Cuvântul, decembrie 1924 (Anul 1, nr. 23-45)

1924-12-17 / nr. 36

ANUL I No. 36 Redacția și Administrația 4 Str. Sărindar 4­­ . , 78|09 Administratis Telefon: 78|1# nedjact|j| Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru“ Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi In pag. Il-a V ." Datoria opoziţiei -oxy- Guve­ilul d-lul I. Brătianu începe să distingă răspântia grea la care se găseşte şi pe care a tot căutat să n'o vază.­­ Cum de i s’au deschis ochii de abia azi ? A făcut alegerile cele mai săl­batice şi mai ilegale. Şi înaintea scuturilor ridicate îrapotrivă-i, a râs. A scumpit continuu, metodic, stăruitor, traiul, ce se angajase so­lemn a-i efteni. Şi faţă de protestă­rile unanime a dat din umeri. A ră­mas indiferent la deprecierea leu­lui din care jurase să facă aproape 0 valută forte, — şi nu l-au impre­sionat socotelile ce i s’au cerut.« Dezastrul politicei sale economice l-a botezat «consolidare»,­­ iar os­­tilităţei tot mai pronunţate a fi­­nanţei străine, a răspuns fără să se tulbure cu vizite costisitoare şi memorii inutile. Apoi după bilanţul politic şi fi­nanciar, a trebuit să iasă la iveală gestiunea dezordinei morale. Trafi­cul şi corupţiunea prelingându-se pe strapontinele ministeriale, — şi trecând peste galoşii reprezentanţi­lor naţiunei, biata naţie a cărei în­treagă fizionomie politică risca să nu se mai poată oglindi de­cât în suprafaţa slinoasă a unei mlaştini. Atâta scandal şi atâta murdărie pe a cărei duhoare zadarnic se a­­runcă muşamaua autorităţei ajun­geau să sufoce chiar pe obişnuiţii unui asemenea mediu.« Guvernul nu s'a emoţionat decât în parte şi şi-a refăcut repede a­­plombul. Să aibă oare o cuirasă atât de formidabilă ? O! nu... E din simplu carton şi Când deschizi un ziar strein, mai cu seamă italian, englez ori american, şi te loveşte în ochiu numele României, nu simţi nici o bucurie. Eşti sigur că vei găsi acolo numai lucruri neplăcute. Tot ce ne spunem între noi, acasă, în dorința de a îndrepta răul, ni se repetă cu vârf şi îndesat. Cu diferenţa, că acasă la noi mustrându-ne pentru toate scă­­derile, ne cunoaştem şi ne recunoaştem puţinele dar tarile virtuţi, cu care avem chiar nesăbuinţa de a ne mândri — pe când streinătatea nu vrea să ştie de ele, şi ne înfăţişează ca pe cea mai mizeră şi, grotească încrucişare de balcanism şi occidentalism, de ignoranţă şi fudu­lie, de necinste şi incapacitate. Iar pe deasupra acestora, îşi fac loc ştiri inventate pe deantregul, pentru a ne discredita politiceşte şi economiceşte. E foarte adevărat că pe lângă minis­­terul nostru de externe, funcţionează o direcţiune a presei şi a propagandei. De fapt însă, această direcţiune e mai mult un birou de propagandă a străi­nătăţii în România, iar nu a României în străinătate. Intr'adevăr, cea mai mare parte a lu­­crărilor acestui birou se mărginesc și serviciul telegramelor radiografice, de la Paris, T­nndin, Pruna Vnzenna Berlin, unde, după ce operează foarfecele care suprimă ştirile care nu convin guvernu­lui, se trimit oficial ziarelor din Capi­tală. Deci streinătatea îşi plasează pe această cale, în ziarele româneşti, toate ştirile pe care are interesul să le răs­pândească în România. In schimb, cele 9­7 persoane din cor­pul diplomatic, însărcinate cu propagan­da propriu zisă, tratează cu dispreţ tot ce se spune rău despre noi. Ii omoară adică pe aceşti rău­voitori cu indiferen­ţa­­.« Informaţiile asupra celor ce se petrec in tară, te dau printr*un aşa zis buletin zilnic, trimis legaţiunilor române din străinătate. In acest buletin nu se pome : licitatori, dar care nu sant plătiţi neşte nimic despre ce se scrie în presa română,­­nici chiar gudronat. Dovadă că acuma când s’ar fi pu­tut crede că poate să respire mai în voe, se simte mai turburat ca ş­i­­ nici­odată. Asemeni unor filosofi paripa­­tetici, miniştrii se plimbă pe coridoa­rele Camerei—unde treceau altădată 1 # ca nişte umbre fugitive,—spre via , satisfacţie a deputaţilor veşnic şi-acum decât cu vagi făgădueli... Guvernul este­ îngrijat. «Diplo­matul» său în sforăriile interne, d.­­Al. Constantinescu, se cuibăreşte intr’un scaun şi strânge în juru-i »soviet», cum îi spunea deunăzi preşedintele consiliului, spre a stre­cura mici intrigi în naive urechi şi boacăne asigurări în timpane cre­dule« De ce toată această zarvă? Opo­ziţia pare hotărâtă a se înţelege nu atât pentru a pune o «piedică» fi­nală guvernului care nu mai poate merge decât din poticnire în potic­nire, cât mai ales pentru un bloc de guvern, care să însemne inaugu­rarea unei vieţi constituţionale ade­vărate şi stabilirea unui just echi­libru politic. Iată perspectiva care eclipsează ultimele iluzii liberala Şi defectul cuirasei brătieniste. — Iată-l. Datoria opoziţiei este astfel indi­cată de către guvern însuşi.«» Nici­odată n’a stat în mâna câ­torva oameni mai mult de­cât acum, o întreagă şi capitală transformare a politicei în România. O vor înţelege ? Buletinul pleacă cu poşta. Ajunge de multe ori în­ urma ziarelor, aşa încât nici legaţiile nu mai pot face uz de ştiri răsuflate. Drept compensaţie, diplomaţii­­de la Di­­recţiunea presei şi propagandei, cred că fac mare serviciu ţării, dacă organi­zează recepţii fastuoase în onoarea di­verşilor vizitatori ai ţării. Ii însoţesc în diferite excursiuni, le arată din mersul trenului, frumuseţile pitoreşti ale ţării şi îi invită la câte o ţuică ministerială sau la câte un concert radiofonic. De aci, streinul — gazetar ori om po­­litic — pleacă, aşa socot­a­nii propagan­dişti, cu ideia că suntem o ţară extrem de ospitalieră, unde se mănâncă bine, se bea idem, suntem în curent , toate jcancanurile bulevardelor pariziene şi unde se poate asculta, un concert de la„. Londra. Drumeţul întors acasă, ne zugrăveşte însă cum ne-a văzut în puţinele mo­­mente cât a scăpat de sub tutela d-lui diplomat. Şi vă închipuiţi cum. Iar­­ă, diplomat se miră şi se plânge de ingratitudine. X & Y ••• O. p. Un budget pe care nu l-am văzut de CEZAR PETRESCU peretă. Pe urmă la teatru. Adică la toate preferinţele din frageda ju­neţe a d-lui Mavrodi, iniţiatorul d-lui ministru al artelor în miste­rele resortului său. Ne vom desfăta încă Un an cu pe­rimata muzică italiană, vulgarizată putea cita ce este prea mult, şi cede caterincile cu papagal pestriţ ori este prea puţin ori de loc, în acest proaspăt catastif de gospodărie vii­toare, pe care nu l-am văzut. Fireşte, şi de astădată, preocupa­rea cea mare şi banii cei mulţi, vor merge tot la Operă. Pe urmă la O­cu şobolan alb care trage pe deasu­pra, pentru 2 lei, un planet al viito­rului. Vom asculta glasul afon al cantatricelor naufragiate de pe sce­nele tuturor capitalelor, sub baghe­ta d-lui­ Gogu Georgescu­. Vom ad­Nu cunoaştem noul budget al ar­telor. Nici mi ne mână curiozitatea să-i descifrăm capitolele. II ştim pe cel de anul trecut. Ajunge. Dou­ă budgete seamănă între ele Ca doi domni fraţi Lapedaţi. Şi iată cum, cu ochii închişi, am -6X0--------------­mira pulpele în tricou trandafiriu ale domnişoarelor din balet. Vom a­­vea operete vieneze şi valsuri bu­dapesta­ne, pentru înălţarea nivelu­lui artistic şi românizarea Cernău­ţilor şi Chişinăului, precum şi tur­nee în provincie Unde tate un mae­stru în crepuscul de Carieră va da replica junilor chibiţi teatrali, re­crutaţi de la Terasă CU traif redus. Cum tot pospaiul civilizării noas­tre e pentru o grosieră amăgire a ochilor, cu decoruri zugrăvite în pripă, ca acele idilice şi mincinoase, peisagii pictate din porunca lui Po­temkin pe drumul străbătut odini­oară de Ecaterina II în besnele Ru­siei. Ministerul artelor ne va da încă un an, iluzia că ne apropiem de înălţimea Apusului, fiindcă ase­meni capitalelor apusene avem: teatre, operete, operă, balet. Dar pentru artele plastice, CU ma­re greu se va găsi un rest de capi­tol pentru a cumpăra două-trei ta­blouri întru înzestrarea acelui ipo­tetic muzeu naţional, care ne lip­seşte încă, deşi s’ar înălţa şi s’ar înzestra din belşug, pentru totdeau­na, cu budgetul Operei dintr’un sin­gur an. Nu se vor da nici două-trei burse tinerelor talente care să-şi desăvârşească arta , ucenicind pe lângă maeştrii străini. Nu se va a­­proba nici valuta pentru acei ce s’ar încumeta să plece pe a lor so­coteală. De se vor scoate la vre-Un mezat cumva, alte tablouri de Lu­­chian ori Grigorescu,de Andreescu ori Aman, Ministerul artelor va străluci prin absenţă, dar foarte en­­tusiast, va­ îngriji să se păstreze generaţiilor viitoare, acele gingaşe cromolitografii horticole, văpsite cu halviţă şi beltea de gutui, de d-na Filoti. Nu vom mai avea nici concertele Filarmonicei, care ne-au adus a­­tâţia fruntaşi ai muzicei europene şi încurajând compozitorii români, căutau să canalizeze gustul încă şo­­vădlnic şi inconştient al publicu­lui tânăr, spre altă artă decât acea a domnului Tănase. Nu vom avea nici cu ce ne înfă­ţişa la o expoziţie de artă interna­ţională, unde ţara ar putea să a­­mintească în mod onorabil, că nu producem numai taică, grâne, pe­trol şi paşapoarte. Nu vom trimite un scriitor, ori un arti­st, la marile sărbători ale literaturii europene, cum au fost aniversarele lui Ronsard şi Sien­­chieviei, nici la funeraliile lui Bar­re­s ori Anatole Franca unde au venit să-şi înfăţişe ţara până şi tri­mişii dispreţuiţilor noştri vecini, pe care îi numim cu ifos , balca­nici. Pentru susţinerea publicaţiilor de literatură şi artă, atâtea puţine câte îşi mai trag sufletul, nu se va găsi fond pentru un an şi pentru toate la­olaltă cât se găseşte pen­tru punerea în scenă a unei piese clocite de geniul unui dramaturg guvernamental, piesă definitiv în­gropată după a treia reprezentaţie. Şi noi pentru editarea câtorva vo­lume artistic tipărite, din Emines­­cu, Creangă, Coşbuc, Caragiale, nu se va creia un fond, deşi opera lor trainică poate face pentru cultura românească ceva mai mult decât sunetul din gâtlej al sopranei le­gere plătită cu bani grei. Ni se repetă o explicare la aceste toate. Ministerul artelor e silit să spri­jine cu deosebită generozitate spec­tacolele, fiindcă o lege a hotărît dinainte această destinaţie taxelor strânse de pe la alte spectacole, mai puţin artistice de­cât un balet de operă, dar mai bănoase. Logica le­giuitorului, acceptată şi respectată cu sfinţenie de Ministerul artelor, s’ar asemăna cu aceia care ar fi dat taxelor încasate pe spirt şi vin­ars, destinaţia să procure poporu­lui vinuri de calitate superioară. Dar chiar aşa fiind, şi încă logica ar putea duce atunci mai departe. Apar tiribombe şi reviste galante, care se vând bine şi pe urma cărora editorii fac afaceri — fiindcă nu vor spune că le tipăresc de dragul artei! De ce nu s’ar aplica un tim­bru, asemeni celor de pe biletele de spectacole, un timbru care să cre­eze un fond pentru susţinerea căr­ţilor şi publicaţiilor bune, rupând din prea multul câştig al celor rele? Fiindcă tiparul e liber şi ni­meni nu poate opri circulaţia aces­tor publicaţii imorale care înveni­nează sufletele, să fie supuse cel puţin la impozitul la care sunt su­puse cărţile didactice. Atunci Ministerul artelor ar a­­vea din ce sprijini literatura şi ar­ta adevărată, din tipăriturile care prostituiază literatura şi arta, după cum astăzi sprijină opera şi tea­,­trul, de pe urma şantanului şi cine­matografului. Iată, câteva gânduri care nu sunt de lapedat. 4 pagini 2 *■ Miercuri 17 Decemb. 1924 Cum ungurii au reușit să provoace o „anchetă“ americană la noi. Un pamflet In două milioane exemplare Primejdia pe care o reprezintă propaganda antiromânească în stră­inătate a fost de multe ori semna­lată. Dar chestiunea pusă mai mult din punct de vedere general, n’a avut exemplificările necesare­ spre a evidenţia toată gravitatea ei. «Cuvântul» îşi propune a aduce documente precise şi categorice. Avem de arătat că sân­tem dezar­maţi şi în această privinţă cum s’a afirmat cu autoritate în Cameră că nu suntem îndestul de armaţi nici în altele. Ofensiva de denigrare a ţarei se exercită pe o scară întinsă. Ea a găsit aliaţi, după război, între acei care ne-au fost aliaţi în război. Şi nedreapta, apriga şi violenta cam­panie calomnioasă s’a exercitat în favoarea inamicilor comuni de altă dată. Propaganda ungurească nouă sunt cele mai întinse, mai bogate şi mai susţinute propagan­de: cea sovietică, ale cărei obiecti­ve politice se răspândesc peste toate ţările şi împotriva liniştei tuturora, — şi Cea Ungurească, al cărei prin­cipal obiectiv e România. Şi cele ce se scriu în presa mino­ritară din Ardeal şi literatura poli­tică şovină din gazetele de la Bu­dapesta nu sunt decât palide re­flexe ale campaniei conduse pe toa­te căile în străinătate contra noas­tră. Oficina principală este, fireşte, la Budapesta. Foarte bine condus din punct de vedere Unguresc, acest serviciu a reuşit ca în scurt timp să-şi cre­­ieze legături şi să formeze în ţări străine asociaţii amicale Ungureşti din cetăţenii statelor respective, ca în Anglia, Franţa şi America. In legătură cu toate marile ziare eu­ropene şi cU agenţiile de presă, Un­gurii strecoară zi­le zi, ceas cu ceas, tot veninul neputinţei, iar reaua credinţă este steaua lor că­lăuzitoare. Liga de la Budapesta pentru minorităţi La Budapesta există o ligă pen­­tru protecţiunea minorităţilor din România, care se găseşte în strânsă legătură cu serviciul de propagan­dă Statului Ungar. La rândul lui, serviciul Unguresc de propagandă stă în permanentă legătură 8® Cer­curile iredentiste Ungureşti din Transilvania. In baza unui plan bine conceput, se începe din Transilvania o acţi­une de denigrare a statului ro­mân şi care, pentru ca să aibă mai multă «autoritate», a fost pornită din cercurile­­clericale sau şcolare. Aşa episcopul Josef Ferencz (u­­nitar), episcopul presbiterian al cultului reformat, Carol Nagy, e­­piscopul catolic Contele Maylath, preotul luteran Unguresc­u. Kir­schknopf, şi mulţi alţii, au început să se plângă diferitelor ziare ori asociaţiuni străine în Contra ro­mânilor, cerând ajutor şi protecţie pentru «ungurii cari­ îndură mize­rii supra-omeneşti din cauza naţio­nalităţii lor Ungare şi din cauza protestantismului lor» (enduring superhuman miseries for the sake of its magyardom and protestan­tism). Apelurile acestea concepute în termeni tendenţioşi şi disperaţi au fost răspândite pretutindeni, tri­mise şi la Liga Naţiunilor, iar du­pă ce s-a chibzuit că plângerile tre­buie să-şi fi produs efectul, vicarul episcopal George Boroş, care fu­sese trimis de Unguri în Olanda şi Anglia, a adresat un disperat apel către d-l Samu­el A. Eliot, preşedin­tele Asociaţiei unitare americane,­­ prin ziarul *The Cristian Register-»­­ rUgându­-l să vină în ajutorul un-­­­gurimei, amennţată 0® desfiinţarea" de către români. Intervenţia americană în România Graţie organizaţiei serviciului de propagandă ungar, ziarele ameri­cane au început o campanie furioa­să în contra «sălbătăciilor» din Ro­­rotrîa, care după ce a finut câteva săptămâni, a încetat cu declaraţia făcută de ziare că se simt satisfă­cute că de pe urma campaniei ce au întreprins, Asociaţia unitară ameri­cană a luat hotărârea să întreprin­dă o anchetă în România, şi în acest scop a delegat pe d-nii Reverend Sydney B. Snow, J. H. Motcalf şi Edward B. Witte, de altfel cunos­­cuţi mai dinainte ca filo-unguri. Guvernul Statelor­ Unite, în urma intervenţiunei Asociaţiunei unitare americane, a stăruit pe lângă Sta­tul român ca să se acorde acestei misiuni toate înlesnirile pentru o­­ călătorie de studii ce face în Ro­mânia, şi guvernul nostru a dat or­dine în consecinţă către toate au­­torurile. Rezultatul unei «anchete» Numita misiune a stat în Tran­silvania aproape trei luni de zile, venind în Contact cu delegaţii Un­gurilor transilvăneni şi vizitând în­treaga Transilvanie, fără a avea nici un contact cu autorităţile ro­mâneşti, de cari s'a eschivat pentru luarea sau controlarea informaţiu­nilor primite din partea ungurilor. Plecând dar fără «audiatur et al­tera pars» misiunea a întocmit un Memoriu, pe care l’a înaintat şi Li­­gei Naţiunilor. Serviciul unguresc de propagandă a tipărit acest memoriu în nu mai puţin ca 2.000,de 10 exemplare şi l’a oferit fie­cărui cetă­ţenii din Ungaria, precum şi tuturor ţărilor de pe glob. S-au semnalat chiar exemplare în Australia, A­­frica de Sud, în afară, bine­înţeles, de cele răspândite cu profuziune în toate ţă­rile civilizate. Memoriul misiunei uni­tare americane e împărţit în patru capitole şi conţine de la început până la sfâr­şit o denigrare a României. * Vom spicui acest memo­riu. Supliment de autoritate De multă vreme amărâţii cetăţeni ai statului român se întrebau căznin­du-se să afle pricinile care întârzie normalizarea morală şi materială a ţării. D. Georgel Mârzescu le-a descoperit şi, pentru înlăturarea lor, a trântit o lege, «pentru reprimarea unor noui infracţiuni contra liniş­te! publee». Dacă n’ar fi tulburăto­rii linişte! publice ţara ar fi un fragment de paradis şi nu noi vom găsi potrivit a stăvili prin scepti­cism, voinţa fermă a guvernului de a ne ferici. Deci nu dintr’o împotrivire ci împinşi de nedumerire întrebăm : era necesară o asemenea lege ? Până acum dela 1918, guvernele care s’au succedat, deşi au avut tot atât! — dacă nu mai mulţi — infrac­tori contra linişte! publice, n’au simţit nevoia de a mai adăuga stă­rii de asediu anexa unei legi spe­ciale. La 13 Decembrie 1918, când în a­­fară de sărăcie trupele ocupante ne lăsase în dar anarhia, tot d. Georgel Mârzescu, pe atunci minis­tru de interne, a găsit suficiente mijloace în starea de asediu pentru a aplica sancţiuni severe — până la împuşcarea în massă, — elemen­telor de dezordine. In 1921 sub guvernul Averescu, întregul congres comunist a fost a­­restat, iar tentacula sovietică sfă­râmată, fără să mai fie nevoe de o lege, starea de asediu punând la în­demâna guvernului de atunci mij­loace rapide şi sancţiuni suficient de severe. Atunci suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: ce grozave învolburări de anarhie sunt în ţară pe care nici starea de asediu nu le poate domoli? Să fim în adevăr aşezaţi pe un vulcan al cărui crater fumegă deo­camdată fraza revoluţionară, ame­ninţând dintr’un moment într’altul cu revărsarea cotropitoare a lavei? Atunci d. Georgel Mârzescu îşi în­­chipue că legea măsurilor excepţio­­nale ar putea fî un fel de dop pu­­ternic aşezat în craterul vulcanului care clocoteşte cumplitele prăbuşiri de mâine. Dureroasă naivitate şi ameninţă­toare concepţie a terapeuticei pre­ventive a revoluţiei. Dar mai este o latură care scapă finei înţelegeri a nevoilor statului român, înţelegere de care dă stră­lucite dovezi guvernul. Se ştie — poate numai pentru ministrul nos­tru de externe să fie o taină — cât de mult scade încrederea străină­tăţii (aşa de necesară în raporturile ■economice ale ţării) starea de ase­diu, totdeauna vestitoare a unei ne­­siguranţe şi a dezordinei. Cum vom fi judecaţi acum când guvernul Brătianu mărturiseşte implicit prin noua lege a măsurilor excepţionale neputinţa stării de asediu de a înfrâna valul revoluţionar? Noi ştim că guvernul uneşte o au­toritate anulată cu o totală lipsă de voinţă, dar de ce să suporte ţara consecinţele neputinţii unui guvern lichidat virtualmente? D. Georgel Mârzescu crede că este nevoie de un supliment adău­git stării de asediu, noi credem că are nevoie de un supliment de au­toritate şi numai naivii pot să-şi închipue că autoritatea se cârpește cu peticul unei legi înfiripate la iuțeală. P. 5. Un propagandist al drepturilor României, Dr. RAKOWSKI O propunere ministerului de externe «Universul» a rezumat un foar­te important articol al savantului italian profesorul Palmieri, mem­bru al «Institutului pentru Euro­pa orientală» din Roma. Articolul se ocupă de cele două atitudini dia­metral opuse ale d-rului Rakowski în chestiunea Basarabiei şi, cu o nezdruncinată documentare ştiinţi­fică, demască duplicitatea nepoto­litului aventurier politic, ajuns azi celebritate mondială, graţie bolşevismului. Rakowski e actualmente, faţă de Europa, arhanghelul, ras de barbă şi de mustăţi, al politicei de expansiune şi anexiune sovietică, noua formă sub care se deghizea­ză ţarismul imperialist cu scopu­rile lui ştiute. Prin el, urlă în lar­gul lumei, întrebuinţând toate mij­loacele de falsificare fără obraz a adevărurilor istorice, pofta mon­strului rusesc de a înghiţi din nou în pântecele lui Basarabia ro­mânească, deabia liberată. D-rul Rakovski n’a fost totdeau­na arhanghelul sovietic de azi. Pe vremea când fostul cetăţean ro­mân îşi agita barba în clubul so­cialist din Bucureşti, el lupta «pen­tru biruinţa democraţiei în lume şi pentru apărarea celor slabi şi celor oprimaţi» cum însuşi scria. Pe atunci monstrul rusesc îi apă­rea şi lui ca atare şi îl înfiera cu verb de foc. Profesorul Palmieri, care rupe masca lui Rakowski de azi, amin­teşte de articolele publicate la 1912 în «România Muncitoare» şi de ve­h­ementele discursuri pe care fos­tul şef al socialiştilor români l-a ţinut, la data aniversării răpirii Basarabiei, când proclama drep­turile României asupra provinciei furate. Şi, ceea ce e şi mai impor­tant, d. Palmieri rezumă o broşu­ră a lui Rakowski tipărită în 1898 în bulgăreşte, «Rusia în orient», în care se analizează şi se condamnă politica orientală a Rusiei. Ten­dinţele balaurului rus de a se în­colăci în jurul Mării Negre şi de a face din ea o «Mare rusă», iar din Bosfor «cheia casei ruseşti», înghiţind micile state balcanice care îi stăteau în cale şi pe care căuta să le prindă în undiţa orto­doxiei protectoare, sunt trădate în această broşură cu toate primej­diile de nimicire pe care le con­ţin pe socoteala României şi a celorlalte state din Balcani. Pre­tenţia Rusiei de liberatoare a po­poarelor ortodoxe de sub jugul austro-turcesc e socotită de Ra­kowski cel vechiu ca o minciună sfruntată. El arată dimpotrivă cu date istorice şi statistice toate ne­dreptăţile sângeroase la care ne-a supus im­ai ca Rusia protectoarea şi toate jafurile şi luările în robie pe care armatele ei de ocupaţie le-au exercitat asupra populaţiei ro­mâneşti. Niciodată n’am citit un rechi­zitoriu mai susţinut al fărădelegi­lor săvârşite de Sfânta Rusie îm­potriva noastră, biciuită de pofta imperialistă de a stăpâni Bal­ca­­nul şi­­Constantinopolul. Fanaticul procuror de atunci e azi arhanghe­lul aceleași politici imperialiste re­născute sub pseudonimul sovie­­tismului international. De aceia credem că propaganda dușmănoasă întemeiată pe falsuri, pe care o duce azi contra noastră exponentul european al sovietelor, prin nimic nu s’ar putea anihila mai cu succes decât prin punerea în circulaţie a celuilalt Rakowski. Ministerul nostru de externe — a cărui acţiune de propagandă se reduce la cele câteva rapoarte că­tre Societatea Naţiunilor, şi ace­lea pornite nu din proprie iniţia­tivă, ci provocate de incidentele pe care alţii leau ridicat în sânul Societăţii, rapoarte care zac, fără ecou în opinia mondială, în arhiva dela Geneva, — ministerul nostru de externe deci e dator să repro­ducă broşura mai veche a lui Ra­kowski în limbile europene, cu a­­daosele articolelor lui din «Româ­nia Muncitoare» şi să le răspân­dească în largul lumii. Celebrita­tea actuală a lui Rakowski va face ca broşura să fie citită. Va ajuta la aceasta şi elementul sen­zaţional al faptului însuş. Contra lui Rakowski de azi vom prezenta astfel un admirabil pro­pagandist al drepturilor Româ­niei în Rakowski cel vechiu. Broşura noi o avem la îndemâ­nă şi o ţinem la dispoziţiunea mi­nisterului de externe. Deabia acum aflăm amănuntele epopeii sângeroase a poporului geor­gian — lupta împotriva Sovietelor. ..Întregul Caucaz dela frontiera turcă până la Rostov şi Astrahan e în revoluţie împotriva Sovietelor, dar e greu pentru o populaţie de 12 milioane să zdrobească stăpânirea sovietică, fiindcă are corpuri de armată roşie în Caucaz, şi toţi co­muniştii sunt bine înarmaţi, pe câtă vreme ţăranii n’au nici un fel de arme». Această declaraţie o face imediat după sosirea sa în Constantinopole, prinţul Ciolaşvilli, colonel, conducă­torul ultimei revoluţii a Caucazului împotriva Sovietelor. Prinţul, care jurase acum trei ani să lupte împotriva Sovietelor, e în­soţit de generalul Ciavd­avadze şi încă de vreo treizeci de fugari geergieni. Au sosit în Constantino­­pole pe un vapor turcesc, zdrenţuiţi, istoviţi, şi având o mare trebuinţă de haine şi de hrană. «Ţăranii şi muntenii reuşiseră să alunge pe comunişti — povesteşte colonelul, — din câteva mari centre de armată către cele 12 oraşe din Caucaz. Răscoala s’a întins in toa­tă Ucraina, la Volga şi in regiunile de nord ale Caucazului, pretutindeni ţăranii sânt răsc­olaţi împotriva So­vietelor». Explicând revoluţia antisovietică din Georgia, prinţul arată cauzele înfrângerii. «Sosisem pe culmile deasupra Ti­­flismului în noaptea de 18 August cri 1000 de oameni credincioşi şi bine înarmaţi şi aranjasem totul pentru izbucnirea unei mari răscoale în o­­raş după ataca, ce trebuia să urme­ze în ziua următoare. Sovietele nu ştiau nimic de sosirea mea şi cu­cerind Tiflisul toată Gruzia tre­buia să cadă în mâinile Comitetului Liberator. Azarbeidgean, Armenia şi Caucazia de nord trebuiau să se ridice împotriva Sovietelor. Eu şi ceilalţi conducători eram cu totul pregătiţi, dar în ultima oră Comi­­tetul Liberator aflând că ceilalţi conducători, de la Sud, nu sunt în­că pregătiţi, m-au înştiinţat să a­­mănăm ataca. M’am retras imediat în munţi să-mi ascund forţele, dar Ceha prinse de veste şi când noi ne aruncarăm în atacă, regimentei roşii erau pe picior». In Caucazia măcelărirea celor răs­culaţi continuă — până când ulti­mul răsculat, ţăran sau muntean, nu va depune arma. Temăndu se că în primăvară revoluția va în­cepe din nou, teroarea roșie sia în­tărit.

Next