uni­vers PSI“, ediția a II-a, in ro­mânește de Cezar Petrilă. Stu­diul, necesar cunoașterii lumii suprasensibile, conține informa­ții asupra evoluției sufletului omenesc. Abordează, de aseme­nea, treptele inițierii, condițiile antrenamentului ocult, disocie­rea personalității. (G-B.). Familii cultura »creatoare a LEON NEGRUZZI (1840— 18i­0), cel mai mare dintre fii, studiază la Iași, apoi, intre 1852—1863, la Berlin, unde ur­mează cursuri liceale și univer­sitare, fiind preocupat de filozo­fie și drept, ca și în continuare, la Universitatea din Viena. Din­tre funcțiile ocupate de el, înce­­pînd din 1864, menționăm pe cea de procuror general, de prefect și de primar general al «r»s­ei Iași, ca și pe cea de senator. Des­pre asti, Aita .»iaht­ . 1. •* 18a0 : „Leon Negruzzi era figura cea mai p­opulară, din .aș*, o­­m­ul cel mai simpatic, unul din­tre puținii bărbați pe lume care n-a avut dușmani, cu toată parea ce a luat-o la luptele politice ale timpului“. Leon Ne­gruzzi s-a impus ca scriitor in cadrul societății „Junimea“, pu­­blicndu i-se scrierile in revista „Convorbiri literare“. Notabile sunt, mai ales, nuvelele „Evrei­ca“ (1868), „Țiganca“ (1877), și „Simion Pavlovici“ (1881).­­ IACOB NEGRUZZI (1842— 1932) și-a legat num­ele, pria sa identificare, de „Junimea“ și „Convorbiri literare“ ca secretar perpetuu al societății și redac­tor răspunzător al revistei, intre 1857—1895. Iacob (Jack) Ne­gruzzi s-a format intelectual,­­­îm­preună cu fratele său Leon, ur­­mînd liceul și facultatea la Ber­lin, obținînd, in 1863, titlu­ de doc­or în drept. Din 1864 devine pr­fesor de drept comercial la Universitatea din Iași, iar din 1884, pină în 1896, cînd se pen­sionează, a funcționat ca profesor la Universitatea din București. Din 1870, a fost, în mai multe­ ­ rînduri, deputat ori senator. In 1881 este ales membru al Aca­demiei Române, fiindu-i vice­președinte și președinte, iar in citeva rînduri, secretar general Aureolat de merite cultural­­creatoare recunoscute, IACOB NEGRUZZI se retrage, in 1895, de la conducerea revistei „Con­vorbiri literare“, incredințind-o unei noi generații de junimiști, dintre care Mihail Dragomirescu (1868—1942), C. Rad­ulescu-Mo­tru (1868—1957), dinți (1869—1962), Simion Mehe­Pț», Negu­­lescu (1872—1951) s-au inscris ca nume de primă importanță, in cultura națională și europeană. Autor de versuri și­ proză, de piese de teatru și roman, de ar­ticole și studii științifice, Iacob Negruzzi este invocat și citat des, in primul rind, pentru spriji­nirea și promovarea valorilor cultural-creatoare. Cartea sa «AMINTIRI DIN „JUNIMEA“» (1921) ne oferă informații des­pre activitatea societății literare, despre personalitatea lui Emi­nescu, Titu Maiorescu, Creangă, I­. Caragiale, Slavici și alți scriitori și oameni de cultură. De rînduri mai potrivite și caracterizatoare i s-ar putea de­dica, decit cele scrise de G. Că­­linescu despre secretarul per­petuat al societății „Junimea“ și redactorul răspunzător al revis­tei „Convorbiri literare“ : „Rar scriitor mai dezinteresat, mai in stare a se bucura de geniul al­tora și de a se eclipsa in fața lor. El iubește „Junimea“ cu ar­doare discretă, ca o bătrînă slu­ngă din alte vremi pe stăpîni" MTRCEA MOISA Pagină realiztă de FLOREA MIU ROMULUS TURBATP

Next