Dilema Veche, 2005 (Anul 2, nr. 90-101)

2005-10-07 / nr. 90

rA LA ZI ÎN CULTURĂ Corneliu LUPEȘ Muzeele literare ale Bucureștilor ediție revăzută și adăugită Articolul de față vine să aducă unele lămuriri privind starea muzeelor și a caselor memoriale din București, com­­pletînd și corecănd­­ unde era cazul — reportajul Mădălinei Georgescu, „Muzeele bucureștene prin praf și reconstrucții", apărut în nr. 83 al Dilemei vechi. Corneliu Lupeș este șeful secției Muzee Memoriale din cadrul Muzeului Național al Literaturii Române. Trebuie să precizez din capul locului că Muzeul memo­rial „G. Călinescu“ nu este subordonat Muzeului Național al Literaturii Române (MNLR), ci Academiei Române, iar o Casă memorială „Ion și Claudia Minulescu“ n-a existat, de fapt, niciodată. Titulatura corectă era, pînă la apariția Legii muzeelor nr. 311/2003, Casa memorială „Ion Minulescu - Claudia Millian“ (poet, plastician, dramaturg și memoria­list care figurează justificat alături de soț pe firma muzeu­lui), nu numai ca urmare a dorinței donatoarei, Mioara Minulescu, fiica acestora, dar și cu un corespondent în operă... Pentru fosta Casă memorială „Gala Galaction“ do­­natoarea, nonagenara doamnă Elena Galaction, singura fiică în viață a scriitorului Gala Galaction, și-a retras donația la presiunile unor nepoți reveniți în țară. Muzeul Național al Literaturii Române care, mai bine de zece ani, a suportat cheltuielile de regie, a remunerat donatoarea, a încadrat muzeul cu personal de specialitate și de suprave­ghere și a efectuat reparații curente și capitale, încă mai speră că acesta va reveni în familia suratelor bucureștene ce astăzi numără, de facto, doar cinci membri... Despre Muzeul memorial „Liviu Rebreanu — Fanny Liviu Rebrea­­nu“, Niculae Gheran, editorul care de peste patruzeci de ani trudește la biografia și bibliografia scriitorului, nu obosește să afirme că „aici n-a locuit niciodată Liviu Rebreanu“. Cu toate acestea, găsim cît se poate de oportun acest așezămînt memorialistic... O scăpare a jurnalistei este constatarea lipsei totale a indicatoarelor stradale privind aceste muzee. După insis­tente solicitări, Primăria sectorului 4 a montat cîte două in­dicatoare pentru Muzeul „Arghezi“ (Șoseaua Olteniței și Calea Văcărești) și Muzeul „Bacovia“ (Șoseaua Giurgiului). Nu de aceeași solicitudine ne-am bucurat din partea dirigu­itorilor sectorului 5, pentru muzeele lui Rebreanu și Minu­lescu... Cît despre „reconstrucția“ casei memoriale a autoru­lui Răscoalei, este vorba despre o banală reparație (nici măcar capitală). Din păcate, reparațiile de la Mărțișor au fost sistate din lipsă de fonduri... Nu obosim să afirmăm că un muzeu nu este urît sau frumos, el poate fi adevărat sau fals. Aerul „sută la sută bacovian“ din locașul autorului La­custrei nu face decît să înnobileze și să anime așezămîntul. Nu exagerăm dacă spunem că încăperea în care a lucrat poetul este cel mai plastic laborator de memorialistică și muzeistică literară de la noi... în fiecare muzeu memorial, subordonat MNLR, se dis­tribuie gratuit un exemplar promoțional în care, pe lîngă imaginile muzeelor respective, sînt menționate programul de vizitare, adresele, telefoanele și mijloacele de transport. Tot la vedere, alături de pliante și cărți poștale ilustrate, se află inclusiv scrisori de mulțumire pentru fiecare cadru di­dactic care însoțește grupuri de elevi. în cazul unui singur vizitator, o coală de hîrtie A4 consemnează față/verso un ghidaj suficient de amănunțit. în toate casele memorialis­tice există mostre ale unor adrese către școlile bucureștene, cu ofertele culturale ale muzeelor... La muzeele literare din Cotroceni („Rebreanu“ și „Minulescu“), dar mai cu seamă la cel din „cartierul democrat“ din sudul Capitalei („Bacovia“), în spațiul extramuzeal, pereții sînt tapetați cu afișe care amintesc întîlnirile periodice dintre public și personalități culturale. Regretăm că lipsesc dintre aceste materiale ilus­trative casetele audio și video, CD-urile care au înregistrat activitatea acestor muzee. La cerere însă, pot fi puse oricînd la dispoziție, multe aflîndu-se și la sediul central al MNLR. Muzeul memorial „George și Agatha Bacovia" Aron BIRO D­e la o vreme mă tîrcolește senzația ca vine sfârșitul lumii. Nu țin minte exact cum a început, ar putea să fie de la bătrîna care distribuia gratuit reviste despre contracepție și apocalipsă în stația de tramvai. Ori de la amicii din București care m-au sunat să se plîngă că primarii de sector nu-i mai lasă să facă duș dimineața, de spaima unui diluviu menajer. Și nu doar ei. „You’ll never walk again“ — zice piesa Colossal Rains a celor de la Para­dise Lost, compusă pentru celebrul album de metal biblic Icon. A fost o eclipsă parțială de soare zilele astea, iar pu­cioasa se scumpește din nou. Iar eu caut prin fundurile false ale portofelului unde mai ascund bani de mine însumi. Să fac rost să merg la București. Căci vine Paradise Lost în concert să ne lămurească. Fre seen all others try, it ends in misery. Așadar, Paradise Lost. Harnici - 10 albume în 15 ani. Rockeri cu renume­­ era prin ’90 cînd trupa și-a făcut in­trarea în cultura „sex, drugs and rock’n’roll“. Și nu oricum. Au scos din rock și sexul, și drogurile, și rock’n’roll-ul. Au pus în loc prisos de oftică, neajunsuri personale și leha­mitea de la capătul lumii. Au strîns un ban, nu mult, sufi­cient să umple șosetele de-acasă, căci, pîrliți la jăratecul in­terior al spiritului britanic, s-au străduit să facă din metal o muzică plăcută. într-un fel. Morfină cu arome identic na­turale. Tre’ să fii englez să-ți placă să faci poze în ploaie. Oricum, boala se ia. Au început cu un truc care li s-a spart în cap, albumul Gothic, prin care au reinventat sensul ter­ Cine promovează sfîrșitul lumii menului din titlu, pe nesimțite și cu nesimțire, căci ter­menul fusese deja alocat, însă cei care dețineau actele se amețiseră cu absinte și asfixieri erotice în așa har, că n-aveau să remarce, decît vreo opt ani mai tîrziu, că au rămas fără terminologie, cînd Europa civilizată nici nu mai ținea minte ce treabă avea rockul gotic cu goții. Iar din ’97, cînd, pe albume precum One Second și Host, Paradise Lost s-au apucat să cînte gotic „pe bune“ încercînd, de o parte, să piardă coada de epigoni care suflau în ceafa prin toată Eu­ropa, încercînd, pe de altă parte, să refacă rosturile optze­­ciste ale muzicii depresive, nu i-a mai crezut nimeni și i-a ajuns blestemul Joy Division care zice că, pe măsură ce cînți mai sincer, fanii încep să aibă impresia că îi minți. Indus­tria rock e un fel de căsnicie ratată în care Paradise Lost au încasat toate farfuriile trîntite, de la soacră și nevastă, case de discuri și fani, deopotrivă. De aici s-a produs cea mai mare confuzie de nomenclatură stilistică din cataloagele rockerilor. Căci rockerii sînt precum Ioanițoaia, le place să fie lucrurile în ordine, albumele să primească note cu două zecimale, iar drumul de la blat la paranoia e un pas mic. După o carieră trecută prin lauri și apă menajeră, Para­dise Lost - Britain’s biggest musical risk­takers­­ vin în Bu­curești sîmbătă, pe 8 ale lunii, la Arenele Romane, să pro­moveze sfîrșitul lumii și recentul lor album de conciliere. Ne vedem acolo, la marele oftat. mergi pe mîna mea Etica muncii la românii de azi Plecată din România cu un an înainte de a-și fi dat bacalaureatul, Monica Heintz a absolvit filozofia la Sorbona, s-a specializat apoi în antropologie socială la Oxford și și-a dat doctoratul la Cambridge. Acum este lector universitar de etnologie la Universitatea Paris X, Nanterre. S-a măritat în Franța și are patru copii. Scriu toate astea cu năduf, ca pe un denunț public, dezvăluind una dintre numeroasele pierderi pricinuite României de guvernările de după 1989, însă, asemeni multora dintre tinerii plecați, nici Monica Heintz nu și-a luat lumea în cap definitiv. Felul ei de a se în­toarce mi s-a părut o grațioasă „răzbunare“: în perioa­da cînd a fost cercetătoare la Institutul german „Max Planck“ a efectuat un an de teren în România, an­­gajîndu-se cu acte în regulă și muncind efectiv în trei unități cu profil și statut reprezentativ pentru starea României în tranziție. Rezultatul cercetării este cartea Etica muncii la românii de azi (Curtea Veche, 2005). Cartea a avut asupra mea efectul consolator al unui roman popular. Am parcurs-o cu sentimentul că Laleaua Neagră sau Cavalerul Pardaillan sau Contele de Monte Cristo au descins în România ca să-mi rezolve așteptările, visele și frustrările. Că unul dintre acești „cavaleri fără frică și reproș“ a dat năvală în citadela inexpugnabilă a birocrației românești ca să-i treacă prin tăișul săbiei pe atotputernicii funcționari publici, să se lupte cu poliția coruptă, cu vînzătorii acri și chiu­langiii joviali, cu șefii grobieni, cu infirmierele inu­mane și hrăpărețe și cu politicienii cu două fețe, una întoarsă politically correct spre Uniunea Europeană, cealaltă, de vătaf sătul, către propriii alegători. Apa­rent candidă, Monica Heintz se strecoară cu discreția și abilitatea unui spion occidental în instituțiile și întreprinderile noastre, în metehnele, ciubucăraia și șmecheriile noastre, înregistrînd scene de viață din sistemul corupt, profund alienat și alienant din „eter­na și fascinanta Românie“. De aceea, în ciuda luminii crude ce ne scaldă chipurile urîțite de griji, de meschi­nărie și lipsă de speranță, în ciuda diagnosticului necruțător pus pe maladia noastră națională pe care o identifică drept lipsă a respectului de sine, pasionanta ei carte este consolatoare și reconfortantă, asemeni unui roman cu happy-end. Doina JELA coltul scurt Săptămîna filmului german • Joi, 6 octombrie, Citizen Kane (r. Orson Welles, 1941), la Cinemateca Eforie, de la ora 18,45, sau Good­bye, Lenin! (r. Wolfgang Becker, 2003), la Cinemateca Union, de la ora 19. • Și tot joi, la Club Backstage, de la ora 20, lansare CD și concert Tribute to Jimi Hendrix cu Vladimir Poeorschi Band, Petru Gavrilă feat. Brad Lee Johnson, George Baicea Blues Band, Midnight Express, Bega Blues Band și Slang. • Sîmbătă și duminică, la Sala „Elvira Popescu“, puteți revedea cele mai bune pelicule prezentate în cadrul Săptămînii filmului german. Cu ocazia împli­nirii a 15 ani de la reunificarea Germaniei, Institutul Goethe mai organizează la Galeria de Artă a Univer­sității de Arte (UNA Galeria) expoziția de fotografie urbană a artistelor Yiva Queisser și Lidia Tirun. Stall­nallee­n Allee der Kosmonauten. • Dacă sînteți amatori de experimente vizuale con­temporane, la MNAC tocmai s-a deschis expoziția re­trospectivă a grupului Kinema Ikon: film experimen­tal, mixed media, hypermedia­­ more. • La Muzeul Municipiului București — Palatul Șuțu, expoziția „Prinții autohtoni indieni la Londra 1897-1924“, fotografii din arhivele V.A Museum, portrete ale maharajahilor indieni, realizate în ate­lierele londoneze de la sfîrșitul sec. XIX și începutul sec. XX. • Pînă la jumătatea lunii octombrie, la Romaero Băneasa, Salonul Internațional de Automobile. Unele exponate sînt artă. (M. C.) ■ • >"xV ...... DILEMA VECHE • Anul 11 • nr 90 • 7"13 octombrie 2005 •

Next