Cuvântul Libertății, ianuarie 2018 (Anul 30, nr. 8533-8555)

2018-01-16 / nr. 8543

mărfi, 1­6 ianuarie 2018 sch­ifistă cuvântul libertății­­ . Și totuși, craiovenii nu l-au uitat pe Mihai Eminescu! Cocoțat pe un soclu înalt, poetul Mihai Em­inescu veghează lacul, îl contemplă, iar și iar, a mia oară, cu privirea pierdută, ca-n poeziile sale. Pe alei, pe poduri, nu răzbate nimeni. Locul e complet pustiu. Când tocmai ne pregăteam să emitem o judecată aspră la adresa contemporanilor că l-au așezat în acest peisaj frumos pentru a-l aban­dona, ceva ne atrage atenția. E 15 ianuarie, ziua în care tot românul îl sărbătorește pe poetul Mihai Eminescu, iar de ieri și în­treaga cultură națională. Prilej de manifestări și evocări, mai ales acolo unde există o legătură aparte cu poetul. In toată zestrea cultura­lă a Craiovei, oricât ai căuta, des­coperi că Mihai Eminescu este re­prezentat, mai degrabă, sumar. Cu două excepții, o școală gimnazială de cartier (Școala nr. 37) și o stra­dă care face legătura cu bulevar­dul „Carol I”, nimic altceva nu poartă în amintire numele lui Mi­hai Eminescu. La universitate, în spațiul dedicat Facultății de Litere, nu există nici o sală de curs, bi­bliotecă sau amfiteatru care să fi împrumutat numele poetului. Nici altundeva în oraș nu există alt spa­țiu de artă, oricât de mic, care să amintească de „luceafărul poeziei românești”, iar de o librărie care să fie botezată după numele său nici nu poate fi vorba: Craiova, important centru universitar, se mândrește cu patru librărioare, din­tre care două „de mail”. Singurul bust al lui Mihai Eminescu, în Parcul „Romanescu” Și, totuși, poetul Mihail Emi­nescu nu lipsește cu desăvârșire din Cetatea Banilor. Poetul codri­lor și al lacului albastru are un bust, unul reușit, realizat de un sculptor cunoscut, Gheorghe D. Anghel, care este așezat într-un loc asemănător universului din poeziile sale. în Parcul „Nicolae Romanescu”, cu vedere spre la­cul cel mare, statuia poetului ve­ghează de mai mulți ani. Pentru că este plasată mai aproape de copaci și, deci, departe de furni­carul plimbăreților de pe alei, nu îți sare în ochi decât atunci când te apropii suficient de mult. Este același Eminescu, cu fruntea înaltă și încadrată de plete. Dacă ar fi vii, ochii ar străluci, adânci și triști, așa cum l-a descris con­temporanul său, I.L. Caragiale. 15 ianuarie, o zi de iarnă geroasă Cu o noapte în urmă a nins și o pojghiță subțire de zăpadă s-a așe­zat peste oraș. Dar ne-am spus că un astfel de fapt minor nu poate împiedica pe oricine ar vrea să ajun­gă la statuia poetului. Pe la orele prânzului, am descins în parc. Pe o jumătate de alee, zăpada fusese frunzărită cu o mătură. Pe cealaltă jumătate, un strat alb, dar mărunt de zăpadă rămăsese intact: în cren­gile copacilor, fulgii nu se prinsese­ră și arătau tot negre și goale, no­duroase ca niște scorburi, în jur, pustiu. Copiii veniseră în inspecție la dealul de la intrare ca să vadă dacă se poate folosi pentru berdeluș, dar plecaseră dezamăgiți: zăpada era mult prea mică pentru săniuș. Pro­babil pentru că era prea frig, nici amatorii de tablouri de iarnă nu își făcuseră apariția. Și nici posesorii de câini, și nici pensionarii care în­cearcă să ducă un stil de viață mai sănătos, ieșind la câte o plimbare. închis într-un chip de piatră Apropiindu-ne printre copaci, zărim statuia însingurată a poetu­lui. Dezgoliți de frunze, pomii nu mai pot să ascundă așa de bine pre­zența bustului, care se vede acum perfect, înălțându-se pe soclul ei alb, de marmură. De aici de unde ne aflăm, la o distanță de câțiva metri, nu se observă nici o mișcare. Nu este nici măcar o persoană care să mai împartă parcul cu noi, în afara îngrijitorilor care își văd de treburi­le lor, hrănind animalele la zoo. Pri­mul gând care ne vine în minte este că poetul Mihai Eminescu a fost așezat aici, în acest loc deosebit de frumos, ca apoi să fie abandonat de toți. Nici această zi, de 15 ianua­rie, nu putea să fie altfel. Pe cine să mai miște amănuntul acesta, că poetul celor mai frumoase versuri din poezia românească este prezent acolo, închis într-un chip de piatră. Poetul și lacul și dintr-o dată, în preajma statu­ii, peisajul se schimbă. Zăpada mă­runtă este tocată și amestecată cu resturile vegetale care au mai rămas dintr-un strat de flori. O pată de culoare pătează orizontul cenușiu. Chiar pe bust, la gâtul poetului, stă așezată o coroniță de flori. Este o împletitură micuță, în care s-a fo­losit multă cetină verde, Jos, spriji­nit de soclu, un mic dar. Pe un drept­unghi mare cât copertele unei cărți, „plutesc” două bărcuțe de hârtie și doi nuferi galbeni. Dreptunghiul este colorat în albastru de azur, iar tot aranjamentul acesta întruchipează un lac, lacul lui Eminescu. Ca să nu mai fie nici un dubiu, în mijloc stau prinse chiar versurile poetului: „La­cul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă”. Fără nici un dubiu, un grup de vizitatori a tre­cut cu mult pe aici. Și nu a fost un grup oarecare, ci unul care a venit special pentru a aduce un omagiu, nu știm cât de sincer, dar oricum original, poetului Mihai Eminescu. Po&ne r+aUrcOö de LAURA MOJDRACHE

Next