Cuvîntul Libertății, martie 1994 (Anul 6, nr. 1084-1106)
1994-03-12 / nr. 1093
m "5Ä L Fuziunea orizonturilor sau întîlnirea fericită .Marea șansă a lui Eminescu a fost aceea de a-l fi avut contemporan pe Maiorescu. Prin cultura sa neobișnuită, mai ales în linia filosofiei, creatorul „Luceafărului“ se situa cu mult deasupra epocii sale și, dacă n-ar fi fost mentorul „Junimii“, este greu de presupus că altcineva ar fi putut să-l înțeleagă și să-l aprecieze, la justa lui valoare. Eminescu a întîlnit, prin Maiorescu, un om de același nivel intelectual, cu o cultură sistematică și organizată, cu o minte limpede, ce nu confunda, niciodată, lucrurile, înzestrat cu mult spirit critic și cu un deosebit simț al valorilor. înțelegerea nu se poate realiza decit de la același intelectual. între Eminescu nivel și Maiorescu s-a produs, astfel, un fenomen pe care critica modernă — estetica receptării — îl numește: fuziunea orizonturilor, întîlnirea dintre Eminescu și Maiorescu a fost o intilnire fericită. Primele referințe le întîlnim în studiul Direcția nouă in poezia și proza română (1872), studiu de o importanță capitală, prin care Maiorescu trasează o nouă direcție în cultura românească : direcția junimistă, in cadrul căreia îl înscrie și pe Eminescu. După numai trei poezii publicate în „Convorbiri literare“ : Venera și Madona, Epigonii și Î Fprtua est, Maiorescu nu ezită să-l așeze pe Eminescu în imediata apropiere a lui Alecsandri, poet ajuns la apogeul carierei sale literare. Cu o mină sigură, „Junimii“ îi trasează un portret memorabil : „Cu totul osebit in felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pină așa de puțin format incit acum ne vine greu să-l cităm după Alecsandri, dar nu îndată fine PB9tefflin mtorul publicat Sorescu chiar în anul poetului. Maiorescu a multe studii antologice, dar acesta poate fi considerat capodopera sa; în acest studiu, mentorul „Junimii“ își dă măsura deplină a talentului său critic. Eminescu și poeziile lui este primul studiu temeinic, de referință, din vasta bibliografie eminesciană. Maiorescu îi face lui Eminescu, în acest studiu, un portret schopenhauerian al geniului. Spre deosebire de Gherea, care explică totul prin „mediu“, Maiorescu pune accentul pe factorul ereditar : „Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut...“. Criticul îl interpretează pe Eminescu prin prismă filosofiei lui Schopenhauer, după care geniul trăiește în sfera contemplației pure și dezinteresate și se opune „voinței oarbe de a trăi“. Nota dominantă a personalității eminesciene o constituie : „Seninătatea abstractă in melancolie, ca și în veselie“. în ce privește erotica eminesciană, Maiorescu dă o judecată de cea mai mare profunzime : „Ca și Leopardi în „Aspasia", el nu vedea în femeia iubită decit copia imperfectă a unui prototip nerealizabil“. Izvoarele principale ale gîndirii și culturii eminesciene sunt stabilite cu precizie: budismul, Platon, Kant și Schopenhauer. Cu Maiorescu Începe nu numai critica ideilor, dar și critica formei, in exegeza eminesciană. OVÎDIU GHÎDIRMIC poet, poet în toată, puterea cuvintului, este d. Mihai Eminescu“. Aceste rînduri au echivalat cu o consacrare. După cum se poate observa, chiar din acest portret, spiritul critic nu lipsește. Maiorescu nu era criticul care să scrie doar din simplă complezență. După cum se știe, singurul volum din creația lui Eminescu, publicat în timpul vieții poetului, îl reprezintă ediția lui Maiorescu, de la finele anului 1883 și începutul anului 1884. Această ediție poartă nu numai girul lui Maiorescu, dar și amprenta personalității sale. Criticul a selectat poeziile, conform gustului și opțiunilor sale. Mentorul „Junimii“ a găsit de cuviință că așa trebuie să se înfățișeze poetul în fața posterității. Acesta este Eminescu in viziunea lui Maiorescu! Dar consacrarea definitivă a lui Eminescu o reprezintă amplul studiu : Eminescu și poemenitorul ziilelui (1889), publicat de Ma jtiiesizifiiifiitfeiuii/tit/UHJfistirmSi ALFRED DE VIGNY, -slÄL MARE v TlliD © SFIRȘIT DE IARNĂ. Capriciile vremii nu se lasă mult așteptate. Babele. Mă aflu retras intr-un sătuc pierdut din cîmpie și sparg alune cu tocurile unei femei care a avut decepții în viață. Drumurile spre temple se bizuie pe trepte. 0 ALFRED DE VINGY, UN MARE TIMID : „Nu-mi place să vorbesc , de aceea n-am vrut să fiu elector, nici eligibil. Nu-mi place decât —discuția între patru ochi cu o feeie pe care o iubesc sau cu un bărbat de-o aleasă inteligență“. LISTA CU SCRIITORII PREFERAȚI AI LUI PALLADY : Montaigne, Racine, Be la inima inimă Baudelaire, Shakespeare, Thomas Hardy, Proust, Nietzche, Goethe, Mallarmé. 0 TITLURI DE PÎNZE CARE, SINGURE, AR PUTEA ȚINE LOC ȘI DE MARI POEZII : „Bărăția de la Cîmpulung“, „Fată cu tulpan“, „Vechilul“, „Turc fumînd pipă“, „Portretul Măriei Naca“, „Rucărearică“, „Hanul de la Orății“, „Printre dealuri și muscele“. Mina lui Grigorescu . TOLSTOI ÎL IRONIZA PE TURGHENIEV numai pentru simplul motiv că-i plăcea Goethe : Faust („o operă proastă de tot“). Tot Tolstoi, despre Shakespeare , și el, o creație de-a lui Goethe“. [„ LACRIMARIU : tmclaîă de mister, rotărie, înjunghiere de iezi, măieran, vin de Paști, pajură, laptele cuceulai (verde) la porți. m UNDE AM CITIT CĂ EXTAZUL MORAL E SUPERIOR CELUI FIZIC și ca Spinoza avea în biblioteca doar 60 de cărți ? ! 0» „ZIAR TIPĂRIT PE MĂTASE ROZ“. E vorba de săptămînalul bucureștean „Critica“ (15 octombrie 1909), care, în afara tirajului obișnuit, a mai scos și trei exemplare pe„mătase roz“. Unul dintre aceste exemplare ajuncre în posesia poetului Vasile Voie’’lesen. (Din „Tribuna României“, 1 nov. 1989). CONSTANTIN PREDA Hfimiuu Miuin Hiui UMUMm.vni*. SÎMBATA, 12 MARTIE , DUMINICA, 13 MARTIE 1994 „Arta își are rădăcinile în nevoia omului de a se exprima. Această nevoie de exprimare este, pe cit se pare, un instinct al omului, hărăzit lui pentru ca speciei să-i rămînă conservate experiențele și sentimentele individului“. L. FEUCHTWANGER Și Jg La Muzeul de Artă din Craiova s-a deschis, pentru perioada 3—27 martie a.c., Salonul anual al artiștilor plastici olteni, ediția a III-a, în cadrul căruia expun, peste 120 lucrări de pictură, grafică, sculptură și artă decorativă. 57 autori din județele Dolj, Gorj, Olt, Teleorman. Igg Invitatul de onoare al salonului — prof. Vie Marineanu. gg Veritabil eveniment în viața artistică din Oltenia, expoziția, organizată în patru săli ale muzeului craiovean, realizează o adevărată panoramă a artelor plastice din această parte a țării, iî La reușita organizării sale au contribuit 18 cunoscute firme comerciale din Craiova și București. Reluînd tradiția saloanelor de artă din a doua jumătate a secolului trecut și din prima jumătate a veacului nostru. Salonul anual al artiștilor plastici olteni din Craiova își constituie propria sa tradiție, aflîndu-se, deja, la a treia ediție. Fapt demn de consemnat, într-o perioadă cînd arta nu se bucură nici de mare audiență, nici de prea mult sprijin din partea așa-ziselor foruri tutelare! Muzeul de Artă craiovean dovedește, însă, că se poate construi și pe valurile agitate ale actualității, oferind nu mai puțin de patru săli pentru cele peste 129 lucrări selectate în vederea prezentării in cadrul salonului. Expoziția, deși propune o diversitate de stiluri și modalități de expresie, are unitate, realizind o evidentă confluență a generațiilor de artiști plastici de azi, de la decanul de vîrstă Cristea Ionescu (n. 1910), din l’uciifa Măgurele, pînă la cel mai tinăr dintre cei cinci debutanți din acest an — Romana Țopescu (m. 1981), din Tirgu Jiu, prezentă cu două lucrări de grafică. Așadar, salonul oferă atît posibilitatea de a-i re- Satoliul anual al*Elfilor plastici olfenif elíista a iii-a întâlni pe „seniori“, adică pe artiștii ajunși deja la maturitate creatoare, consacrați, cit și prilejul de a-i cunoaște pe cei care își caută drumul în artă. Aceasta a fost, se pare, și orientarea juriului care a selectat exponatele din acest an, spre bucuria multora și, poate, deziluzia altora. Cert e că, la această ediție, se regăsesc mai toate secvențele reprezentative ale creației plastice dintr-o arie geografică destul de întinsă, după cum se resimte și lipsa unor nume din anii trecuți, li reîntilnim, însă, pe inconfulidabilii pictori craioveni Vasile Buz („Port la Dunăre“, „Uliță“ și „Peisaj de iarnă“), Eustațiu Gregorian („Toamnă“, „Mahala“, „Pe malul Mediteranei"), Victor Părlac („Peisaj vîlcean“, „Natură statică cu banane“, „Compoziție — Umbrelă“), George Vlăescu („Natură statică cu pensule“, „Peisaj — Toamnă“, „Flori“), Gheorghe Ciuche■te („Natură statică I și II“), Alexandru PăscU („Peisaj" și „Prispă“), Alexandru Isbașa („Ruinele bisericii Brândușa“, „Malul sîrbesc“, „Peisaj de iarnă“), Mihail Trifan („Personaje“), ca și pe graficienii Viorel Penișoară (pastelurile „Tricicleta verde“, „Cinci mere", „Două case"), Nicolae Predescu (acuarelele „Peisaj din Govora“, „Parcul Romanescu“, „Câmpul lui Neag“), Ștefan Brădiceanu („Nud de bărbat“), Ovidiu Bărbulescu („Peisaj“ și „Valea Oltețului“). Dincolo de faptul că acești autori constituie o generație, ca vîrstă, se remarcă și o viziune comună asupra artei, constînd în maniera de a face formele „să vorbească“, de a se exprima prin imaginea pe care și-o apropie, impunîndu-i, fiecare, propria sensibilitate. Modul tradițional de a concepe actul artistic se îmbină, astfel, cu modernitatea expresiei coloristice, sub semnul autenticului atît ca reflectare, cît și ca realizare. (Va urma). FLOREA MICEj Tradiție si indemanate ci FLOARE DE COLT Poem pentru alt an Sunt fiul bucuriei mi-am zis o ființă invizibilă îmi vorbește în inimă florile care mi se dăruiesc sunt numărate pe scările ploilor în orice loc aud zorii timpului Somnul ca o sabie de mătase trece peste legile zilei aprindem nopțile cu amnarul înecăm trupul poezia nu așteaptă niciodată la marginea ierbii Somnul ca o idee prin minutarele zilei Ziua și noaptea Ziua și noaptea între spațiile mele verzi se omoară. Vai, cum îmi voi apăra pescărușii în azur ? Somnul ca o sabie IOAN ANASTASIA (Din volumul ,în curs de apariție, „O descriere a luminii“). C» ARCA MARIM printre PRIETENII ERAI liniștit în singurătate — ca un ochi de apă în tufișuri. Și, deodată, picuri fini, insistenți și străini lovesc fericita ta neclintire, te rănesc, te-mbogățesc... ORTEGA Y GASSET : „Nu cred că realitatea ar putea pătrunde în artă altfel decit făcînd din propria sa inerție și dezolare un element activ și combatant“. ÎN CARIERA cuvintelor trudește Poetul , a-nvățat limbajul tuturor meseriilor — nu e de-ajuns , tot ce năruie ziua, noaptea se-nalță la loc. OSCAR WILDE : „...cu toții vom suferi de pe urma darurilor ce ne-am fost hărăzite de zei“. CONSTANTA VAICAR „La baza oricărei dorințe de pace există următorul postulat : credința in progresul moral al omului“. R. MARTIN du GARD DE LA DUNĂRE LA DRAGOR... ȘI MAI DEPARTE Nu e ușor să descrii o călătorie cînd tot ce vezi și ai dorit atîta vreme să vezi iți umple ochii și sufletul. Dar e aproape nespus de greu să așterni pe hîrtie ceea ce simți. Știu că la întoarcere voi fi întrebată „Cum e în Macedonia ?“ și „Ce ai adus din Macedonia ?“ și știu cu siguranță și ce voi răspunde la a doua întrebare: „Ceea ce am adus cu mine de acolo nu se poate cumpăra cu bani". Dar la prima întrebare nu se poate răspunde ușor. Pentru că țara, odată vizitată, iți râm ine dragă. Pentru că m-am simțit ca acasă. Pentru că are oameni minunați și priveliști fără de seamăn. Pentru că soarele ei și căldura sufletească a locuitorilor străvechiului pămînt macedonean s-au îmbinat intr-o lumină făcută din iubire continuă, a cărei intensitate nu scade și nici nu se poate stinge. Am petrecut multe zile în fermecătoarea Macedonie și primul meu cuvînt e despre oamenii ei. Ospitalieri și veseli, cu fire deschisă, ca și românii noștri. Te primesc cu bucurie și-ți rămîn prieteni, ti caracterizează tenacitatea și lucrează spornic. Din munca lor fără de răgaz s-au ridicat, de-a lungul a mai mult de două milenii, centre de cultură dăinuind în timp, stele ce au luminat mintea și au încălzit inimile marelui grup al slavilor, ilirilor și românilor de la sudul Dunării. Cu toții știu că, numai prin munca lor și prin cultura de ieri și azi, Macedonia există, rezistă și poate fi cunoscută și iubită în lume — mîine, mai bine și mai mult ca in prezent. Cînd scriu aceste rînduri în casa Prietenilor mei, Vasa și omorim Gheorghia Boșevski, din bulevardul Jane Sandanski — Skopje, peste oraș noaptea a coborît de mult. Am cunoscut aici oameni minunați, dar nu poate fi vorba numai de prietenii prietenilor mei. „Prijatno“ (cu prietenie) e salutul celor ce, după poate numai o clipă de cunoștință, se despart, poate fără să se mai vadă vreodată. Cel ce cumpără intră ca necunoscut în magazin și se desparte prieten cu cel ce vinde. Intr-o librărie din centrul Skopjei e afișată o hartă a regiunii geografice Macedonia. Vasa Boșevska îmi dă explicații. In vocea acestei femei, inginer chimist, prodecan și cercetător de renume internațional, vibrează patriotismul. Și, imediat, toți cei ce erau la acea oră in librărie se apropie, discută cu noi... Privirea se rămîne mereu prietenoasă. Așa e zîmbetul celor ce viețuiesc aici: prietenos, deschis, vesel. Cu aceasta începe totul și se continuă totul. Și apoi, sau împreună cu zîmbetul, e muzica macedoneană. Se aude mult pe străzi, fără să supere auzul, pe mulțimea teraselor micilor și marilor restaurante, se cîntă foarte mult în case. Și se dansează mult. Am stat, intr-o seară, în balconul unui apartament din strada Marșul Tito, în Skopje. Priveam în noapte jocul de lumini colorate ale filmelor luminoase, in auz pătrundea melodia cîntecului „Biser Balkanski“ — „Mărgăritarul Balcanilor“ (Perla Balcanilor) și, din sufletul prea plin, n-am vrut să las atunci să se scurgă nimic. Istoria acestui pămînt trebuie cunoscută, și atunci poporul Macedoniei va fi înțeles și îndrăgit. Cu această bogăție sufletească voi reveni acasă, iar imaginea unui popor frate cu cel român, ca și el doritor de adevăr și iubitor de dreptate, se va alipi imaginilor culese în drumurile macedonene. OANA MANOLESCU Din volumul inedit, „De la Duăre la Dragor— și mai departe* la sura Privesc cu, mirare cu identice sunt faptele _____ din zilele de azi cu acelea la care se referea poetul GEO DUMITRESCU in interviul pe care mi l-a acordat pentru revista „VATRA“, nr. 7 din anul 1978: „Numai mitocanul, țoapa, mârlanul, corcitura dintre mahalaua satului și mahalaua orașului, abjectă, răpănoasă la suflet, neisprăvită („nici cal, nici măgar“ — cum, se spune in popor), /.„/ numai aceștia nu mai au respect și prețuire pentru creatorul de bunuri spirituale. Dar ei nu mai au respect și prețuire nici pentru om, in general, nici pentru țară, pentru tradițiile și destinul ei, pentru străvechile ei legi morale și datini, pentru avuția ei, ci numai pentru propriul buzunar și pintec, pentru propria lor căpătuială și propriul lor huzur. Ei gtndesc, acest tovarăș Gușă și acest tovarăș Ceafă, in TAPS-ul minții lor viclene și mercantile, și o spun adesea cu glas tare, acolo, in mica lor împărăție unde „taie și spânzură“, că „ce mare scofală mai e și poezia sau pictura asta 7“ că, este dacă ar avea ei mai mult timp liber (adică răstimpul dintre a „pleașcăm și alta...) și dacă ar sta să pună mina pe an condei sau chiar pe un penel, „v-aș arăta eu ce înseamnă o poezie și pictură ca lumea!“... Dar ei nu fac niciodată (slavă Domnului!) poezie și pictură, ci fac ar veri și, „in timpul Uber“,ai și „idei“ și își dau cu %ărerea, și sunt bintuiți de fel de fel de ambiții „organizat lorice“. Și, tot in același dialog, academicianul de azi » GEO DUMITRESCU spunea: „Un popor fără o cultură puternică, fără un glas specific și pregnant, fără putere de iradiație spirituală, vai „anexat“ ușor, fără arme și vărsare de singe (cea mai gravă și mai definitivă cotropire) de o altă cultură mai puternică și mai agresivă, și, mai curind sau mai târziu, se va trezi vorbind, cintind și simțind intr-o altă limbă și intr-o altă matcă spirituală decit aceea a strămoșilor săi. Se cuvine, deci, să dăm făuritorilor și slujitorilor culturii naționale, talentelor, o mai mare atenție și prețuire, măcar tot atît cit dăm unor valori similare, cum ar fi, de pildă, zăcămintele de petrol și cărbune...“. CLAUDIU MOLDOVAN m ADRIAN PATRUȚ „De la normal la paranormal", Editura „Dacia“. Cartea deschide colecția „PSI“. Autorul, doctor în chimie, abordează, sintetic, o serie de fenomene mai puțin cunoscute ale realității obiective. Pornind de la modelul continuumului material, sunt analizate evenimente și fenomene potențiale și manifeste, „exotice" (subdomersiul fizic, bioplasmatic, percepția extrasenzorială, biocomunicația, percepția cvasisenzorială Smul editorial extinsă, fenomene bioinformaționale, bioenergetice). » CONSTANTIN ARGETOIANU — „Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri“ (memorii), Editura „Humanitas“. Al patrulea volum din memoriile fostului senator conservator și ministru influent, în guvernul Averescu (născut in Breasta Doljului). • RUDOLF STEINER — „Treptele inițierii", Editura „Principes“, Iași, colecția „Univers PSI“, ediția a II-a, in românește de Cezar Petrilă. Studiul, necesar cunoașterii lumii suprasensibile, conține informații asupra evoluției sufletului omenesc. Abordează, de asemenea, treptele inițierii, condițiile antrenamentului ocult, disocierea personalității. (G-B.). Familii cultura »creatoare a LEON NEGRUZZI (1840— 18i0), cel mai mare dintre fii, studiază la Iași, apoi, intre 1852—1863, la Berlin, unde urmează cursuri liceale și universitare, fiind preocupat de filozofie și drept, ca și în continuare, la Universitatea din Viena. Dintre funcțiile ocupate de el, începînd din 1864, menționăm pe cea de procuror general, de prefect și de primar general al «r»sei Iași, ca și pe cea de senator. Despre asti, Aita .»iaht . 1. •* 18a0 : „Leon Negruzzi era figura cea mai populară, din .aș*, omul cel mai simpatic, unul dintre puținii bărbați pe lume care n-a avut dușmani, cu toată parea ce a luat-o la luptele politice ale timpului“. Leon Negruzzi s-a impus ca scriitor in cadrul societății „Junimea“, publicndu i-se scrierile in revista „Convorbiri literare“. Notabile sunt, mai ales, nuvelele „Evreica“ (1868), „Țiganca“ (1877), și „Simion Pavlovici“ (1881). IACOB NEGRUZZI (1842— 1932) și-a legat numele, pria sa identificare, de „Junimea“ și „Convorbiri literare“ ca secretar perpetuu al societății și redactor răspunzător al revistei, intre 1857—1895. Iacob (Jack) Negruzzi s-a format intelectual,împreună cu fratele său Leon, urmînd liceul și facultatea la Berlin, obținînd, in 1863, titlu de docor în drept. Din 1864 devine prfesor de drept comercial la Universitatea din Iași, iar din 1884, pină în 1896, cînd se pensionează, a funcționat ca profesor la Universitatea din București. Din 1870, a fost, în mai multe rînduri, deputat ori senator. In 1881 este ales membru al Academiei Române, fiindu-i vicepreședinte și președinte, iar in citeva rînduri, secretar general Aureolat de merite culturalcreatoare recunoscute, IACOB NEGRUZZI se retrage, in 1895, de la conducerea revistei „Convorbiri literare“, incredințind-o unei noi generații de junimiști, dintre care Mihail Dragomirescu (1868—1942), C. Radulescu-Motru (1868—1957), dinți (1869—1962), Simion MehePț», Negulescu (1872—1951) s-au inscris ca nume de primă importanță, in cultura națională și europeană. Autor de versuri și proză, de piese de teatru și roman, de articole și studii științifice, Iacob Negruzzi este invocat și citat des, in primul rind, pentru sprijinirea și promovarea valorilor cultural-creatoare. Cartea sa «AMINTIRI DIN „JUNIMEA“» (1921) ne oferă informații despre activitatea societății literare, despre personalitatea lui Eminescu, Titu Maiorescu, Creangă, I. Caragiale, Slavici și alți scriitori și oameni de cultură. De rînduri mai potrivite și caracterizatoare i s-ar putea dedica, decit cele scrise de G. Călinescu despre secretarul perpetuat al societății „Junimea“ și redactorul răspunzător al revistei „Convorbiri literare“ : „Rar scriitor mai dezinteresat, mai in stare a se bucura de geniul altora și de a se eclipsa in fața lor. El iubește „Junimea“ cu ardoare discretă, ca o bătrînă slungă din alte vremi pe stăpîni" MTRCEA MOISA Pagină realiztă de FLOREA MIU ROMULUS TURBATP