Cuvîntul Libertății, august 1998 (Anul 10, nr. 2495-2523)

1998-08-29 / nr. 2521-2522

CUVINTUL LIBERT­A­ȚII SÎMBĂTĂ 29, DUMINICĂ 30 AUGUST 1998 0 noua încercare de sacrificare a lui Eminescu sau "Despărțirea de Eminescu" m ’ avem sau nu dreptate.­­3 Eminescu să ne judece ) “Conu Alecu” este cel mai îndreptățit dintre cei aleși de Cezar Paul Bădescu (oare de ce n-a fost invitat nici un autentic eminescolog pentru acest număr al Dilemei?), pentru că bunicul distinsul cărturar, Mihai Paleologu, a lucrat cu Eminescu la Timpul și chiar i-a succedat la con­ducerea ziarului. Din “depo­zitul familial”, Al. Paleologu desprinde imaginea unui Eminescu total opus imaginii create de Mircea Cărtărescu, și anume “imaginea unui Eminescu om de lume, bine dispus, fermecător”, invitat la petrecerile lumii bune, unde “poetul nu se deosebea cu nimic de ceilalți, purta cu eleganță hainele de gală, era un bun vansator, făcea curte cucoanelor, știa să participe la o discuție amuzantă, mondenă și frivolă etc. Ar fi greșit să perpetuăm o re­prezentare falsă, închi­­puindu-ni-l pe Eminescu totdeauna mizer și la limita subzistenței. (...) se supunea perfect regulilor etichetei: dacă era invitat la masă în case mari, la Maiorescu, de pildă, mergea în ținută adecvată, cînd se ducea la Parlament lua redingota. Aceeași imagine ne-o oferă și Slavici și este atestată de notele lui D.Vatamaniuc la volumele IX-XIII din Opere de Eminescu. Pentru Al. Paleologu, Eminescu era “mare poet, mare gazetar” și nu se rușinează citind cu voce tare Odă în metru antic și Memento mori, delectîn­­du-se cu poetul național “în aceeași proporție cum mă delectez cu Villon, cu cîțiva poeți francezi din secolul al XVI-lea sau cu poezia en­gleză de tip Keats, Colleridge, Sheilley”. Eminescu repre­zintă, după opinia autorizată a lui Al. Paleologu, “o expe­riență profundă de poezie și de cultură”, opera lui fiind “garanția noastră identitară”. Alexandru Paleologu de­montează și alte clișee: “cum să fii xeonofob cînd ești bucșit de cultură nemțească și în bună măsură de cultură iudaică și fiind sensibil în­­tr-un asemenea grad la mișcă­rile spiritului și la valori de mare diversitate?”. Același cărturar contemporan nouă infirmă ideile lui Șt. Zeletin (din care extrage masiv, pentru propria sa teză, dl. Zigu Ornea) sau ale lui E. Lovinescu ționarismul” despre “real­publicisticii eminesciene. “Conservatorii «mai ales junimiștii» -erau, în fond, tot GRIGORE VIERIL niște liberali care aveau, însă, o anumită poziție mai critică, iar fiindcă aveau totodată și mai mult gust, priveau din­­tr-un oarecare unghi detașat toată retorica demagogică a epocii”, conchide Al. Paleo­logu cu îndreptățire. Dar cu unele observații, pe timpul lui Eminescu practic nu exista un partid, ci mai degrabă un “club conservator”; apoi Eminescu nu se supunea rigorilor de partid (“un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu națiunea”), ci era o fire inde­pendentă, chiar incomodă și de aici îndemnul lui Petre Carp către Titu Maiorescu: “și mai potoliți-l pe Eminescu!” Folosit și azi, ca și altă dată, în anumite conjuncturi so­ciale și politice, și revendicat tendențios de diverse curente ideologice sau contestat de altele, personalitatea lui Eminescu continuă, la mai mult de un secol de la trecerea sa în neființă, să ne fascineze printr-o actualitate a gîndirii sale social-politice, încă periculoasă pentru unii, devenind mustrarea noastră de conștiință. Eminescu ne obligă “să ne străduim în permanență, să-l merităm pe Eminescu, în primul rînd să știm să suferim ca el. Să fim demni de Eminescu și să căutăm mereu să fim la o înălțime la care el să nu se rușineze de noi” (E. Papu). “Sîntem români și punctum!” zice Eminescu. Cei care se simt astfel îngroașă corul detractorilor săi și se angajează în demolarea ideilor sale. Zadarnic însă, TUDOR NEDELCEA Rar se poate întîlni o familie, precum cea Goleștilor, în sînul căreia, toți­­ membrii ei, să fi fost atît de uniți în susținerea u­nior idei culturale și social-politice, în acțiunile la care au participat sau chiar le-au inițiat, pe parcursul aproape întregului secol al XIX-lea. Și toate acestea le-au făcut, le-au susținut nu în folosul lor strict personal, ci în primul rînd cu dorința ardentă a propășirii propriului popor, în contextul frămîntatului secol trecut. Vajnicii bărbați politici și demnitari de stat, care au fost cei patru frați Golești, au fost în permanență încurajați și sprijiniți de mama lor Zică, și unica soră, Ana, căsătorită Racoviță. Atît din partea mamei, cît și cea a surorii mai mari a fraților Golești, a rămas o corespondență mereu rele­vantă, vădind totodată virtuți expresive, emoționante și astăzi. Să cităm dintr-o scrisoare datată “Golești, 27 ian. 1850” și adresată de mama Zinca fiilor săi aflați în exil: “(...) Amintirea unui timp fericit a trecutului, cînd nimic nu lipsea fericirii mele, se leagă atîtea mîhniri și tristeți (...) îmi veți spune, poate, că sînt nedreaptă pentru că vreau să arunc în neantul uitării cele trei luni ale sfintei noastre revoluții. Oh! nu, dragii mei copii, nu voi uita niciodată aceste trei luni de fericire și de bucurie generală, care vor face singure onoare națiunii mele și care singure trebuie s-o ridice dintr-un secol de orbire și de supunere voinței despoților. / / Dar aceste luni, de așa scurtă durată, au trecut ca un vis, a cărui lipsă nu-ți lasă decît regretul după deșteptare. Re­gret deci pierderea acestei fericiri de trei luni”. Desigur, în rîndurile citate, mama Zinca (Zoe) se referea la perioada cuprinsă între 9 iunie, Ziua Proclamației de la Islaz și 13 septembrie 1848, ziua bătăliei din Dealul Spirii, perioada Revoluției din Țara Românească, interval de timp în care mama se întîlnea, destul de des, cu fiii săi. Puternicul sentiment matern se îngemănează în scrisoarea Zincăi, cu luciditatea și un acut simț al sensului eve­nimentelor istorice. Vom mai cita din aceeași scrisoare: “Regret, de asemenea, și cu toată puterea sufletului meu, timpul fericirii petrecut alături de voi, cei patri dragi copii ai mei. Să vă binecuvînteze Domnul, cum o fac și eu în fiecare moment, și aș trăi în convingerea că voi sînteți fericiți!// Să ne unească anul 1850, în sfîrșit, ca în trecut!// N-am cerut nimic Providenței, pentru copiii mei, nici bogății, nici mărire, ci numai sănătate și putere în a-și servi patria”. Parcurgînd, după aproape 150 de ani, astfel de rînduri (text), cititorul, oricît de avizat s-ar simți în “teoria comu­nicării” și chiar și în practica ei în contemporaneitatea noastră, consideră să nu formuleze comentarii “spe­cioase”, ci să sugereze doar oricărui cititor al acestor crîmpeie de scrisoare, propriul tip de lectură și pro­­pria-i grilă de receptare și interpretare (analiză). MIRCEA MOISA cuttecial-vteafa vie GOLESTII ( (citate semnificative)^ Tematica țărănească, consi­derată “tocită”, revine tulburătoare pentru oricine, oricînd se va întreba cum a fost și încotro se îndreaptă satul; actualitatea “romanelor despre țărani” rămîne “de nejefuit” cum spunea Nichita Stănescu. Romanul “Drumul sțelor”, publicat la editura Europa, în 1996, se deschide cu o incitantă declarație: “în memoria tuturor­­ țărani și intelectuali, vîrstnici și tineri care au avut de suferit de pe urma politicii luptei de clasă la sate și a colectivizării agriculturii!” Mărturie temeinică și elocventă, romanul, evocă “viața unei categorii umane pîndită de vicleniile istoriei”, adăugind un fragment din istoria trăită și încă nescrisă a satului românesc. Autorul, profesorul de istorie, Ion­ R. Popa reușește o imagine obiectivă, în spiritul adevărului istoric, a condițiilor brutale în care s-a distrus satul și țăranul român pentru a se realiza socializarea agriculturii cu dezastruoasele­­ consecințe de mai tîrziu. Demers temerar și folositor, de o certă probitate și respon­sabilitate, avînd capacitatea de a ține sub tensiune neslăbită atenția cititorului, cartea proiectează noi lumini asupra unui aspect major al istoriei sociale surprinzînd condiția individului în raport cu agresiunea, violența, umilința supunerii, maleabilitatea primej­dioasă care au condus la mutilarea individului. Forța care domină romanul este Drumul Ițelor issi——«^Ion R. Popa^ orgoliul de a spune adevănul și a salva în spirit valorile umane fun­damentale, care străbat dincolo de paginile cărții. Vocea autorului, torturată de amintiri, probează intrasigență morală. Multe din secvențele romanului par rupte din expe­riența personală a naratorului. Acesta trăiește complexul “Datoriilor uitate”, plecat demult din sat, urmîndu-și drumul intelectual, nu și-a uitat copilăria traumatizată și, în încercarea de a se “mîntui” realizează o inves­tigație în timp. Pentru Ion R. Popa scrisul este o eliberare iar romanul, reme­morare a trecutului, devine un cutremurător recviem la dispariția de pe scena istoriei a unei clase, dar o dată cu aceasta și a unei întregi lumi - lumea satului românesc. “Drumul Ițelor” este o răs­colitoare lamentație, nu lipsită de accente de protest, în marginea tragediei trăite de țăranul român - componentă a civilizației româ­nești, care a avut cel m­ai mult de suferit. Personajele - după mărturisirea autorului - își păstrează identitatea inițială dar par să conducă și la alte “asemenea” chipuri de tristă amintire; ele își dezvăluie singure caracterul, mentalitatea, prin felul cum acționează ori­cum participă la acțiunea cărții. Limbajul degradant, persuasiv al autorității abuzive, ocupă registrul grotescului, al unei filozofii primitive ca aceea a secretarului de partid Butușină și a activiștilor Belciug, Boureanu, Bănicior, Uliu - nume consacrate ce par a aminti de “tovi” Moacă, Moangă, Buștină și alții ce terorizau fostul raion Craiova (unde este plasată acțiunea romanului). ________PETRE CIOBANUL Ochi al durerii, cerule, privește gurile de căngii ca pe niște o­­ Wm%a­i strălucind de l^^S^le aurolacilor și spune, tu, sfhme, Dumnezeu^k^i făcut ochii la om tocnmStfntru a da ultim st Ántitekricului ? JXJ TUDOR NEGOESCU J Cultivată cu anumite prilejuri, destul de frecvente de altfel, în universul poeziei și implicit în istoria ei, se circumscrie în cea numită, încă de mai demult de critica literară, ca a fi poezie de al­bum. într-o astfel de paradigmă m­­am simțit tentat să așez poeziile cuprinse în volumul “Cînturi pentru iubire” - Ediție specială­­ cu care debutează editorial COSTICĂ BUGĂ-BUZESTI (Editura Europa, Craiova, 1997). Din capul locului voi preciza că am mai recenzat cărți publicate de această editură, pe care o consider, indubitabil, prestigioasă, între multele edituri ce ființează, la ceasul de față, în întreaga țară. Și nu pot trece nici peste faptul, deloc de neglijat, că volumul poetului Costică Bugă-Buzești este pre­fațat, cu căldură confratemă, de către prof.dr. Radu Scorojitu, bine cunoscut și apreciat de condeie critice redutabile, ca prozator care­și semnează schițele, nuvelele și romanele, cu pseudonimul literar FLORIN LOGREȘTEANU. Din mai numeroasele pasaje pe care aș fi dorit să le citez din “Prefață”, îl reproduc doar pe următorul: “Datorită hazardului sau mai bine zis dintr-un capriciu al sinelui, acest poet de o sensibilitate șocantă - fiindcă este puțin comună! - debutează tîrziu, la o vîrstă la care doar artiști epici se mai încumetă să iasă în lume. Dar oare vîrsta, nu spiritul este însemnul tine­reții?...” Fără să cunosc vîrsta biologică a poetului, căci nu-l cunosc per­sonal, țin să afirm că poetul a făcut bine “ieșind în lume”, indiferent de vîrsta pe care i-o atestă actele de stare civilă. Căci volumul său, alcătuit din 80 de titluri, ne sugerează o permanentă trăire întru poezie. Trăirea aceasta autentică, poetul Costică Bugă- Buzești o transmite direct, cu har, cititorului, în versuri scrise în formulă tradițională, răspîndind un parfum receptat de afectivitatea unei numeroase categorii de cititori. Poezia numită de album a fost practicată și de poeții noștri clasici, fie să-l amintesc aci doar pe Vasile Alecsandri, completînd afirmația mea de ordin istorico-literar, cu constatarea că un astfel de tip de poezie își are și ea un prezent perpetuu. Să citez, în acest sens, dintr-o poezie a lui Costică Bugă- Buzești: ‘Te caut oriunde,/ Te caut mereu./ Nu pieri nici o clipă/ Din cugetul meu// Aș vrea să fii pururi/ De mine aproape,/ Nu undă sau frunză/ Pe luciul de ape”. Mărturisesc că, personal, aș prefera astfel de versuri cantabile să le ascult puse pe melodie, în locul atîtor însăilări de-a dreptul inepte, transmise insistent de diferite posturi de radio, mai mult sau mai puțin locale, stîlcind, în­tr-un mod intolerabil de-acum, însăși ființa limbii române. Ca să­ folosesc o sintagmă consacrată, voi spune că poezia pe care o cultivă în volumul său Costică Bugă-Buzești, “îl prinde”. Volumul său reprezintă un “Al­bum liric, intimist”, pe care nu puțini dintre cititori îl pot deschide în mod repetat. MIRCEA MOISAY v Poezia de album Floare de colț­uri S-a pornit vînătoarea de noi între noi, Fiecare-i pîndit de fiecare. Sînt urmărite greșeli perfid inventate - Păcate la modă, in vremi necurate. La ce rost cîștigul care ne pierde? Urmărit e și firul de iarbă,­­Mereu tînarul prin statornicia în verde. E învinuit de trăire în dor de zorile roșii, De ziua în care s-a lăsat cosit, Cu o seceră primitivă, Că a salvat de la pierzanie o herghelie costelivă, A nimănui și totuși colectivă, Tuturor, fie de stînga, fie de dreapta, Că s-a dăruit, în parfum de fin cosit. Se pun capcane viclene - invenții de ultimă oră, Șanțuri și gropi, ca-n războaie, se sapă, blascatece uscate nici săpătorii nu le mai știu; De întunericul lor nici vînătorii nu scapă. Chiar ei, pe sine înșiși, îndușmănii se-ngroapă. Denigratorii sunt vestiți cameleoni Atacă să-și ascundă cărarea rătăcită. Lovesc și-n cei ce ieri i-au ocrotit, Pe cei de astăzi, mîine i-or trece sub copită. Eu mă-nfrățesc cu cel învinuit ! S-a pornit o vînătoare de noi între noi Fiecare-i pîndit de fiecare. Vechi datorii sunt șterse pentru hăituirea pe calculator, împrumuturi fără dobîndă se dau pentru un cap sau o mină Vîndute la tîrgul de sclavi pentru noile galere. Prea multe uscături și-au cumpărat tinichele de eroi. Aștept și chem furtuni izbăvitoare Nici sămînță de putred să nu mai rămînă. 4 Se-aud dom­iri, pe culmi, de înviere. HORIA TITUS VASILONI 26 iunie 1998 Simbolul* ca esență La început de septembrie, tînăra pictoriță craioveană CRISTINA OPREA deschide o nouă expoziție personală, la Galeria “ARTA”. Cu un palmares impresionant (la numai 28 de ani) - 16­ expoziții personale, numeroase par­ticipări la expoziții și concursuri internaționale, distincții im­portante în țară și peste hotare, la Salonul Mediteranean de Artă Plastică din Port de Bouc, Franța­­, Cristina Oprea se impune ca o voce distinctă, de o profunzime aparte. Este absolventă a Liceului de Artă din Craiova și a Academiei de Arte din Cluj- Napoca, obținînd și o bursă de studii la Nuova Accademia di Belle Arte Milano, Italia. în această vară, încă două expoziții personale, la Muzeul Județean din Slatina și Muzeul de Istorie și Artă București (Palatul Șuțu), au reconfirmat valoarea creațiilor sale. Un tablou semnat de Cristina Oprea are darul de a trezi sentimentul că viața reprezintă mai mult decît credem, sau decît putem înțelege, trecerea noastră prin această lume fiind doar o treaptă a devenirii, în drumul spre absolut. Este o “pictură filosofică”, s-ar putea spune, simbolurile sunt conturate cu maximă con­centrare, Cristina căutînd mereu noi înțelesuri, noi răspunsuri la întrebările care nu-i dau pace. O pictură “constructivistă, conceptua­listă”­­ după cum mărturisește artista. Criticii de artă nu au întîrziat să-și spună cuvîntul în privința creației sale: * Florin Rogneanu: “încă de la început, de la debutul din 1991, demersul său artistic era, în linii generale, clar, bine definit, fapt dovedit de evoluția ulterioară. Cristina Oprea își concepe compozițiile ca pe niște meditații asupra destinului uman, nașterii, iubirii și morții, sacrificiului de sine și revelației. Dotată cu o mare putere de sinteză, creația ei surprinde prin acuratețea execuției și prin descoperirea unor relații formale și cromatice. Dialogul între spații ample, calde, molcom vibrate ale ecranelor picturale și subiectelor pline de tensiuni interioare, tratate energic, aproape în forță, stabilește raporturi directe și imediate cu privitorul, punîndu-l pe acesta nu numai în postura de simplu receptor, ci și în aceea de inter­pret”. * Cătălin Davidescu: “Avînd o structură de tip apolinic, Cristina Oprea folosește pictura și, uneori, desenul - în varianta sa de­finitivă - ca model narativ de clarificare și maturizare a gîndirii. Arta sa nu izbucnește niciodată spontan, dintr-o stare temperamentală, ci dintr-o efervescență de natură spi­rituală. Cromatica sobră, expresia interioară aruncată peste pulsațiile simbolului justifică acest tip de înțelegere a unui univers obiectiv, dar problematic, pe care artista îl construiește cu tenacitate. Lectura atentă a lucrărilor sale relevă faptul că afirmarea “motivului” nu constituie obiectivul central al creației. Dimpotrivă, transgresarea filonului epic, într-un mod pictural de esență conceptuală, pune în lumină preocupările de ordin tehnic, unde rezolvarea fiecărei lucrări, într-o armonie internă specifică, devine vectorul principal al acestei creații”. „ Negoiță Lăptoiu: “Picturi închegate, unele chiar de dimensiuni ample, vin să sugereze o evocatoare tem­peratură a creației alcătuită din patos și rigoare. Devine sesizabil un indubitabil simț al acordului, diversificat și logic adaptat la specificitatea motivului. Definitorie este, de asemenea, limpezimea și coerența stilului, refuzîndu-se improvizația, plutirea în gratuitate. Fiecare imagine devine proba unei exigențe estetice, animată de o clară semnificație”. LUMINIȚA RISTERY APELATIVELE - nuanțe și semnificații m ’ In partea finală a acestui subiect - despre apelativele populare musuline, mai restrînse nume­­ricește și mai puțin nuanțate decît femininele (nu este cazul să ne... întrebăm de ce!). Din tată, urmînd modelul lui “maică” (procedeul moțiunii),, dar și sub influența lui “’‘tajko” (din sîrbocroată) îl avem pe taică; e un vocativ eminamente afectiv, cu utilizare “reversibilă”: pentru­­ părinte sau un bărbat în vîrstă ca și de către acesta către fiu, un copil sau un tînăr; are două derivate -tăicuță (prin moțiune­ a (tym wn&im, am âotimt J de la “măicuță”) și măicuțele, di­minutive cu aceeași semnificație, de a pune în evidență sentimentul filial (nutrit pentru tată); cel de al doilea însă are, în plus, o caracteristică funcțională: cu “taică” se adresează și preotul unui enoriaș, dar și acesta, preotului, frecvent, cu o complinire reverențioasă, “taică părinte”. De la tătic (format de la “tată”), prin două procese lingvistice, s-a ajuns la tică (afereză: “A căzut” grupul inițial “tă”, respectiv aglutinare, s-a adăugat particula finală “ă”), astfel că s-a obținut un... oltenism (sadea!) univoc cu care un vîrstnic se adresează nepotului, unui alt copil ori tînăr cu o evidentă tentă de alint, de căldură binevoitor protectoare, fiind inflexibil (nu distinge număr sau gen), cu el se apelează și grupul. (Va urma) EUGEN­ERALOSTITEANA ______________________________________________ _­J Șoapte-n amurg Prin catedrala mea de suflet Mai trec, din cînd în cînd, mîngîietori, Doar îngeri lăcrimînd de dor Și eu, îngîndurat, pe urma lor. E-așa frumos că se lumină Icoanele din Naos și Pronaos, Cînd traversează îngerii prin tine îndrăgostiți și-nlăcrimați plutind. Se face liniște adîncă-n prag de Cer Și seară peste noi se face, Cuvintele se-nchid în necuvînt, Doar îngerii se-aud, pe aripi lunecînd. Altarul sfînt devine colț de rai, Sub ochiul Lunii sfeșnice se sting. E semn că pacea nopții s-a lăsat Prin catedrala-n care rămîn îngîndurat. STEFAN TUNSOIU Pagina 3 I * Asterisc *­­ FLOREA Uscățit de vînturi și de cîte i-au fost departe, peticit și desculț, ascuns sub unicu-i acoperiș - o fostă pălărie, chipul se deslușea într-o privire adîncă, încercănată parcă de amețeala propriului abis. Nu întindea mîna a cerși, cît mai degrabă a schița un salut temător către un mereu alt necunoscut. Primea ce i se da și răspundea cu un zîmbet șters, confuz. Venea la me­ciurile FC-ului și prognostica naiv un mecanic “3-0”, era umbrela cu care-și ferea solitu­dinea, nu se așeza niciodată, rămînea cu el însuși într-un neostenit du-te - vino. Nu se va fi confesat nicicînd, căci nimeni nu știa nimic despre el. Odată, cînd reveneam de la școală, ispitit, m-am apropiat ele o mulțime care închingase o umbră de bărbat. Doamne! Mi-a fost dat să aud întîia oară toate cele 98 de strofe ale Genialului Poem, toate spuse pe de rost, într-o preumblare prin zări, șoptit, spre a nu clinti cumva somnul teilor de pe Matei Basarab. Era el. A dispărut neștiut. Va fi plecat acolo unde se revarsă liniște de veci, în lumea unui adine mirificat de lumine în care nu-i hotar;l-a chemat Luceafărul... De ce-i ziceau “nărodul”? ” EUGEN BRALOSTITEANU , V___________ _________V

Next