Cuvântul Libertății, februarie 2002 (Anul 14, nr. 3732-3755)
2002-02-11 / nr. 3740
4 Luni, 11 februarie 2002 CULTURĂ CUVÂNTUL LIBERTĂȚI! Voci critice se vor auzi, desigur, și după ce evenimentul se va fi consumat de multă vreme. O parte se aud deja, spunând, eventual, că s-ar fi putut face mai mult și mai bine. Alții afirmă că manifestarea, pe de-antregul, a fost o reușită deplină. Vom lăsa, însă, pe parcurs, vocile avizate să se exprime și ne vom opri, deocamdată, la a reflecta numai ceea ce, pe parcursul a trei zile, am putut vedea derulându-se în semn de omagiu adus dramaturgului I. L. Caragiale, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea sa. Trupele a trei teatre naționale au fost invitate să participe la această manifestare, din dorința organizatorilor de a onora și astfel titulatura de dramaturg național pe care o are Caragiale: TN din Iași, cu „O scrisoare pierdută", de I. L. Caragiale, în regia lui Virgil Tănase (decoruri și costume Doina Levintza), TN din Târgu Mureș, cu „Cântăreața cheală”, de Eugen Ionescu, un spectacol de Cristian Ioan, apoi TN din Craiova, cu premiera „D-ale Carnavalului”, de I. L. Caragiale, în regia lui Mircea Cornișteanu. Ceea ce a putut spune directorul Naționalului craiovean, regizorul Mircea Cornișteanu, despre această reprezentație este că a dorit să facă un spectacol Caragiale vesel, pentru că, nu-i așa, doar e vorba despre o comedie. .Am vrut să fac un spectacol în care să strălucească actorii și cred că am reușit. Am vrut să fac un spectacol al anului 2002, însă fără a-i îmbrăca pe actori în hainele anului 2002, fără a-i pune să vorbească la celulare și fără ca de afară să se audă claxoanele mașinilor, a adăugat domnia sa. Li s-a alăturat dramatizarea de e la Stroesu, după I. L. Caragiale - „Fât- Frumos cel năsus”, prezentat de Teatrul pentru Copii și Tineret „Colibri”, în regia Măriei Mierluț și scenografia lui Eustațiu Gregorian. Apoi, ieri după-amiază, în Sala-studio „Marin Sorescu”, recitalul conceput și interpretat de actorul-menestrel Tudor Gheorghe, intitulat „Pe un franc, poet", realizat după I. L. Caragiale. Au avut loc și două vernisaje de expoziții - „115 ani de exegeză caragialiană la Craiova”și „Caragiale în filatelia românească”, ultima dintre ele realizată de Nicu Răducanu, membru al F.F.R., urmate, vineri seara, de lansarea volumelor „I. L. Caragiale față cu reacțiunea criticii” (antologie) și „Anti Caragiale”, semnat de Gelu Negrea. Sesiunea științifică, găzduită sâmbătă de aceeași Sală „Marin Sorescu”, a fost moderată de criticul literar Mihai Ungheanu, în cadrul ei nu mai puțin de 19 lucrări fiind prevăzute inițial pentru a fi susținute. Se pare ca aceasta este și singura nemulțumire în ceea ce privește organizarea „Zilelor I. L Caragiale" din acest an a directorului Mircea Cornișteanu. „Au fost prea multe comunicări și chiar am declarat public faptul că nu voi mai permite să se înscrie atâtea într-o sesiune care fatalmente trebuie limitată în timp. Fiecare dorește să vorbească cât mai mult. Ori acest lucru nu se poate. Vom limita strict timpul comunicării la 15 minute și numărul comunicărilor din cadrul sesiunii la zece, la ediția viitoare”. Fiind vorba de atât de multe lucrări, prezentate pe parcursul a patru ore, interesul celor care au ascultat a scăzut constant, la fel și numărul lor, astfel încât, la final, oboseala invitaților era vizibilă, sesiunea fiind întreruptă după intervențiile a 15 persoane. Au fost, e adevărat, câteva lucrări remarcabile, ale unor distinși intelectuali, precum dramaturgul Dumitru Radu Popescu („Fără Caragiale?!’), prof. univ. dr. Ștefan Cazimir („Piața Independenței’), dramaturgul Dumitru Solomon („Caragiale despre talent și concentrare’), prof. univ. dr. Marin Beșteliu („Modernitatea lui Caragiale”), conf. univ. dr. George Popescu („Caragiale și Luigi Pirandello - resurse ale umorului”) ș.a. Pe parcursul zilei de ieri, alte două interesante manifestări au reunit intelectuali de primă mână - prima pentru a asculta preferințele muzicale ale melomanului Caragiale, cea de-a doua pentru a ciocni o halbă de bere în cinstea sa și pentru a servi meniul preferat al gurmandului Caragiale. Ministerul Culturii și Cultelor, Uniunea Teatrală din România, Secția Română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Dolj, Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman”, Societatea Culturală „I. L. Caragiale” - acestea sunt instituțiile care s-au alăturat în acest an Teatrului Național din Craiova în organizarea celei de-a XXII-a ediții a „Zilelor I. L Caragiale”, în februarie 2002, Craiova a redevenit, cum a fost, de altfel, în alți 26 de ani de până acum, cetatea de scaun a cinstirii și exegezei operei marelui prozator, poet și dramaturg. Aici, în Cetatea Banilor, s-au desfășurat 21 de ediții ale „Zilelor Caragiale”, alăturate altor trei manifestări gemene, omologate la București sau Ploiești. Trei directori ai Naționalului craiovean - Alexandru Dincă, Emil Boroghină și Mircea Cornișteanu - au dat, iată, continuitate unei tradiții. Pe parcursul lui 2002, repertoriul craiovean va cuprinde, de altfel, pe lângă noi versiuni ale pieselor lui Caragiale, lucrări dramatice ale unor autori români, precum Eugen Ionescu, Tudor Mușatescu, Dumitru Dinulescu și Teodor Mazilu, toate sub genericul „Caragiale & Co.”, sub care se derulează întreg „Anul Caragiale”. ZILELE “CARAGIALE” - ediția a XXII-a Pagină realizată de Magda Bratu „La masă cu... Nenea Iancu” Nu le-a „scăpat” organizatorilor celei de-a XXII-a ediții a „Zilelor Caragiale”nici faptul ca I. L. Caragiale a fost un gurmand, îi plăcea să mănânce bine, la fel cum îi plăcea și o halbă cu bere sau un pahar de vin bun. La Restaurantul „Strada Veche”, invitații au putut degusta delicatese special pregătite. Decorul de epocă a contribuit desigur, în mare măsură, la reușita acestui „festin culinar”. S-a servit ciorbă de perișoare, apoi șnițel de pui sau de porc, asortat cu piure de cartofi. Sau, pentru cine a preferat văcuța, ciorbă de văcuță, iar la felul al doilea sarmale cu mămăliguță. Cine a refuzat ciorba de fasole, a regretat mai apoi, pentru că i-ar fi urmat imediat pieptul de pui la grătar și cartofii țărănești. Nici escalopul cu ciuperci și cartofii nature n-au fost de lăsat în farfurie. La desert, însă, nimeni n-a făcut nazuri în fața unei felii de plăcintă cu dovleac. Avea gusturi bune Nenea Iancu! EMIL BOROGHINI ( actor, fost director al TNC ) „Nu mi se pare a fi manifestarea cea mai serioasă de până acum” „în ciuda tam-tamului și a surlelor și trâmbițelor de prin alte părți, privind sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea marelui nostru clasic, Zilele Caragiale de la Craiova nu mi se pare a fi manifestarea cea mai importantă și mai serioasă de până acum. Zilele Caragiale au adunat și de această dată, sub cupola Teatrului Național din Craiova, alături de câteva spectacole reprezentative ale momentului, nenumărate personalități ale vieții noastre cultural-artistice, istorici și critici literari și teatrali, scriitori și ziariști de renume. Actualei ediții, cea de-a XXII-a, cred că i s-a acordat toată atenția și nu bucur că Naționalul craiovean rămâne, în continuare, un generator de evenimente culturale de interes național. Acum, când aproape toate teatrele, mai mari sau mai mici, se reped pur și simplu pe cele câteva piese ale lui Ion Luca Caragiale, pentru a se înscrie în val, mi se pare valoroasă și extrem de incitantă, în măsura în care va da naștere unor spectacole demne de toată atenția publicului și specialiștilor, ideea lui Mircea Cornișteanu de a realiza o stagiune craioveană Caragiale și descendenții lui Caragiale, mulți dramaturgi români din perioada interbelică și din cea contemporană revendicându-se din pulpana lui. Aștept cu firesc interes desăvârșirea acestei idei originale și, cred, singulare în peisajul teatral românesc actual”. „Cine este Caragiale? Caragiale suntem noi, pentru că ne-a zugrăvit și a făcut-o de o manieră atât de trainică încât prin asta și-a asigurat propria nemurire. Evident, personajul meu preferat din opera lui Caragiale este Cațavencu, pentru că el e acela care se declară liber-schimbist și pe urmele lui am pășit și eu începând din 1990. Dacă mai există Partidul Liber-Schimbist? Din punct de vedere legal, el a încetat să existe la 15 septembrie 1996, când a intrat în vigoare noua lege a partidelor, potrivit căreia ar fi trebuit să se reînregistreze cu zece mii de semnături. Ceea ce n-a făcut. El continuă să existe însă într-o altă modalitate, pentru că toți parlamentarii care și-au schimbat apartenența politică după 1991 au fost declarați membri de onoare ai acestui partid. Sub această formă și în Parlamentul actual există liber-schimbiști, de ordinul zecilor. Mai există și un membru de onoare perpetuu al partidului, care a primit acest titlu în 1992, cu ocazia unei vizite parlamentare la Bruxelles. E vorba de mascota orașului, acel copil din bronz care își face treaba în bazin și care este îmbrăcat în costume tradiționale ale diverselor țări, atunci când acestea își serbează ziua națională. De pildă, la 1 decembrie i se pune un frumos costum popular românesc. Mai liber schimbist decât el, care poartă atâtea costume, e greu să ne imaginăm că există cineva. El fiind membru de onoare perpetuu, înseamnă că atâta timp cât va continua să își facă treaba în bazin, va continua să existe și partidul”. ȘTEFAN CAZIMIR ( deputat, profesor universitar doctor ) „Personajul meu preferat e Cațavencu, pentru că se declară liber-schimbist” DUMITRU SOLOMON (dramaturg, editor-șef al Revistei „Scena”) „E mai puțin lăudabil că ne tot inspirăm din Caragiale în viața politică” „Românii și-au dat deja răspunsul la întrebarea Cine este de fapt I. L. Caragiale?, întrucât au creat un an întreg de rememorare a scrierilor lui, așa că rămâne să vă spun ce înseamnă Caragiale doar pentru mine. Pentru mine înseamnă începutul marii literaturi române. Pentru poezie a fost Eminescu, pentru proză și pentru teatru a fost, după părerea mea, Caragiale. Vedeți că trebuie să ne raportăm mereu la Caragiale, mai mult decât, să zicem, la Alecsandri, pentru că, deși Alecsandri l-a precedat, atunci, o dată cu apariția lui Caragiale, s-a produs de fapt impactul în dramaturgia modernă românească. Ne tot inspirăm din Caragiale și în literatură, dar și în viața politică și socială, ceea ce e mai puțin lăudabil. Mă refer la personajele lui, bineînțeles, și nu la operă. Probabil că ne vom mai inspira încă multă vreme din literatura lui Caragiale, pentru că el este de fapt creatorul literaturii de actualitate, în fiecare moment al existenței noastre, în fiecare etapă a evoluției noastre noi construim pe scheletul dat de Caragiale, pe schema dată de el.” „Dovadă a absenței lui Valentin Silvestru e că s-a decordat teatrul românesc ” „Valentin Silvestru nu numai că a fost unul dintre inițiatorii și creatorii Festivalului Caragiale, aici, la Craiova; el a fost și creatorul celor mai multe festivaluri din țară. Și nu numai de teatru, ci și de umor, de folclor, de umor popular. Nici nu vă puteți imagina câte asemenea manifestări, care există astăzi, a creat Valentin Silvestru. Le-a insuflat încredere oamenilor care au lucrat pentru aceste festivaluri și le-a fost un fel de garanție a calității în permanență. Silvestru este în același timp - am spus și în evocarea pe care am făcut-o omul care a coagulat în jurul lui toate valorile teatrale românești. Dovadă că el absentează de câțiva ani din peisajul românesc este faptul că s-a decordat teatrul românesc. Din păcate, mergem din ce în ce mai mult spre un tip de degringoladă, și asta nu este valabil numai pentru teatru, ci în general pentru viața culturală. Și nu datorăm acest fapt numai absenței lui Valentin Silvestru, ci și altor factori. Dar Silvestru era un element de stabilitate, de adevăr. Așa cum s-a spus la un moment dat, el împărțea binele și răul și asta ne dădea încredere. Ei, acum nu prea mai știm în cine să avem încredere". DUMITRU RADU POPESCU ( dramaturg ) „Un personaj mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” 5 1 „După părerea mea, Agamemnon Dandanache este cel mai original și mai puternic personaj creat de I. L. Caragiale. După cum se știe, Dandanache a apărut în O scrisoare pierdută cam fără voia lui Nenea Iancu. Mai precis, el nu fusese inclus pe lista personajelor. Din amintirile lui Ion Suchianu, domnul Caragiale, după ce a terminat cele trei acte ale piesei, înclina când spre victoria lui Farfuridi, când spre victoria lui Cațavencu. După o vreme, Dandanache și-a făcut apariția nechemat, învingându-i pe cei doi. Nenea Iancu i-a comunicat lui Ion Suchianu că a creat un personaj mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu. Cred că Nenea Iancu se înșela. Ca să nu spun blasfemia că n-a apreciat cum trebuie geniul lui Dandanache, confundându-i statura cu un prost și cu o canalie. în fond, Dandanache nu e mai prost decât Farfuridi și nu e mai canalie decât Cațavencu. El este, am putea spune, un personaj modern, care-și asumă măgăriile. Farfuridi și Cațavencu se consideră niște persoane luminate, victime ale machiaverlacurilor lumii. Agamemnon e loial față de sine însuși, nu se desparte de propriile sale ticăloșii. Le mărturisește chiar cu o candoare ușor sclerozată, dar le mărturisește. El nu vrea decât un loc în Sfatul țării și îl obține cu un mic șantaj, cu un preț mic. Ticăloșia sa e derizorie, îl învinuim pe Caragiale de destrăbălarea politică și morală a personajelor sale, care ar simplifica și caricaturiza societatea românească. Dar nu-i luăm încă tare pe contemporanii lui Caragiale care, chiar cu prezența lor absentă, fundamentau societatea românească. Nu e de mirare că Nenea Iancu a preferat să se exileze. Personajele vremii erau îngrozitor de ticăloase, față de bâlbâitul Agamiță. Nu e de mirare că I. L. Caragiale a refuzat în 1912 să fie sărbătorit oficial la București. Realitatea din preajma lui Caragiale îi întrecea fantezia. Și atunci cum se poate spune că I. L. Caragiale a înnegrit cu bună știință națiunea, pentru ca națiunea română să-și piardă iluziunea și speranța?”. „Filmul O noapte furtunoasă, realizat de Jean Georgescu în 1942-1943, deci acum 60 de ani, este și acum o piatră de hotar la începuturile cinematografului comic românesc. In ale sale texte de supraviețuire, regizorul Jean Georgescu oferea substanțiale și uneori savuroase trimiteri la opera caragialiană și la filmele sale, inspirate din acest tezaur nemaipomenit. Iată câteva gânduri ale cineastului despre opera sa: Caragiale este Alfa și Omega spiritului comic și satiric al acestei nații. Caragiale era scenarist, fără să-și dea seama, iar în timpul lui nu era cinematograf. El povestește întâmplări în piese care sunt frumoase, dar care mult mai bine s-ar vedea în film. El, înainte de toate, era scenarist. La 1900 născocea scenarii, fără să știe că, vreodată, după schițele lui vor fi făcute filme. Eu - zicea Jean Georgescu - sunt mai aproape de epoca lui Caragiale. în afară de „O noapte furtunoasă” aș fi vrut să montez și „O scrisoare pierdută", cu titlul „S-a găsit scrisoarea pierdută", un film muzical, și, dacă s-ar putea, și „D-ale Carnavalului”, o piesă care n-a avut niciodată succes și nici lui Caragiale nu cred că i-a plăcut prea mult. Pentru „D-ale Carnavalului” aș fi venit cu lucruri inedite. Un document de moravuri, o epocă întreagă puteau fi reconstituite, nu doar ca lumea să se amuze, ci să afle și cum era atunci. Comedia ori o ai în sânge, ori te-apuci de altceva. Regret că n-am făcut o integrală Caragiale. Mai ales că aveam cu cine. O generație nemaipomenită de actori. Mai poate fi ceva original după ce l-ai întâlnit pe Caragiale?”. GEO SAIZESCU (regizor de film) „Comedia ori o ai în sânge, ori te-apuci de altceva” MIRCEA CORNIȘTEANU j ( regizor, director al Teatrului Național din Craiova ) „A fost o reușită în tot ceea ce ne-am propus” „Eu am cunoscut multe ediții ale Zilelor Caragiale. E adevărat că toate au fost înainte de 1990, celelalte, până la această dată, m-au avut absent. Cred că a fost o ediție bună, dar nu pot s-o compar cu cele de dinainte de ’90 pentru că altele erau atunci datele problemelor, înainte de '90 aveam o anume libertate de mișcare, una îngrădită. Nu puteam spune nici ce credeam, nici ce doream despre Caragiale, decât în anumite limite. Acum avem deplina libertate să spunem și să facem ceea ce credem noi că e bine, în orice caz, e o ediție deosebită de cele pe care le cunosc eu și, din știința mea, din cele de până acum și din cele de după 1990. De ce? Pentru că este pentru prima dată când sunt prezente trei teatre naționale. Zilele Caragiale din acest an s-au desfășurat într-un context mondial, deoarece Caragiale este sărbătorit sub egida UNESCO în întreaga lume, sigur, în diferite măsuri. Manifestarea noastră este prima din țară, din câte știu eu, de o asemenea amploare, dedicată dramaturgului. Ce minusuri îi găsesc ediției a XXII-a? Eu cred că ea a fost o reușită a tot ceea ce ne-am propus. Sigur că am fi putut să facem eventual mai multe lucruri, dar am senzația că este bine și suficient cât am făcut. Ba există un minus, și anume sesiunea de sâmbătă, în care au fost prea multe comunicări. Chiar am declarat public că nu voi mai permite să fie înscrise atât de multe comunicări într-o sesiune care fatalmente trebuie limitată în timp. Nu suntem la Academie, suntem totuși într-o împrejurare teatrală”. LUDMILA PATLANIOGLU ( critic teatral, președinte al Secției Române a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru ) „Caragiale reprezintă un reper pentru spiritualitatea românească” „Ce înseamnă I. L. Caragiale pentru noi în acest moment? Foarte mult, înseamnă un reper moral și spiritual pentru oameni, dar și un reper estetic pentru artiști, pentru creatori. Mai înseamnă un reper pentru spiritualitatea românească în acest dialog al culturii române cu cultura lumii. în calitate de critic, am participat la mai multe ediții ale acestei întâlniri teatrale. în primul rând aș vrea să-i salut pe organizatori, în sensul că aici, la Craiova, unde au loc și Zilele Marin Sorescu și Festivalul Internațional Shakespeare, se continuă această tradiție a Zilelor Caragiale. întâlnirea din acest an cred că are o atmosferă mai specială, pentru că ea se integrează în Anul I. L. Caragiale, iar atunci când organizatorii au gândit programul, au avut în vedere acest lucru. Iar programul a fost unul bogat, divers, a cuprins lansări de carte foarte interesante, pregătite anume pentru Anul Caragiale, o suită de spectacole, care a fost de fapt un dialog între trei teatre naționale. Spectacolul cu piesa „D-ale Carnavalului”, prezentat în premieră de TNC, m-a interesat foarte mult, pentru că regizorul Mircea Cornișteanu și scenograful Valeriu Moisescu sunt doi admirabili exegeți scenici ai operei dramaturgului, preocupați de Caragiale, care au montat foarte multe piese de Caragiale. Sunt niște autorități, ca oameni de teatru, în materie de Caragiale. I-am regăsit în acest spectacol pe actorii minunați ai trupei craiovene și pe un tânăr, Sorin Leoveanu, proaspăt laureat al Premiului Criticii pe 2001. S-au mai remarcat două puncte foarte interesante din program. Unul care a exprimat într-un fel relația lui Caragiale cu publicul tânăr, format din copii - este vorba de spectacolul Făt- Frumos cel năsos, prezentat de Teatrul Colibri. Altul care a fost un adevărat regal al acestui program - recitalul lui Tudor Gheorghe. Pe un franc, poet, un spectacol care înainte de 1989 a avut o istorie mai dramatică, fiind interzis”. Caragiale la Gewandhaus” 99 Sub acest generic s-a derulat, ieri, manifestarea găzduită de Secția de muzică a Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman”, prezentată de Alexandru Firescu, secretar literar al TNC, și inclusă în programul dedicat „Zilelor I. L Caragiale” de la bun început, dat fiind faptul că Ion Luca Caragiale era, după cum bine se știe, și un meloman desăvârșit. Pe vremea sa nu era nici radio, nu erau nici discuri, așadar, dacă voiai să asculți muzică simfonică, trebuia musai să mergi la concert. Iar la Gewandhaus, se pare, era orchestra cea mai strălucită de pe atunci, condusă de Arthur Nikisch, unul dintre cei mai buni dirijori ai epocii. Beethoven era cu siguranță idolul lui Caragiale, pe care îl numea cu respect „boierul” și cu emfază „babacul". Dramaturgul cerea întotdeauna să i se comunice din timp programul concertelor, pentru a-și putea procura bilete. Pe Beethoven și pe Mozart îi considera, de altfel, „niște stânci enorme în cursul unui fluviu. Unul din ei să fi lipsit și toată muzica de până azi ar fi fost alta", spunea Caragiale. In ultimii ani ai vieții sale, „Simfonia a IX-a”de Beethoven devenise preferata lui. Fredona într-una din ea și vorbea cu entuziasm de toate părțile ei, mai ales de prima. Caragiale adora muzica și o cunoștea bine. Nimeni nu vorbea despre Beethoven ca el. Pentru Chopin navea simpatie. Despre Wagner spunea că „nu mai merge să compună tot după modelele răsuflate de acum trei sute de ani”. De câte ori auzea anumite fragmente de Wagner, spunea că i se par vulgare și se înfuria. „Papa Haydn” se pare că îl emoționa întotdeauna. Avea un adevărat cult însă pentru Johann Sebastian Bach și vorbea despre „moșu”, cu glas scăzut de emoție. Tot spre sfârșitul vieții, Caragiale prinsese drag de Brahms, despre care spunea că e un „Beethovențer".___________________________