Cuvîntul Libertății, februarie 1997 (Anul 9, nr. 1971-1994)

1997-02-08 / nr. 1977

CI I /ATI L LIBERT A TII 9 SÎMBĂTĂ 8, DUMINICĂ 9 FEBRUARIE 1997 EMINESCU Și OLTENIA Mărturisesc cu toată sinceritatea că rareori mi s-a întîmplat ca o carte și un autor să-mi tulbure sensibi­litatea, în subtilitatea și adîncimea ei, ca volumul Eminescu și Oltenia, de Nicolae Bellu. Mă leagă firul amintirilor cînd împreună cu Bellu ne aflam la Ipotești pe locurile unde alergase, se jucase, visase Emi­­nescu:”Fiind băiet păduri cutreie­ram”. Sufletul ne era luminat și dogo­rit de dorul lui Eminescu. înfiorați ne-am plecat frunțile la mormîntul părinților săi. înfiorați am avut reve­lația Divinului, prin acea măreție simplă ce plutea peste Ipotești... In vara anului 1970, împreună cu Bellu am poposit cîteva ore la Florești, pe Valea Gilortului, unde Eminescu va petrece în lunile mai-iunie-iulie 1878 cea dintîi și cea de pe urmă vacanță din viața sa. Ochii poetului lacomi se pierdeau pe dealurile on­dulate, pe munții înfrățiți cu cerul de azur..., ascultînd glasul “pădurii de argint”... Eminescu scriind lui Theodor Rosetti... “Locul, în care sînt, e cît se poate de frumos. Rîuri, codri, șes, dealuri, munți în depăr­tare, frumos în puterea cuvîntului”. Rîndurile poetului au rezonanța unui psalm... Dar peste viața profesorului N. Be­llu coboară, în anul 1994, adînci tristeți, nu-și plînge durerea și conti­­nuă să scrie cu febră, la vechea și statornica sa pasiune: Eminescu și Oltenia... La sfîrșitul lui iulie 1994, l-am găsit pe patul de suferință. Peste­­ ochii lui blînzi trecea unda unui nor negru, fața palidă, scria, scria cu sete, avînd condeiul încleștat în mîna dreaptă..., spunîndu-mi...”In curînd voi coborî definitiv treptele vieții... La sfîrșitul luptei am învins... Am termi­nat: Eminescu și Oltenia”... E cea mai frumoasă floare și ofrandă adusă lui Eminescu, Oltenia s-a adă­postit aproape trei luni, cu căldura și ospitalitatea oltenească. Dar destinul a fost nedrept cu profesorul. N. Bellu nu a putut să mîngîie cu ochii bucuria acestei cărți, tipărită de Editura “Scrisul Românesc”, prin stăruința bunului său prieten Theodor Nedelcea, directorul editurii. în cercetarea sa, Nicolae Bellu a pornit să se întemeieze pe documen­te, pe mărturii și pe amintirile cunos­cuților și prietenilor cunoscători ai peregrinărilor lui Eminescu prin Oltenia. Eminescu nu a lăsat nici un fel de însemnare despre drumul par­curs cu trenul de la București pînă la Craiova, cu trenul a continuat călăto­ria pînă la Filiași, tîrg care se bucura de favoarea de a fi “stație telegraf­­poștală”. N. Bellu subliniază preo­cuparea de căpetenie a poetului la Florești “venit pentru odihnă și re­confort, dar era și aceea de’ a fi transpus în limba română tomul I din Fragmente zur Geschichte der Rumänen, cuprinzînd prelucrarea unor documente medievale adunate de distinsul istoric bucovinean Eu­­doxiu Hurmuzache prin arhive și biblioteci vieneze. N. Bellu arată ca e greu de stabilit cît a durat timpul de odihnă al lui Eminescu la Flo­rești, arătînd sigură prezența lui Emi­nescu, după data de 1 august 1878 e sigură, prin reintensificarea colabo­­­ rării la ziarul Timpul, cum ar fi: Drep­turile noastre asupra Dobrogei (4 August 1878...). în redacție se găsește alături de Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Ronetti Roman... Autorul indică prezența lui Emi­nescu și la Craiova. Afirmația lui Nicolae Bellu...”In luna mai 1878, la teatrul din Craiova, Eminescu își face simțită prezența, asistînd la o reprezentație - pînă tîrziu în noapte - cu adaptare dramatică după cele­brul roman al scriitorului, la modă pe atunci, Al. Duma­­­pere (p.44).­ Eminescu a fost martor ocular al reprezentării la Craiova, în iulie 1878, a dramatizării Monte-Cristo, spectacolul a ținut pe oameni pînă a doua zi în teatru și nimeni nu gîndea cît timp a trecut”... Eminescu va scrie un articol elogios despre pictorul Sălăgeanu din Craiova... ’’Craiove­­nii știu că un domn Sălăgeanu trăiește în orașul lor, că este profesor de desen foarte rău salariat, și judecind pe omul după suma banilor ce cîștigă nu-i dau nici o importanță”... (Va­mnna) vA^ign­m. negreanu> “Eminescu si Oltenia” de Nicolae Bellu­ lyia­rgina Lu­i NICOLAE BELLU m SOULU 1. romanesc In activitatea sa de cîteva decenii, Cenaclul literar “Haralamb Lecca”, din Caracal, a cunoscut, între anii 1970 și 1980, o reală emulație. Puțini știu că, în 1975, caracalenii au fost aceia care au susținut, peste hotare, prima revistă literar-artistică din România, în Iugoslavia, mai precis în Macedonia. I-am însoțit și oricînd pot depune mărturie despre acele vremuri. între numele care începeau să urce pe bolta literaturii era și cel al lui Paul Arețu, înzestrat cu un spirit critic peste ceilalți. Anii au trecut și, paralel cu cititul cărților, s-a apucat el însuși de scris, zăbovind în gestația lirică. A strâns în dosare manuscris după manuscris, le-a filtrat sever și, cu ele sub braț, nu s-a oprit decît la o prestigioasă editură din București. Cel care l-a luat în primire a umblat, însă, neinspirat pe numele său patronimic, schimbîndu-1 din Arețu în... Aretzu, chipurile pentru “europenizare”. Respectînd regula, ar urma să caligrafiem Tzuculescu și, mai rău, Trutzea, ceea ce ar îndoi pixurile. Arete, areți au etimologia în latină: aries, arietis. Devenite regionalisme, ele înseamnă berbec, berbeci. Aretur ar fi, deci, cel care păzește areții, păstorul. Nu înțeleg ce anume l-a frapat pe ilustrul editor, preferind forma fără noimă Aretzu. Aceasta este, succint, istoria volumului de versuri “CARA­PACEA CU SUNETE”, de Paul Aretzu, apărut, în 1996, la Editura “Eminescu”. Sub impresia dicteului, autorul scrie, în genere, fără majusculă. Cartea se compune din patru cicluri, adică “supliment orfic”, “razele corporale”, “mărturisiri și solilocvii (verburi visibile)” și “addenda, inventar al studentului sîrgu­­incios”. Paul Aretzu închipuie, structural, o cuprinzătoare și insolită implicare a “omului gri”, în real, care “ia în spinare pendula/ mutînd timpul”, care “nu avea trup/ numai ochi”, care “începe să vadă materii de origine spirituală/ în el țîșnesc cuvinte vizibile” ș.a.m.d. Supus “ondulațiilor neobosite” ale cotidianului, omului gri “între dinți i se mișcă un ochi” și nu se poate să nu-l simți, pictural, pe A. Jarry, de pildă, pentru “recursul la absurd ca revelator”: “clasicismul, bab, zice omul gri/ realismul, se strîmbă/ romantismul, se ține de burtă să nu verse/ simbolismul, își astupă pe rînd nările și-și suflă mucii/ în cenușă/ expresionismul, i se ridică părul în cap/dadaism, futurism (oh!), lettrism, postmodernism, dă cu­ tifla, urinează în foc/ supra­realisme, supra­realisme”. Vizualizarea logosului se continuă în “mărturisiri și solilocvii (verbum visibile)”, unde asumarea conceptuală devine tranșantă: “sub­stanța poetului este emanația carapacei cu sunete , un cuvânt este un loc/ de trecere/ o spărtură în aer”. “Carapacea cu sunete”, de Paul Aretzu, pare a­­sta sub semnul a ceea ce decreta Breton: “Un poem trebuie să fie prăbușirea intelectului” sau “perfecțiunea e trîndăvia”. Spațiile largi îi vin ca mănușa, cele înguste îl încorsetează. Evadarea într-un sonet, mai mult de “culoare”, aproape că-i răpește identitatea, îl trage în locul comun.­­Nu căuta-n oglinzi și nici în unde/Alcooluri rare, zaruri, risc/ Nu te-amăgi, frumusețea-i sus pe pisc/ In ceruri strălucirea și-o ascunde”. Reluarea unor clișee de limbaj eliptic (“casc ochii, domne”, “mă căznesc să dau de inefabil: nimic, domne”) face și mai persuasiv efectul de ready-made. “Razele corporale” și “addenda, inventar al studentului sîrgu­­incios” contribuie, prin modalități lirice subsumate, la viziunea eterică de “abstracțiune” trecînd “peste sîrma ghimpată”, călcînd “pe un teren minat”, pentru care “nu există scăpare”. Și încurajator că nu există, aceasta e însemnînd “carapacea cu sunete”, “în mine toate horologiile bat”, conchide, plurivalent, Paul Aretzu. Iată, aici, și “ora exactă” a unei lirici de mare sugestie, despre care sînt convins că se va scrie apăsat, că se scrie bine. f—VIRGIL DUMITRESCU Or­ A EXACTĂ A poetului Cronica, literară. I.L. Caragiale și fiii săi, Mateiu și Luca Ion Din mulțimea de lucrări mono­grafice, studii, eseuri, memorii, mărturii, documente despre omul și scriitorul Ion Luca Caragiale se poate urmări și semnifica o dimensiune fundamentală, de profundă relevanță a personalității sale, și­ anume cea de familist. Cei mai cunoscuți și probi biografi ai săi, Șerban Cioculescu și Marin Bucur, nu eludează în mono­grafiile lor atît de documentate “aventurile galante”, ca să le numim astfel, ale tînărului I.L.Caragiale, în prima și cea mai substanțială monografie însă, “Viața lui I.L. Caragiale” (1940), criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu a inclus un capitol edificator, “Fiu, soț și tată”. Scrupulosul critic și istoric literar dovedește, prin documente, ceea ce obiectivul prozator Ioan Slavici scrisese despre prietenul său:”Ion Luca Caragiale a fost un bun fiu, bun soț și bun părinte”. De la vîrsta de 18 ani, I.L. Caragiale avea să poarte singur de grijă de mama sa, rămasă văduvă, și de sora lui mai mică, Lenei. Ca funcționar, în 1884, la Regie, marele dramaturg întreținea relații cu Maria Constantinescu, și ea funcționară la aceeași instituție. Din această legătură a rezultat un băiat, pe care însuși scriitorul l-a declarat la Starea Civilă, cu numele Mateiu Caragiale. Căsă­toria dintre cei doi părinți nu s-a realizat însă: în ianuarie 1889, I.L. Caragiale și-a săvîrșit căsătoria civilă și religioasă cu d-șoara Alexandrina Burelly, fiica arhit­­ectului de origine italiană Gaetano Burelly, stabilit în Bucu­rești. De îngrijirea și școlarizarea lui Mateiu s-a ocupat, în perma­nență, părintele său, iar după căsătoria sa oficială, Mateiu a fost încredințat familiei lui Ion Luca, alături de frații pe linie paternă, Luca Ion și Ecaterina. Mateiu I. Caragiale (1885- 1936) a devenit marele scriitor român pe care îl cunoaștem, un sublim artist al cuvîntului, cum unanim este considerat. A început să scrie versuri din anii de liceu, genialul său părinte încredințînd 13 poezii ale fiului său revistei “Viața Românească”, în paginile căreia apar în aprilie 1912. Poeziile lui Mateiu I. Caragiale produc o profundă impresie și e de­ ajuns să transcriem cîteva rînduri dintr-o scrisoare pe care poetul Panait Cerna i-a trimis-o lui Î.L. Caragiale la data de 3 iunie 1912: ”O parte din bogatul dumitale talent a întinerit în odrasla d-tale, luînd o formă proprie și făgăduind flori, care nu se scutură niciodată”. Mateiu I. Caragiale se afirmă ca un foarte original prozator prin publicarea nuvelei “Remember”, a romanului “Craii de Curtea­­veche”, mai întîi în revista “Gîndirea”, iar în 1929, în volum, a altui roman, neterminat, “Sub pecetea tainei”. De la Mateiu I. Caragiale ne-a rămas, în manu­scris, parțial publicat postum prin reviste, un valoros jurnal. La doar cîteva luni după moartea sa, criti­cul literar și poetul Perpessicius s-a îngrijit de apariția volumului de poezii “Pajere” al lui Mateiu I. Caragiale, după cum, tot în 1936, a apărut volumul de Opere, ediție definitivă, îngrijită de același critic literar. Luca Ion Caragiale (1893- 1921), al doilea fiu al marelui dramaturg, a fost și el un poet de incontestabil talent. Creația sa poetică a fost adunată în volumul “Jocul oglinzilor” de către istoricul literar Barbu Cioculescu, publicat în 1972. Luca Ion Caragiale a scris poezii de factură modernistă, proză lirică, a tradus din Villon și E. A. Poe și ne-a lăsat valoroase amintiri despre tatăl său. (Și mezina familiei, Ecaterina Caragiale-Logadi, 1894-1981, a publicat, în revistele literare, prețioase amintiri despre genialul ei părinte și despre frații săi mai mari, Mateiu și Luca). Vom mai nota, neapărat, că în celebra carte “Antologia poeților de azi”, din 1925, alcătuită de Ion Pillat și Perpessicius, frații Mateiu și Luca Ion­ Caragiale sînt cuprinși, deși nu publicaseră nici un volum, cu cîteva poezii rămase, intr-adevăr, antologice pînă la ceasul de față. __MIRCEA MOISA­ N------ ---------------------------­­­pcutitrii cu Ctoinai - UN OBRAZ „ • Partea vieții pentru idealiști? însuși farmecul ei • Perenitatea expresivității: “nevrednice obrazuri” (Dimitrie Cantemir) • între tine și ne­bun păstrează distanța de un­ băț; altfel, bățul ți se exersează pe spinare • Dife­rența dintre ură și dragoste, cea dintre dat și creat: pretextele pentru ură există, cele pentru dragoste trebuie mereu inventate • Nenorocul seamănă asediului, nu lupți să-nceteze, căci arareori sfîrșitul asediului înseamnă salvarea • E dreptul șchiopului să-ți invidieze dansurile... • Pentru un ziditor, oare cîți zădărnicitori? • Cît de inofensive sunt animalele dacă nu le calci domeniul! Cu oamenii, se pare, e invers *Vrei altitudine? Esca­ladează! CONSTANTA VAICĂR ?__________ ROȘU __________ __________ Bulgăre de lumină Născut din foșnetul privirii a cărei unică pleoapă este conturul imprecis al altor călătorii visate, ivit din sălbatica zbatere a fîntînii oarbe­­ nestinsă oglindă fumegînd în centrul labirintului­­. CUVINTUL cade fruct de rouă, pasăre de azur cu zborul înghețat între aripi. Lacrimă nu a ochiului său, lacrimă a privirii sub a cărei atingere toate lucrurile devin transparente,­­ poetul lasă CUVINTUL să lunece dintr-o boltă în alta, a timpului - soare luciferic sporind taina luminii... Sarabanda umbrelor Cel ce dă viață și sens lumii încătușată îr­ uimiri și întrebări, purtînd lăuntric flacăra cîntului mîntuitor, mistuindu-se în propriu-i murmur. Poetul înalt și singur privește aventura CUVÎNTULUI - neprihănită privire, umbră a unei umbre îndepărtate... Luceafăr înflorind Aplecîndu-se însîngerat de Luceafăr asupra lumii sale, Purtătorul de purpură își apropie buzele­ aboroase de alte și alte cuvinte... Ele cad­­ ninsoare de lumină pe țărmul ultim, cîndva mare, unde peștii au devenit albatroși pe ca­ re-i învață să zboare steaua polara a lumii întrupată din mirare... DAN LUPESCU Amintirea unui intelectual exemplar: prof. Constantin D. Fortunescu la Craiova de la mijlocul acestui veac al nostru, care coboară către asfințit, putea fi văzut, aproape zilnic, trecînd grăbit - plutind, parcă - cu pași mărunți, cam la aceleași ore și străbătînd mereu același, itinerar, un bătrînel, cu trupul firav, împuținat de ani, apăsat de singurătate și (de la­ o vreme) chinuit de boală, îmbrăcat îngrijit, în mereu același costum de culoare neagră sau în largu-i pardesiu, care puneau în evidență minunaturi chip de dascăl cu fața uscată­­ față de schivnic­­ și cu obrajii brăzdați adînc, cu fruntea luminată de gînduri înalte, cu ochii pierduți în depărtări... Uneori, un zîmbet amar și trist flutura pe chipu-i tăiat în linii subțiri și aspre. Părea un pelerin venit de pe alte meleaguri, ce ducea cu el o bogată și inestimabilă comoară de amintiri. Avea ceva din Isus - în care a crezut întreaga viață și cu toată puterea ființei și ceva din Tradem - poetul craiovean pe care l-a apreciat și iubit ca puțini alții... Suflet chinuit - își pierduse tovarășa de viață, o franțuzoaică, pe care o cunoscuse, în tinerețe, la Paris, în urma unei călătorii făcute în Franța și și-a pierdut, pentru o vreme, libertatea, fiind, în mod nedrept și abuziv, arestat și întemnițat de organele de securitate ale regimului comunist totalitar - pe lîngă venerabilul cărturar craiovean, în ultimii săi ani, bucuriile vieții au trecut în mare grabă, ca un cîntec de pasăre, ca o ploaie scurtă de vară, ca o adiere ușoară de vînt... Omul acesta, asupra căruia trecătorii își îndreptau privirile, de fiecare dată, pline de admirație și îl salutau cu un nemăsurat respect face parte din galeria marilor profesori-cărturari ai Craiovei de odinioară. Numele său: Constantin D. Fortunescu. Dascăl excelent și autor de manuale școlare - apreciat, stimat și iubit de foștii săi elevi, în rîndul cărora se numără viitoare personalități ale științei, artei și culturii românești (în multe cazuri, și universale): inginerul­­inventator Gogu Constantinescu; diplomatul și omul politic Nicolae Titulescu; medicii Iancu și Amza Jianu, Traian Nasta și Petre Vancea; prozatorul Gib Mihăescu; arheologul, scriitorul și gazetarul C.S. Nicolăescu- Plopșor; pictorii Eustațiu Stoenescu, Ion Țuculescu și Corneliu Baba; muzicianul Ion Vasilescu și mulți alții... A slujit­­ în mod exemplar, Liceul “Carol I”, din orașul său natal, al cărui absolvent fusese­­ vreme de patru decenii (1897-1937). Intelectual de întinsă cultură, înzestrat cu “vocația ctitoriei”, a fondat, în Craiova de odinioară, singur sau în colaborare, o seamă de instituții și publicații de mare prestigiu: “Societatea Prietenii Științei” (1915); Filiala din Craiova a Arhivelor Naționale (1921), al cărei prim director (onorific) a fost; valoroasa publicație regională “Arhivele Olteniei” (1922); Societatea Scriitorilor Olteni (1939) etc. Colaborator permanent și apreciat al unui însemnat număr de gazete și reviste. Poet talentat - “poet erudit, veritabil artizan, deplin stăpîn pe meșteșugul poetic”. Apreciat cronicar cultural. Rafinat bibliofil. Colecționar avizat al unor valoroase opere de artă. Conferențiar ascultat cu atenție și interes de către participanții la manifestările organizate de Societatea “Prietenii Științei”, Universitatea Liberă, Cercul Ira­­co-Român din Craiova etc. Militant neobosit pentru înființarea unei instituții de învățămînt superior la Craiova și, pe deasupra, remarcabil cercetător științific al începuturilor Invățămîntului craiovean și al Istoriei tiparului din Țările Române, domeniu în care a exprimat unele importante (valabile și azi) puncte de vedere privitoare la “locul” tipăririi cărților ieromonahului Macarie și cel unde a fost instalată prima tipografie din Țara Românească (Bistrița olteană). Animator cultural - alături de C. Șaban-Făgețel, unul din cei mai reprezentativi și mai harnici animatori ai vieții spirituale a Olteniei din prima jumătate a secolului nostru. A încetat din viață la vîrsta de 91 de ani, regretat sincer de­ toți cei care l-au cunoscut. De foștii săi elevi, care l-au plîns pe profesorul lor, în primul rînd. Prin Moarte, acest Mare Dascăl a intrat, pentru totdeauna, în Istorie, în Amintire, în... ETERNITATE. Prof. NICOLAE A. ANDREI L. Pagină “Paradigma”, ediție 9 Blaga Revistă multilingvă de cultură, “Paradigma” constănțeană nr. 4-5-6, pe anul trecut, este dedicată celui ce-al IlI-lea Colocviu Interdisciplinar Internațional “LUCIAN BLAGA”, manifestare ținută la Facultatea de Litere a Universității “Ovidius”. O readu­cem în discuție tocmai pentru că, în cazul de față (spre deosebire de atîtea altele), timpul, necruțător, în genere, a lucrat în favoarea impresiei dintîi din ce în ce mai rotundă; în fond, despre Blaga nu trebuie scris doar în ore astrale, el reprezentînd una din permanențele culturii române, cu imensă înrîurire și în afară. “...Am fost plin de orgoliu să dovedesc europeismul de substanță al demersului blagian”, menționează Marin Mincu în articolul “Modelul Blaga”, emblematic și pentru celelalte contribuții în­ domeniu. Despre “Estetica lui Blaga în perspectivă europeană” se exprimă, articulat, Eugen Coșeriu. Angela Botez găsește noi conotații dimensiunii metafizice a operei filosofului din Lancrăm (rați­onalitatea transversală-antinomia transfigurată), în timp ce Eugen Todoran se oprește, în stilu-i specific, la “geografia sacră și spațiul poeziei”. Alte importante intervenți, rostite în cadrul colocviului, poartă girul exegeților Mircea Borcilă, Zina Molcuț, Ștefania Mincu. Un mai aparte „­reportaj cu pixul la brîu” semnează George Popescu - Universitatea Craiova. “Noi, cei de-aici, întorși tăcuți spre Ovidius cel trist, străbătînd porturi stinghere și totuși încă promițătoare, revenim, in liniște, sub liniștea blagiană, la obîrșie, la izvor, în căutarea unor părinți care au decis să ne ierte. La anul, cine știe, cronicarul de ocazie își va fi rezervat un alt, nou, rol. Cine știe.” în fine, dar nu în ultimul rînd, il regăsim pe Lucian Blaga în italiană, grație volumului “I poemi della luce”, în traducerea lui Lauro Albisani, apărut și sub îngrijirea lui Marin Mincu, um excelent critic de-aici de pe la noi, “oltenizînd” la malul Mării... (V.D.) Ioana sfriănteni O ISTORIE A MUZICII UNIVERSALE n “Ce bă, vrei să mă bat? Ce, bă, vrei să dai?­Păi, dă! Dă! Ca să vadă și lumea ce minte ai. Ce judecată ai. Cît te duce pe tine căpățîna, troaca aia. Vai de capu tău, vai de mămăliga ta! Numai încearcă, numai atinge-mă, că să vez ce sfoară dau! Că de mă duc la tata și-i spun te chițăie ca pe șoarece, îi mută figura și-i întoarce capu și gîtu ca la capra-întortură.” “Taci, fă!” Ce să tac, bă, Ce să tac, pînă cînd să tac, bă, orbete, pînă cînd să rabd eu de la tine? Că de te-oi băga în gura alii bătrîne, te știe tot satu ce poamă ești.” “Taci, fa, că te pleznesc”, “Tu, bă? Pe mine, bă, ăsta alu Rebegitu? Păi de te-oi lăsa eu, te mai ia șoponeața lu­minită. Că m-am încurcat eu cu tine, mă găsîi eu să te iau. Că dacă nu te luam eu, azilu te păștea. Vai de capu tău și mintea ta a puțînă!” “Taci, fară, taci că-i mai pasăle!” “Tu, bă? Păi de aude tata te trece hotăra, bă, vii pe acasă în permisie. Bai și tu femeia, vai de capu tău și de­scăfîrlia ta a goală! Ce minte ai, ce judecată ai, că n-ai minte nici să treci dramu.” “Taci, fă, că te bat de te sting, taci, fă, că scoli satu”, “lauzi cine mă stinge. Păi, băăă, bă, vai de mintea ta plecată la plimbare, păi încearcă să vezi că aduc satu la poartă, ca să știe și el cine ești și ce-i poate capu”. Plui, pluț... Aleargă lumeee, că mă omorî nebunu! Lumeee, lume, vino să vez, că mă omoară ăsta. Îîîu, îîîti!” “Taci, să, că te string de gît!” “lauzi, lumeee, aleargă lumeee, că mă omoară ăsta! Mă omorî, lumeee, mă omorî ca pe cățele! Alergai femeilor că înnebuni nebuni!” Gagă Leanăăă, nene Zamfirele, aler­gai la ai mei să vie să mă ia, că mă omoară ăs­ta! Măi dai mă mult, ce-ai, căpiași?” ‘Taci, fă, că te string de beregăi.” “Nu fac, bă, nu fac, am să chirăi pînă s-o auzî peste tot. Gagă Leană, să vină ai mei cu cum să-mi ia țoalele, să vină repede să ia și oaia. Spu­nem­ la tata să vină cu topóra să dea în capu nebunului. Ce-ai, bă, vrei să mă omori?” “Taci, fa, că te cutrui, nu alta” “Au, au”, începu ea, ieșind pe poartă, și luînd-o pe drum la deal.”Cu ce-oi fi greșit eu, de l-am luat pe ăstana, unde au fost mințile melece de mă-ncurcai cu nebu­­nuia. Că i-am spus la tata că ăsta e sucitit de nu s-a mai pomenin­t. Că de știam cine este ce, îl luam cu pietroaie de la poartă că. Nu intra în casa mea sa, să se fi dat peste canap. Da acuma ce făcuuui, că-mi otrăvi zîlelece. Că n-am știut cine este ce. Alege-s-ar prafu de-ai­mecei, că ei m-au pus pe cărbununi. Ca acuma să le placă că, cînd ar vedea cum arătăt. Vino, moarte, și mă ia, să scap odată de toatece. Că eu, la orbetele ăstana, nu mă mai întoaarc de-ar pieri lumea și mîinele. Că ce muncă mai trăsăăăt, ca să facem și avere, și ca să rămînă ceel pe agonisala meana. Alege-s-ar prafu­ de ceel, pînă mîine dimineațără, ca să-l duc la locu­l unui, că plecai cu mîț­a goalănă, din agonisala meana. Ca mîine vin și-i pun și foroc, să rămînă numai scrumuri. Auzi-aș de nume orbete­­lui astuia. Yino, mumă, să mă veeezi, și să-ți placă cum arătăt. Vino, tată, să mă veeez, că numai de gura taaa încurcai viața cu ăstana. Alege-s-ar prafu de ce el, duce-l-aș la locu­l unui, unde e liniște multă ăă. Vezî-1, Doamne, cum ai știți, pe orbetele ăsta”. Ce s-aude, bă, pe drum?”. “Asta, bă, a lu Ion Degeratu o dete iar pe jelit”. “Ia tăceți, bă, s-auzim și noi ce zîce”. “Ce să zîcă, bă, de-ale ei”. “Spunețirî, bă, să să jelească mai încet,că întărită dinți și se trezește craciu”. “Iute cum dă din mîini, parcă se apără de muște”. “Las-o, bă, se descarcă și ea cum poate.” Așa-i place ei să facă lunar cîte un rotocol, cîte o plimbare mai lungă” “Sări-ar ochii din caaap și vedea-l-aș cum vreau eceu. Dar­ ar Dumnezeu bunuiu să-l răstoarne ca pe car, că-1 lăsai în munca mea sa, ca să-ș vadă sătuluiu. Cum n-am luat eu, Doamne, măăă, pe Prică al lu Pred­ea ori pe Sandu lu Gingie ori pe Ion al lu Dăpagăăă. Cum l-am luat eu, Doamne, măăă, pe Ilie al lu Miritin, ori pe Gheorghe al lu Boace, ori pe Ioance al lu Scară sau pe Gicu lu Pais ori pe Mărin al lu Neacșuuu”. MIHALACHE TUDORICA EURIPIDES: Rhesos • Tro­ienele • Andromache • Helena • Orestes • Heraclizii. Traducere, prefață și note de Alexandru Miran. Editura Univers (430 pag., 12.500 lei) ION LANCRANJAN. Umbra răsculatului, roman. Editura Eminescu (404 pag., 6000 lei) MIRCEA HORIA SIMIONES­­CU: Paltonul de vară, roman. Prefață de Alex. Ștefănescu. Editura Albatros­­(445 pag., 12.750 lei) IOANA ȘTEFĂNESCU: O istorie a muzicii universale II. De la Bach la Beethoven. Editura Fundației Culturale Române (446 pag., 11.000 lei) Cărțile se găsesc la Librăria Școlii din Craiova.

Next