Cuvîntul Libertății, ianuarie 1998 (Anul 10, nr. 2291-2318)

1998-01-24 / nr. 2310-2311

Pagina 4 SÎMBĂTĂ 24, DUMINICĂ 25 IANUARIE 1998 CUVINTUL LIBERTĂȚII 9 literei turci flito litereiiuro Arte Retipărirea operelor clasicilor români rămîne, dincolo de conjuncturi politice sau opțiuni dirijabile, o sarcină de permanență a editurilor de prestigiu și a exegeților în domeniu. Faptul s-a dovedit revelator în perioada dintre cele­­ două războaie mondiale, cînd despre clasicii din primul val (ai perioadei junimiste) s-au pronunțat tineri cercetători sau universitari deveniți ei înșiși repere citabile în perspectiva exegezelor inițiate. Dacă s-au scris atunci lucrări fundamentale despre Eminescu, Creangă, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, critici și istorici literari ca T. Vianu, S. Cioculescu, Pompilliu Con­­stantinescu au abordat subiecte și despre Ion Barbu, Tudor Arghezi. Un fapt devenit de acum axi­omatic, spiritele înalte ale scrisului s-au aplecat nu numai cu desfătare afectivă asupra clasicilor, ci și cu aplomb critic în multe cazuri. Exemplele sunt de notorietate, nu numai în perimetrul culturii române. De aceea a aduna referințele lui Mihail Sadoveanu despre Ion Creangă într-o carte, mi se pare un act major de cultură, care trebuie perceput ca atare și altfel nu. Cartea (de peste 125 pagini) a apărut la Editura Scrisul Românesc, în 1996, sub îngrijirea lui Mihai Ungheanu, care semnează și o ingenioasă prefață. Se știe că în discursul de primire la Academia Română, din 9 iunie 1923, intitulat Poezia populară, Mihail Sadoveanu aducea o laudă bine meritată înaintașilor săi într-ale povestirii, Ion Neculce și Ion Creangă. Autorul Neamului Șoimă­­reștilor preciza: Și în unul și în altul simțesc însă sufletul cel veșnic al neamului. Și la unul și la altul găsesc caracterele specifice ale poporului nostru. Și unul și altul au înflorit pe aceste plaiuri și au scos la soare vechile comori. Amîndoi au făcut parte din acea familie de oameni mari și ciudați care ies din cînd în cînd de pe drumurile obștești și se răzlețesc cîntînd, cu ochii spre Dumnezeu (...) Simțindu-mă al acestui popor și al trecutului și ucenic al acestor mari înaintași­­ le închin lor clipa solemnă de acum, în care o adunare așa de aleasă pe ei îi cinstește în umila mea operă. Dar, pînă la acea dată (1923), Sadoveanu își mărturisise public de cîteva ori mîndria de a-l iubi pe Ion Creangă, de a arăta valoa­rea lui intrinsecă, ori de a nu-i fi morții nu se dau morți. (...) Ei, înaintașii, dau aplecări, întorsă­turi de spirit, îndemnuri și putințe de fapte”. (Capitolul din care am citat se intitulează relevant: “Orizonturi moș­tenite”) Pe linie paternă, se știe despre un anume “Iorga neguțătorul”, alăturat scriitorilor poporani, deci folclorizanți. Ba, mîhnindu-se adesea, Sadoveanu stăruia ca un exeget asupra unuia sau altuia dintre aspectele operei sale, din care nu lipseau referințele la Amintiri. Iată de ce la 1 aprilie 1938, mai rostea o cuvîntare la Academia Română, întristat că, după aproape cinci decenii, se vorbește de pe catedre universitare și se scrie de oameni autorizați că Ion Creangă stă alături de scriitorii populari”. Apoi și faptul că numai străinii au redactat studii sau exegeze, pe cînd ai noștri, nu! Pentru a răspunde la o asemenea nedreptate față de Ion Creangă, Sadoveanu face o pertinentă a trecere în revistă a modului cum fost receptată opera humuleșteanului­ începînd din cercul junimist pînă în deceniul al patrulea al sec. al XX-lea. Apoi, cu o argumentație limpede, Sadoveanu stabilește originea ardelenească a bătrînilor bunici din Pipirig, ai căror înaintași veneau din localitatea ardelenească Vașlab (devenită ul­terior, în zonă, Vașlăveni, iar pe apa Ozanei, Oșlobeni). Cum Sadoveanu s-a dovedit un împătimit al identificării izvoarelor baladei Miorița și a căutat să restaureze varianta inițială, așa și acum punea patimă și sîrg în a dovedi că Ion Creangă e simplu și redus ca poporul (...) Are o substanță proprie, într-ade­­văr, însă aceea se confundă cu însăși substanța poporului care l-a­ produs, în treacăt, fie zis, fără comentarii, adaug și un pasaj din finalul monografiei lui G. Călinescu: Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune, Ion Creangă este, de fapt, un anonim. Tot lui Sadoveanu îi datorăm o subliniere de mare importanță cu privire la originalitatea stilului operei lui Creangă, suprapus adesea peste aspectul limbii vorbite. Fiind vorba, nici mai mult, nici mai puțin, de o dublă calchiere­­ fonetică și semantică. Ori romancierul Zodiei Canceru­lui scrie și demonstrează ca un retor roman: Ați băgat poate de seamă și da­­că țăranii nu vorbesc ca-n opera lui Creangă, după cum românii cultivați nu vorbesc ca Eminescu. Și scriitorul aduce argumente din prozele Capra cu trei iezi și Amintiri din copilărie. Cum spuneau contemporanii, ca și autorul însuși, Ion Creangă compunea greu (se chinuia zile întregi, ștergînd, adăugind, revenind, rupînd tot și încercînd din nou altă formă, gîfîind și asudînd, ca și cum ar fi fost osîndit la muncă silnică). Sub zodia unor asemenea munci și zile, Sadoveanu își precizează apodictic punctul de vedere. Astfel a hotărît Dumnezeu ca nașterea să se producă în suferință. Artiștii mari nasc lucruri unice, forme nouă, care nu ființau înaintea lor pe lume și care, ca o esență divină, se adaugă la totalitatea Creației. Urmărind cronologia opiniilor exprimate de Mihail Sadoveanu despre Ion Creangă, biografie și operă, observăm o constantă deloc binevoitoare, ci o pasiune ardentă, în care își face loc actul de evaluare, dar și de contribuție documentară. O carte cu o asemenea miză repune în prim-plan ideea afinităților elective, dar și a perenității observațiilor de istorie literară. ___________M. BARBU­ CREANGĂ - SADOVEANU Operă de excepție în literatura memorialistică românească (și nu numai), cartea lui Nicolae Iorga “O viață de om așa cum a fost” l-a determinat pe Barbu Theodorescu (1905-1979), secretarul particular, biograful și bibliograful genialului istoric și scriitor, să cerceteze arhive, scrieri vechi și să stabilească, pe bază documentară, existența și rostul înaintașilor evocați de me­morialist în impunătoarea sa carte. Studiul lui Barbu Theo­dorescu “Contribuții la cunoaș­terea strămoșilor lui Nicolae Iorga” (1948) învederează, documentar, bogatul arbore ge­nealogic, cu numeroasele și viguroasele sale ramificații, în Moldova și Basarabia, în Țara Românească și în spații din Balcani, în care populația de origine romanică și-a conservat identitatea. Mărturisirile marelui Nicolae Iorga captivează prin luciditatea și adevărul lor profund, dar și prin afectivitatea învestită în textul său de o impecabilă relevanță stilistică, referindu-se la străbuni: “De la ei vine ceva mai scump decît toate moștenirile materiale, mai greu de purtat decît toate sarcinile, ceva care adesea trebuie înfruntat cu mai mult curaj desperat decît toate pericolele: felul lor de a fi, transmis, corectat, sintetizat cu mii și mii de experiențe, care ajunge pînă la tine, omul de azi. Ceva care abia poți să-l înfrînezi, dar să-l suprimi cu totul nu, căci ^Kíí­eiíí^íí' IORGA de pe la 1680, iar pe la 1750, un document îl atestă ca băcan în Botoșani, pe “Iorga cupețul” (negustor) zis și Gabeongiul. Acest Iorga era căsătorit cu Ecaterina, avînd doi copii: o fată, căsătorită cu Ioniță Brănișteanu, casierul primăriei din Botoșani, și pe Manole, căsătorit cu Zoița Costea. Despre Manole Iorga se știe că a ajuns un om cu stare, fiind epitrop al primăriei, socotit “acel mai cinstit și de credință”, adunînd și “documenturi risipite” ale orașului Botoșani, “ca un cinstit bătrîn și vechi tîrgoveț”. Manole a avut patru copii: Costache, Elena, Alecu și Iancu. Fără să i se fi putut stabili anul nașterii, se știe că Manole a murit în anul 1829, la o vîrstă destul de înaintată. Costache Iorga (1799-1869) a vent necesar și util pentru expli­carea diferitelor paradigme politice și impactul acestora asupra vieții sociale românești și universale contemporane. Trei mari idei prezidează demersul hermeneutic al autorului, studiat la Viena și la Cernăuți, practicînd apoi avocatura la Botoșani și, vreme îndelungată, la Iași. El a fost considerat primul avocat cu diplomă recunoscută în Moldova. Om cu alese calități, destoinic, a devenit un avocat renumit în Iași și în întreaga Moldovă. Era vestit și pentru bunăstarea pe care a reușit să și-o asigure. Căsătorit cu Maria Bucur, Costache Iorga a avut cinci băieți și două fete: Emanuel (Manole), Gheorghe, Nicolae, Alecu, Iacob, Zinca și Olga. Tatăl a căutat să le dea copiilor o educație aleasă, alegîndu-l ca pedagog pe viitorul mare savant chimist Petre Poni (1841-1925), care i-a purtat recunoștință bogatului avocat. Hasdeu însuși evidenția specificația că redacția revistelor sale se află lîngă casele vestitului avocat din Iași. Nicolae (Nicu) Iorga (1837- 1876), fiul lui Costache, a urmat și el profesiunea tatălui său, practicînd avocatura la Iași și Bo­toșani. în 1860, împotriva voinței tatălui, o ia de soție pe Zulnia Arghiropol, în etate de numai 17 ani. Mîndrul dar bunul Costache îi iartă pe tineri, aducîndu-i în casa sa îndestulată, făcîndu-le nuntă mare la Mitropolia din Iași, cununîndu-i chiar mitropolitul Calinic Miclescu. Nicolae (Nicu) și Zulnia Iorga sînt părinții legiuiți ai celui ce avea să devină marea per­sonalitate care­ a marcat profund epoca în care­ a trăit și cultura națională.­ ­1r MIRCEA MOISA Desen de MARIUS GHERGU , v______________________________­ Literatura noastră filozofică s-a îmbogățit, recent, cu o lucrare de specialitate de o stringentă actualitate și de o reală utilitate atît pentru specialiști cît și pentru cercurile largi de cititori interesați sincer de cunoașterea și înțelegerea fenomenului politic. Este vorba de cartea universi­tarului craiovean dr. Aurel Pițurcă “Doctrine politice - liberalismul și conservatorismul” apărută în Editura “Universitaria”, Craiova, 1997, carte care deschide un studiu mai amplu asupra principalelor teorii politice moderne și con­temporane, în vremurile tumultuoase pe care le trăim, cînd fiecare om, începînd de la cetățeanul de rînd și pînă la “politicianul de profesie” (demni­tarul, deputatul, senatorul, guvernantul etc.), încearcă să deslușească sensurile evoluției sociale și politice, în această lume în care se manifestă fenomene contrare, contradictorii și impre­vizibile, cercetarea domnului dr.­­Aurel Pițurcă se oferă ca un instru­- în primul rînd, analizarea limbajului politic, a termenilor cu care operează această disciplină a cunoașterii, aceasta pentru fami­liarizarea cititorului cu noțiunile fundamentale specifice domeniului cercetat, pentru evitarea confuziilor, echivocurilor și neclarităților care, de altfel, se mai manifestă în gîndirea și, datorită acestui fapt, chiar și în acțiunea politică a oamenilor și a factorilor de decizie;­­ un al doilea plan al lucrării de față analizează doctrina politică și­- cel de al treilea plan al cercetării cuprinde doctrina politică a conservatorismului, geneza și stadiile evoluției, variantele sale doctrinare: organicismul social, darwinismul social, naționalismul, ortodoxismul, junimismul politic și poporanismul încheind cu țărănismul ca variantă ideologică a acestei doctrine politice. Utilitatea pentru studenți, ca, de altfel, și pentru alte categorii de cititori, a lucrării despre care vorbim este conferită, de asemenea, de analiza conceptuală, logică, seman­tică și lingvistică asupra unor termeni aparținînd vocabularului “aparatului național” specific domeniului ca: ideea politică, opinia, părerea, teoria și concepția politică precum sintagmele “ideologie politică” și “doctrină politică”. Prin întreaga sa analiză nuanțată pe care o întreprinde asupra fenomenului politic, cartea domnului dr. Aurel Pițurcă “Doc­trine politice - liberalismul și conservatorismul” adeverește aprecierea că “luată în ansamblu, doctrina politică reprezintă o concepție închegată, structurată, sistematizată și coerentă care, pe baza unor principii unificatoare, re­flectă realitatea înconjurătoare și o interpretează în funcție de opțiunile, aspirațiile și - mai ales - interesele unor comunități social-politice al căror exponent și purtător sînt, militînd totodată pentru realizarea lor practică” (op. cit. pag. 35). Dr. NICOLAE NICOLESCU berală pornind de la geneza, particularitățile, stadiul și formele sale clasice aprofundînd și concretizînd cercetarea cu aspectele esențiale ale manifestării liberalismului pe scena istorică și politică românească; Actualitatea gândirii politice Cinematogra­fia - azi, acum După evenimentele din decembrie 1989, dar, mai ales, după alegerile din 17 noiembrie 1996, sub noua administrație, se impune reformarea și a acestui compartiment important din ansamblul artelor și culturii naționale - cinematografia, în acest sens, s-a conturat necesitatea desființării actualului Centru Național al Cinematografiei, tributar regimului totalitar, și reînființarea Oficiului Național al Cinematografiei (O.N.C.), căruia să-i revină în atribuție producția și difuzarea filmelor. în finalizarea acestei restructurări se manifestă, însă, două orientări, și anume ca Oficiul Național al Cinematografiei (O.N.C.) să fie încorporat Ministerului Culturii, care susține această variantă sau Oficiul Național al Cinematografiei (O.N.C.) să fie un organism independent, vari­antă susținută de majoritatea cineaștilor. Cum este mai bine? Indiferent ce formulă va fi adoptată de actuala administrație, dar nu ca o fatalitate, cel mai important este ca, într-o variantă sau alta, statul să se implice foarte clar și cu maximă eficiență, prin alocații de la buget, în subvenționarea substanțială a producției naționale de filme și în difuzarea și protejarea acesteia. Evident, printr-un mecanism democratic și numai pe baza simulării și promovării valorilor, prin folosirea criteriilor specifice tuturor artelor și, mai ales, a acelora proprii artei cinematografice, criterii ce decurg din specificitatea limbajului cinemato­grafic. Opțiunea noastră privind producția națională de filme și difuzarea acesteia este ca ele să aibă un cadru propriu, sub denumirea de Oficiul Național al Cinematografiei (O.N.C.) - independent, autonom - , argumentul cel mai important fiind complexitatea fenomenului cinematografic, fenomen cu un clar profil industrial, chiar dacă finalizarea se cuvine a fi nu un produs de consum ci o operă de artă. De acord cu privatizarea studiourilor și a rețelei cinematografice, statul va trebui să-și rezerve o parte din studiouri și din rețeaua de cinematografe, în ambele cazuri, este necesar să fie reutilate, modernizate, la nivelul exigențelor internaționale. In ceea ce privește Arhiva Națională de Filme, instituție de interes și im­portanță națională și internațională, aflată, în prezent, într-o stare jalnică, sub toate aspectele, opinăm să treacă în administrarea Ministerului Culturii, aici aflîndu-se întreg patrimoniul național, al artelor, al culturii. Utilarea și modernizarea patrimoniului național cinematografic, de la clădiri, aparate de recondiționare, copiere și conservare, pînă la procesul de computerizare a acestui patrimoniu și formarea unui per­sonal de înaltă calificare, sunt obiective de maximă și urgentă realizare. în același timp, foarte important este ca Arhiva Națională de Filme să nu devină o instituție închisă ci, prin natura și specificul ei, o tribună de distribuire, prin acțiuni de recondiționare, de copiere și achiziții a operelor și capodoperelor cinematografiei naționale și universale, avîndu-se în vedere nu numai impactul asupra publicului acestei arte, dar și imensul ei rol formativ. Oricum, opțiunea noastră, a statului, printr-o legislație clară, trebuie orientată, hotărît, spre filmul ca act de cultură iar nu ca podul de consum. Altfel spus, schimbările, și în domeniul cinematografiei, indiferent de cadrul lor fizic, administrativ, trebuie să însemne, înainte de toate, și ca perspectivă, schimbarea mentalității,­ a opticii, a viziunii. Și nu numai în direcția revenirii la criterii specifice, la profesionalism, la descoperirea, stimularea și promovarea valorilor, părăsirea provincialismului prin întoarcerea la esențele spiritualității ro­mânești, încurajarea vocației univer­salității dar, mai ales, ca premise, ple­­cîndu-se de la înalte principii morale. MIRCEA DUMITRESCU ($ Floare de colț RUGĂCIUNE frumos țese zăpada năframe, frumos, peste țara uitată­­ peste Argeș, pe Mureș, pe Olt și pe Jiuri în jos, o icoană curată -ninge des, ninge lung, ca un zîmbet de prunci, eu mă rog în română pentru casă și nor, pentru dor, pentru vise și munci, să le am la-ndemînă­­ dă-ne Doamne, puțin, dar răbdare mai mult, cruță-ți trupul de pîine, dă-mi puterea să văd, să te simt, să mă rog și s-ascult îndoiala de mîine să-ți săpăm peste Jiuri și Olt, peste Argeș în jos, o icoană de ape­­ și amiezii prinos, să ne ningă duios, dor de țara de os, duhul Tău peste pleoape... MACHETA DE CULEGERE culegem generalități, trăim cu ochi juliți de pînde, și tributari unei osînde, ne facem reciproce plăți -un teatru scurt, fără final, am inventat cu zîmbet larg, ipocrizia e-n catarg -­­ ne răsfățăm, autumnal, ne calcinăm într-un festin al vorbei, rîcîind vopseaua aceluiași modest destin, și ne vopsim, cu bidineaua, ne înșelăm, ne amăgim, ne pare rău de ce ne iese, ne bălăcim în vicleim, și ne mîncăm, pe neînțelese. LIVIU JIANU /■ Se poate să fi murit. Altfel nici nu se explică. Precum cînd mori și se face că amintirile de le-ai avut, impresiile de le-ai știut ori iubirile de te-au durut într-o vreme, să le duci cu tine. Acolo unde se poate să-ți trebuiască. Asta așa ca pentru o justificare de fond. Dumnezeu multiplicat în parte pentru fiecare din noi chiar dacă arată el în costum desuet și cu barbă de parcă ar fi rămas așa din vremea operetei ăreia de-am văzut-o eu cîndva și-i zicea Voivodul țiganilor, stă și se uită la tine. Fumează din pipă, iar obiceiul se poate purta și pe lumea cealaltă și de aia mie mi se pare normal, imaginile știute la timpul trecut dacă au fost ale tale, nu se dau dispărute, te însoțesc și nici nu este greu să ți le amintești. Tu scoți marfa senti­mentală și începi să o expui: asta de aici trebuie să fi fost mama mea, ăsta de aici tatăl meu? Da, chestia asta cu paternitatea ta discutabilă o iași ceva mai la o parte. Din lipsă de argumente, bineînțeles. El, Dumnezeu, te ascultă și dă din cap încurajator în sensul că mai bine continuă trecînd peste. Odată ajuns aici, te înduioșezi, te ia cu regret și poate să plîngi, ori să te doară capul că de aia nici nu văd eu bine, în continuare, poți să spui că uite asta a fost cea dintîi sărutare a mea, aici am scris eu prima literă de iubire pentru tema aia care ne-a fost dat să o scriem fiecare în inima lui. Care inimă poate să fie cuprinzătoare cît o casă de locuit. Dacă nu și mai mare. Pe urmă, treci tu la ostilitatea mediului ambiant. El te întreabă, dar mai mult așa pe tăcute: “tu în ce măsură ai răspuns la încrederea oamenilor”, și dacă ești deficitar la capitolul răspunderii afective. Și uite așa o dai pe recunoașterea gestului indecent și înjuri ca la ușa cortului. De aia cred eu că există corturi și personaje de operetă îmbrăcate fiecare cu ce-a apucat la spectacolul ăla unde se face că se voiau importanți, iar acum doar se continuă pe ei înșiși aici în cer unde toate arată ca pe pămînt. Asta trebuie să fie o proiecție imaginativă pe planul conștiinței într-o altă reluare a sa. Lipsită de logică, bineînțeles. Ori dincolo de orice intenție. Că de unde atîția țigani și țigănci privindu-te tare de aproape în această lume mai nouă a plecării din viață? Și totuși, ceva adevărat tot trebuie sa fie chiar dacă mie doar mi se pare... Fugeam pe străzi de nebun. Era noapte și mă urmăreau unii trăgînd din pistoale. Agenți de securitate în civil. Știau ei de ce mă caută, dar si eu știam ca de aia nu aveam nici un interes imediat să mă dau prins. Mă găsiseră ascuns acolo în pivnița lui Stefan după mai multe săptămîni. D­acă stau să mă gîndesc bine se poate să mă fi cîntat. Cine, el? De ce, nu? Că doar motive avea, el nu era fratele meu bun, femeia iubită mi-o luase (cu voia ei, bineînțeles), dar, mă rog, chestia asta nu schimbă cu nimic starea de fapt, urmărit el nu avea de ce să fie și, în plus, mai lucra și la Ministerul de Interne. De dacă ne știam de copii, ne jucasem împreună, stasem amîndoi în aceeași bancă la școală, iar, cîteodată, cu îngăduirea părinților săi, mă chema să servim masa împreună. Pe urmă, dacă am mai crescut, ne-am însușit fiecare, după cît ne-a fost dat să înțelegem ceea ce se cheamă un mod de viață. Treaba asta cu alegerea tiparelor ori a conduitei poate să fie uneori întîmplătoare, ca în cazul meu de exemplu. Ori poate că nici nu a fost întîmplare dacă este să am în vedere unele preliminarii determinatorii... Dar care să fi fost oare, Doamne? Așa e că am uitat. Eu aveam totuși încredere în prietenul meu. Nu știu de ce, dar așa mi se făceau mie arătări afective cu privire la persoana sa. Asta trebuie să fi fost una din slăbiciunile mele personale. Una din cele multe, posibile de de VASILE GAVRILESCU obținut ca urmare a trecerii mele prin viață. Iar dacă dragostea față de prietenul tău poate să se asemene cu o vină, atunci de ce nu aș fi eu primul vinovat? Da, vinovat. Poate prin aceea că mă încrezusem în el. Dar poate să nu mă fi cîntat el. De aceea în viață există un singur vinovat și mai multe bănuieli, iar de multe ori se dovedește de ce este persoana în stare atunci cînd se vede nevoită să caute responsabili pentru propriile sale căderi. Dacă Stefan voia, putea să o facă demult, poate chiar din prima seară cînd mă ascunsesem acolo. Dar atunci nu-mi rămîne decît să mă gîndesc la ea, în calitatea mea de sentimental imbecil și incurabil ce mă aflu la viața mea, mă simt capabil să-i găsesc și ei o scuză. Poate chiar mai multe. Numai așa, ca un fel de motivație care să explice cazul de față. Și dacă ar fi să am în vedere dragostea mea să-i zic anterioară acestei renunțări la o fericire posibilă... Ar fi ca atunci cînd o femeie se răzbună pe amintirea unei iubiri, reconsiderată și adusă la zi prin grija reluărilor sale de ultimă oră. Că doară s-au mai văzut cazuri tendențios suscepti­bile. Iar acum îmi este și frică să mă gîndesc la o temă ca asta... (Fragment din romanul IC “Iubirea mea, floare nomadă”, aflat în pregătire la Editura “Albatros”) Din vinovat si mai malta banatali Diagonala) Un cuvînt des uzitat și obosit rău este “problemă”. Cîți dintre noi nu au “probleme” de rezolvat (sociale, în primul rînd), fără ca acestea să trimită nemijlocit la lecția de matematică? Vecinul de palier este o “problemă”, bătrînii cu sănătatea șubredă­ devin încet și sigur o “problemă”, uneori nici vlăstarul zurbagiu nu scapă etichetei de copil - “problem. " Aflăm din ROMANIA LITERARĂ nr. 1/1998 că “Eminescu este o pro­blemă”, articol sub care semnează Ioana Bot. Termenul, preluat dintr-un curs universitar de istoria eminesco­­logiei, aparține lui D. Popovici. “Eminescu este, fără îndoială - afirmă istoricul literar - una din marile pro­bleme ale culturii române și el se impune cercetării independente de modele literare sau politice prin care și peste care cultura aceea a trecut și va mai trece”. Cînd vă atinge aripa birocrației pe la unele ghișee, birouri sau uși ce vi se deschid greu, consolați-vă numaidecît­ pînă și Eminescu, poetul­ nepereche, rulează anevoios prin ceruri cu trenu­l, “pro­blemă”, născătoare de metaforă. Apărut în miez de ianuarie, numărul de debut pe acest an al “României Literare” mai cuprinde: “Originea unui clișeu: “Luceafărul poeziei românești”, de Ioana Pîrvulescu (nașterea clișeului datorîndu-se unui oarecare C.B.S., alias C.B. Stamatin Nazarie, gazetar al vremii); «Istorie literară: “Eugen Ionescu și Emi­nescu”», de Mihai Cimpoi; “Cente­nar în stil comunist”, de Alex. Ștefă­­nescu. * “22”, săptămînal editat de Grupul pentru Dialog Social, publică, în nr. 3(413), două pagini consacrate ( da ) volumului “Anatomia mistificării (1944-1989). Procesul Noica/Pillat” de Stelian Tănase. Apărut la Editura Humanitas, el se vrea un roman non­fiction care oferă o imagine cu­tremurătoare a timpurilor în care a acționat “justiția” comunistă. Sem­nează în corpus-ul dens al paginilor: Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleo­­logu, Simina Mezincescu, Mihai Șora. “Este un montaj a cinci filme, cu cinci regizori diferiți, între care unul totalmente lipsit de talent care este filmul oficialității”. Cartea cuprinde interviuri, fragmente de jurnal, documente de arhivă, piese de dosar, mărturii smulse în anchetă sau sub tortură, scrisori, piese literare etc., menite, toate, ca prin alăturarea lor să compună chipul unei epoci, a anilor 1956-1964. * Nicolae Mano­­lescu pune punctul pe “i” în ceea ce privește “Programa de literatură”. Editorialistul ROMÂNIEI LITERA­RE nr. 2/1998 etalează tranșant: “Speranța cea mai îndreptățită’este legată de schimbarea concepției acestor programe. Va trebui să se răspundă la o întrebare esențială: ce fel de învățămînt avem în vedere? Am remarcat, și cu alte ocazii, faptul că Legea învățămîntului nu pare să răspundă tocmai la întrebarea cu pricina”. Pornind de la observația, judicioasă, de mai sus, nu e deloc exagerat, la rîndu-ne, să atragem atenția Ministerului Educației Națio­nale că nu doar programa de literatură trebuie smulsă compromisului. Fiecare, în parte, seîncește de sub mantaua lui Caragiale: “să se revizuiască, primesc”. Și atît, ca să nu se înțeleagă exact pe’dos!... VIRGIL DUMITRESCU ( sîmbătă)

Next