Dilema Veche, 2009 (Anul 6, nr. 268-280)
2009-06-11 / nr. 278
REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR R1 .............................................. ......... ........A ■HIL Ioana BOT D l academician Eugen Simion găsește cu cale să răspundă articolului meu: „Manuscrisele eminesciene, între fantasmă culturală și obiect de studiu“ (apărut în Dilema veche, nr. 272, din 30 aprilie 2009), în Cultura, sub titlul „Nervi de primăvară“ (http:/www.revistacultura.ro/_EUGEN_SIMION/ Nervi_de_prima...). Nu trimite la textul Dilemei vechi, contrar practicilor curente ale polemicii, întrucît o acuză că e angajată dintotdeauna în campanii de contestare a valorilor actuale ale culturii române, inclusiv a domniei sale: „Nu îmi aduc aminte ca, în ultimii 20 de ani (sau, mă rog, de cînd apare revista), să fie pomenit numele meu altminteri decît însoțit de adjective ce pot rușina chiar și pe îngeri“. Fraza aceasta ar trebui să dea măsura „înălțimii etice“ și a pretenției de adevăr a „Nervilor de primăvară“; în fapt, indiferent despre ce ar scrie, Dilemei vechi nu îi stau în fire cuvintele „ce pot rușina chiar și pe îngeri“ pentru că vulgaritatea nu e dilematică. Dar înainte de a răspunde obiecțiilor ce i le adresam — E.S. construiește un întreg scenariu al dilematicilor („procurorii de serviciu din presa românească“) care, în opinia domniei sale, ar desfășura „atacuri sîngeroase la persoană“ împotriva marilor ctitori de cultură. Întrucît articolul meu nu era nici sîngeros (?), nici nu folosea cuvinte necuviincioase pentru urechile de înger??) ale filologilor specialiști în ediții genetice, pot spune, cu o frază plăcută și lui E.S., că tot acest incipit războinic-lamentos al textului său „nu e în chestie“; îl rog, totuși, să producă dovezile concrete și exacte ale incriminatelor cuvinte de rușine, publicate despre domnia sa, în Dilema veche, pentru a nu da impresia că își croiește o aură de erou pe neadevăruri. La fel, cred că „nu sînt în chestie“ detaliile și aluziile alunecoase, bagatelizante, „din auzite“, la competențele științifice și pozițiile academice ale celor vizați de răspunsul său: „Mircea Vasilescu, actualul șef al Catedrei de literatură română, păstorită altădată de G. Călinescu“ (ce decădere, se înțelege...), respectiv subsemnata: „profesoară universitară și, după cîte aud, conducător de doctorat și prodecan sau decan al Facultății de Litere, acolo unde au fost mari profesori... Mircea Zaciu și Marian Papahagi“. Dl academician, de data asta, nu a auzit chiar bine, dar ce contează, important e să „sugerăm“ că universitatea se duce, nu-i așa, de rîpă, cu asemenea oameni... Abilitatea lui E.S. de a construi discursuri insinuante reușește întotdeauna să mă surprindă. Dincolo de uimire, și în primul rînd din respect pentru cititorii Dilemei vechi, voi încerca să răspund punctual „Nervilor de primăvară“. Nu e ușor, pentru că — deși își numerotează paragrafele ca și cum ar vrea să-mi dea o replică exactă și tehnică — E.S. nu răspunde, efectiv, obiecțiilor, ci doar le ia în rîs ca neprofesioniste și calomnioase. Discuția alunecă abil de la calitatea unui efort editorial (discutabil), făcut pe (mulți) bani publici — ceea ce este, deocamdată, ediția anastatică a caietelor eminesciene — la alte aspecte, colaterale, nici ele redate exact. 1. într-adevăr, deplîngeam starea edițiilor critice complete ale operelor scriitorilor români, mari și mici; îmi mențin opinia că sînt puține, incomplete, neterminate, că peisajul filologic românesc este, din unghiul acesta, în continuare descurajant. Optimist și revoltat, dl academician enumeră Nervi academici, calm di Ieratie din nou despre editarea electronică a lui Eminescu edițiile Eminescu, Creangă, Caragiale (neterminată, totuși), Slavici (nepublicată, încă), Barbu, Bacovia, Cantemir, conchizînd că „Doamna prodecan n-a numărat bine steagurile“. Sînt invocați șase autori clasici. Și gata. Să zicem că ar fi șaisprezece, și tot sînt puțini, prea puțini pentru un secol de ediții filologice moderne. în schimb, e involuntar sugestivă figura „numărării steagurilor“, pentru lista pe baza căreia E.S. însuși se declară mulțumit de starea de fapt a edițiilor noastre critice: șase autori, dintre care doi cu ediții incomplete, deci — destui, mulți, în sfirșit, să trăiască! 2. Nu revin asupra lipsei de profesionalism a multora dintre edițiile de varietur ale autorilor literaturii române recente și contemporane. Fără să generalizez (unele ediții sînt apreciabile, altele — multe — nu, spuneam), dau doar referința exactă a exemplului pe care îl invocam: Șt. Aug. Doinaș, Opere, vol 1-3, București, Editura Național, 2000, Colecția „Opere fundamentale ale literaturii române“, coord. Dan Chiriac, Violeta Borzea, tehnoredactor Răzvan Soare. Design-ul volumelor amintește de Pleiade, nu întîmplător, în schimb, ediția nu are nici un aparat critic, doar indică (la cuprins) anii de apariție (nu și locul) volumelor antologate: din punct de vedere filologic, este inutilizabilă, îi invit pe cititori să se convingă singuri. 3. Nu am afirmat că ediția Perpessicius este „perfectă, ireproșabilă, de neclintit“, cum îmi răstălmăcește E.S. opinia, nici că „tot ceea ce este în această ediție e sfint și bătut în cuie“, ci — repet — că „Oricîte observații și critici ar avea specialiștii la adresa «ediției Perpessicius» (și ele sînt remarcabil de puține, față de dimensiunile materialului restituit, de durata procesului de editare - pe majoritatea le-a sintetizat însuși Petru Creția, unul din prestigioșii coordonatori ai proiectului editorial, în vederea unei reeditări viitoare), ea este de acum «Referința», pentru textul eminescian, conform practicilor generale ale filologiei“. Dl academician îmi răspunde polemic acolo unde nu e cazul, insistînd însă a numi „editare a manuscriselor lui Eminescu sub formă de facsimile, ceea ce a publicat domnia sa în volumele în discuție; de fapt, a făcut doar o fotocopiere cu mijloace tehnice actuale, lipsită de orice aparat filologic. 4. Așa cum o dovedește însăși retorica „Nervilor de primăvară“, a discuta despre discursul politizant, care abuzește în continuare editarea profesionistă a manuscriselor eminesciene, „este în chestie“, oricît ar protesta E.S. Departe de „a vitupera împotriva celor care au susținut în Parlament sau în presa literară proiectul academic“, observam că dezbaterea despre necesitatea, forma și finanțarea acestui proiect s-a făcut în medii (politice, de presă) de nespecialiști. Adaug că specialiștii continuă să facă despre această măreață realizare, cu excepția lui M. Cimpoi, N. Georgescu și C. Barbu (întrupări inegale ale aceluiași „tip de eminescolog“, despre care am scris cu alte ocazii). Oamenii politici nu pot constitui referința legitimantă (deocamdată, singura) a calității științifice a proiectului. Emoția unui critic literar bibliofil care poate răsfoi acasă copia facsimilată a manuscriselor (40 de volume a 50 de euro bucata, adică 2000 de euro pentru o emoție privată completă) nu compensează stînjeneala specialistului care nu are la îndemînă o ediție genetică la standarde actuale, nicăieri. 5. A-mi reproșa că neg („oripilată“?) utilitatea copierii cu metodele tehnicii de azi a originalelor, devenite astfel mai accesibile, este o altă răstălmăcire a criticii mele. Această copie nu este altceva decît o copie (dacă formula „pictorial cu poze ale manuscriselor“ nu îi place coordonatorului, să îi zicem „un xerox mai performant“). E.S., de altfel, repetă mereu ce anume „ediția“ sa nu este „nu-i o ediție filologică și nici nu și-a propus să fie“; subînțelegem că e o copie anastatică, destinată protejării manuscriselor originale. Atît. Ea este necesară, dar îmi mențin părerea că nefiind o adevărată ediție, modalitatea în care a fost realizată, ca și cheltuielile implicate nu se justifică. Nici prețul de vînzare: dacă tot e pe bani publici și invocă rațiuni patriotico-democratice, de ce nu e descărcabilă gratis, de pe Internet, ca atîtea alte ediții genetice din literatura universală? Ediția nu se vinde (am aflat de la unii librari că au returnat, după trei ani, seria, fără să fi vîndut un singur exemplar, și refuză acum volumele noi). Biblioteca Filialei Academiei din Cluj (de pildă) nu a reușit să își completeze nici ea colecția, deși s-a adresat nu doar „cu încredere Bibliotecii Academiei Române“, ci și cu insistență. Există o listă a bibliotecilor publice cărora Academia le-a oferit, gratuit, seria completă și care o au? 6. Referitor la realizarea propriu-zisă a „ediției“, observ că E.S. nu explică inconstanța referințelor la secțiunile din ediții preexistente, pe care o semnalam în primul articol (de ex.: „de ce colofonul vol. XVI indică Diamantul Nordului dacă în manuscrisul 2278 scrie Diamant de Nord? Ce realitate se respectă în atari situații? De ce unele exerciții prozodice sînt identificate de colofon ca dicționar de rime, iar altele nu?“). Nu cred că are cum. Cît despre profesionismul suporrtului electronic, recomand lectura articolului lui Constantin Vică din Dilemateca nr. 37/2009, „Eminescu“, care, neștiutor de umorile dlui academician, desființează CD-ROM- urile cu argumentele specialistului în electronică și digitalizare; nu le reiau aici, ci constat că „tehnicianul obiectiv“ confirmă nemulțumirile filologului angajat să distrugă marile ctitorii ale... etc. Cu exemple (accesibile gratis) de reușite în domeniu, precum www.hypernietzsche.org, www. bovary.fr, www.persenstufts.edu,http://gallica.bnf.fr/Zola, http://wwww.hull.ac.uk/hutm, poate că și răspunsul la întrebarea Dlui academician despre ce voiau specialiștii de la proiectul său este mai clar măcar pentru cititorii Dilemei vechi, dacă nu și pentru E.S. 7. Totodată, Constantin Vică indică mai răspicat, decît o făcusem eu, una dintre problemele mari ale proiectului lui E.S. Dacă cea mai complexă ediție genetică și electronică, cea a operei lui Nietzsche, a costat doar 900.000 de euro, de ce a fost nevoie de 2,41 milioane de dolari (sumă vehiculată în dezbaterile parlamentare despre finanțarea proiectului lui E.S.) pentru a copia în format speg caietele eminesciene, în vederea unor viitoare ediții de specialitate. Constantin Vică o numește „o glumă proastă, pe bani publici“, într-un act ratat splendid, chiar și E.S. e surprins „că, după atîtea argumente, Doamna IB nu ne trimite direct la DNA“. După atîtea divergențe, mă bucur să îl asigur că, asupra acestui punct, îi împărtășesc mirarea. suplimentul dilema studiilor postuniversitare din 2 iulie, numai cu PNEMA VECIE ANDREI PLEȘU: „De ce avem nevoie de elite DE CE SĂ ÎNVĂȚ MAI MULT? Anchetă printre studenții care vor să urmeze un program de master Evaluarea sistemului „Bologna“ (3/4 ani de studii de licență + 2 ani de master) PUBLICITATE • Anul VI • nr. 278 • 12-18 iunie 2009 • DILEMA VECHE