Dilema, iulie-septembrie 1993 (Anul 1, nr. 25-37)

1993-09-17 / nr. 36

simțea mai bine cînd avea domiciliu obligatoriu și dădea interviuri pentru “Liberation” Gabriel Liiceanu - cînd se ducea la Păltiniș, Stelian Tănase - cînd scria romane, Ana Blandiana - cînd nu era “cea mai calomniată persoană din România” etc. Pe de altă parte, fără 22 decembrie 1989 n-ar fi existat atîtea reviste independente, C.V. Tudor sau Adrian Păunescu n-ar fi ajuns niciodată în Parlament (ca și N. Manolescu sau Al. Paleologu, dar asta-i altă poveste), Zoe Dumitrescu-Bușulenga ori Ioana Ieronim n-ar fi avut Funcțiile­­ pe care le au (cf. tentativele lui Z.D.­R. de a fi numită ambasadoare undeva, în Scandinavia, pe vremea cînd îi lingușea pe Ceaușești ș.a.m.d.). îndeobște, intelectualitatea (și nu doar cea românească) vrea să amestece ceea­ ce nu se poate amesteca, să fie și cu slănina-n pod, și cu buzele unse, pe de o parte, ar vrea să fie la putere (și să dispună de mașină cu șofer, birou cu aer condiționat, ambasade, ministere și directorate), dar pe de altă parte nu vrea să se “compromită” (altfel spus, vrea să rămînă în slujbă și dacă vine o schimbare de guvern, ca Pristanda). Esența acestei atitudini, care îmbracă de obicei haina foarte respectabilă a principialități, rezidă în însăși condiția economică a intelectualității (mai cu seamă a celei din țările post-comuniste), și anume în absența absolută a autonomiei economice; în fond, intelectualitatea este, socialmente și economic, o anexă a Puterii, și toată lumea știe acest fapt de viață. Cum toată lumea (minus excepțiile patologice de rigoare) trăiește în prezent și pentru acest prezent (plus viitorul nemijlocit), disponibilitatea “oportunistică” a intelectualului va fi deosebit de mare, iar Puterea (sau Puterea - în - devenire, care este opoziția, în post-ceaușism) va fi în stare să-și însușească potențialitatea creatoare a intelectualului­­ sau, cel puțin, să-și asigure neutralitatea lui politică. Întotdeauna se vor găsi pretexte puternice și liniștitoare (la noi, de la Alecsandri încoace) spre a schimba funcția de redactor-șef adjunct la o gazetă literară cu cea de ambasador sau secretar de stat. Statutul intelectualului conține, așadar, ceva profund dubios din punct de vedere politic, căci efortul cel mare nu se depune pentru glorie și nemurire culturală, ci pentru o slujbă bună, sărac și cinstit, așa ceva nu s-a văzut încă, cu excepția cîtorva sfinți, ce nu rămîn prin aceasta in afara oricăror bănuieli necurate. în acest sens, minerii au avut dreptate în iunie 1990, iar comportamentul intelectualilor a corespuns nu numai așteptărilor minerești (și ale Puterii), dar și standardelor stabilite de difuza conștiință vinovată a intelectualului român de astăzi. Complexați și nesiguri, intelectualii noștri sînt, de cele mai multe ori, țîfnoși și cu harțag, neavînd instrumente să se bată pentru puterea politică, preferă să se bată între ei, cu nedisimulată plăcere și sinucigașă agresivitate. S-ar putea spune că au ajuns mai rău decît mujahedinii afgani, căci aceia măcar întîi i-au izgonit pe sovietici și pe Najibulah, și abia apoi s-au apucat să se sfîșie între ei. Poate că în Renaștere intelectualii voiau numai faimă; astăzi, întîi de toate, ei vor o carieră, ei trebuie să primească un salariu etc., iar singurul care le poate da așa ceva este Statul (înainte era Partidul-Stat, iar compromisul politic era mai evident); cultura a fost și este, în bună măsură, direct sau indirect, o “cultură de curte”, chiar cînd mîrîie doar la Putere sau cînd, culmea curajului, dă să îi rupă turul pantalonilor. De curte fiind, intelectualul este practic castrat din punct de vedere politic (castrat fiind din punct de vedere economic), și tocmai în calitatea sa de eunuc el poate căpăta slujbe mai bune și mai “de încredere”; sau, dacă nu o slujbă adevărată (nu oricine posedă dibăciile lui Pristanda), măcar o sinecură. Autonomia economică fiindu-i refuzată ab initio (încă nu s-a văzut un Flaubert sau un Proust român), intelectualul nostru vrea să fie... Goethe sau Victor Hugo, cei atît de omenești, mult prea omenești; și, cînd puterile nu-l țin, se mulțumește să fie doar un Adrian Păunescu. Îndepărtînd­­­ de Putere, comunismul i-a făcut intelectualități un nesperat serviciu (aici cred că Noica avea multă dreptate), păstrînd-o relativ virgină pentru timpurile unei guvernări post­comuniste; pe de altă parte însă, comunismul i-a indus intelectualității o conștiință fals-vinovată (sau o fals­­conștiință vinovată?), cum că n-ar fi mîncat destul “salam cu soia” (rahat național-comunist ceaușist, în traducere liberă), că ar fi avut “privilegii”, că a “colaborat” cu regimul, ba chiar - horribile­dictu! - cu Securitatea, că prea s-a bucurat cînd a murit capra vecinului, că prea s-a supărat cînd capra vecinului n-a murit, că toată lumea a fost “membră de partid” (iar cine n-a fost - înseamnă că erau prea mulți legionari în familie), că să fim uniți. Desigur, compromisurile sînt, în genere, necesare, dacă e ca un intelectual să-și­­ poată vedea de treabă, dar nu neapărat cele cu caracter politic (ca în cazul lui Mateiu I. Caragiale...). Și Homer, și Platon, și Aristotel, și Shakespeare, și Goethe, și Dostoievski (spre a nu mai aminti muzicienii, pictorii și sculptorii­­ mai nou și regizorii­­ care toți trebuie să fie “de curte”) pot fi calificați drept intelectuali “de curte”, și abia în secolul nostru a fost posibil ca un Brâncuși să facă bani frumoși din vînzarea directă a operelor sale, fără a trebui să se atașeze unei “curți" propriu-zise (dar poate că el, ca și Picasso etc., să fi profitat de unicitatea unei perioade izolate, un fel de reacție pozitivă la tuberculoza boemei secolului al XIX-lea...). Ce ar fi fost Flaubert fără banii tatălui său? Dar Proust, dacă trebuia să lucreze cu adevărat, de pildă într-o redacție? Dar Tolstoi, Thomas Mann sau Elias Canetti? Comparînd privilegiile și compromisurile, trebuie spus că intelectualitatea est-europeana (și cea românească în particular) nu s-a remarcat printr-o poziție excesiv de favorabilă; în America sau în Europa Occidentală, de pildă, compromisurile necesare erau mai mărunte, iar privilegiile­­ mai consistente. Academicianul G. Călinescu, “mare privilegiat”, cel ce și-a vîndut sufletul la comuniști, abia a primit pentru aceasta “un blid de linte , iar nicidecum cei “treizeci de arginți”, să se compare, spre ilustrare, delirul de căpătuială din Bietul Ioanide, cu realitatea quasi­­mizerabilă a casei din Floreasca (la care s-ar adăuga Volga neagră cu șofer, decorațiile, casele de odihna ale Academiei etc. - totuși, foarte puțin). De fapt, privilegiile (cîte vor fi fost ele) au fost mărunte, dar suficiente spre a culpabiliza într-o măsură convenabilă o parte a intelectualității și pentru a-i induce conștiința vinovată (că are “privilegii”, că nu e în pușcării sau la Canal­­ și, deci, “colaborează” cu sistemul). Colac peste pupăză, destulor intelectuali le mai este și frică, să nu se publice “listele”, să nu “se afle* una sau alta (ca în fosta R.D.G.), finalmente­­ ca să nu-și piardă slujba. Celelalte slăbiciuni ale intelectualității noastre pot fi, fără grijă, trecute la capitolul “calități naționale”. Ori optimiști ori lozincarzi­­ la Caragiale Există, cu privire la situația actuală a tranziției de la comunism la capitalism, două teorii concurente: (a) că totul nu-i decît o criză de creștere, un fenomen pasager, provocat de ieșirea din coșmarul comunist, ce se va termina de la sine, odată cu (re)intrarea în normalitate; și (b) că “așa-i românul, așa a fost mereu”, că nu-i nimic serios de făcut aici, la Porțile Orientului, unde Bizanțul a devenit Balcani. Teoria (a) este iremediabil optimistă, și ar putea fi împărtășită de C. Noica, de liberalii post-1989, de adepții semi-reformat ai socialismului științific sau, la limită, de Eminescu, deviza ei: “Voi progresul cu orice preț!”, eventual: “Europa, Europa!”. Teoria (b) îl are, bineînțeles, drept figură tutelară pe I.L. Caragiale, cel care a scris 1907. Din primăvară pînă-n toamnă după O scrisoare pierdută și D'ale carnavalului (ce bine ar fi fost dacă Lucian Pintilie - sau, mai general, intelectualul român­­ după 1989, ar fi citit 1907...); aici, nu există mîntuire colectivă, ci, eventual, doar salvare individuală, iar avînturile eroice sînt sortite, a priori, eșecului. Potrivit acestei teorii, țara noastră e prinsă între două tendințe irezistibile (și nefaste): una spre Răsărit (“Ne-ar trebuie o tiranie ca-n Rusia...”), alta spre Sud, spre Orient (dar trecînd prin Iugoslavia). Lozinca: “Țara veghea turcită”. După teoria (b), nu exista nici o speranță, întotdeauna mahalaua și naționalismul au făcut casă bună la români, iar faptul că nu sîntem franțujii Estului nu se datorează exclusiv ghinionului. Nicolae Ceaușescu n-a fost doar o întîmplare, un accident istoric neplăcut, o simplă aberație, ci însăși întruchiparea esenței poporului, într-o formă, desigur, cancază, dar prin aceasta nu mai puțin veritabilă. Dacă este ca teoria (b) să nu se adeverească, este nevoie ca hidra naționalismului să fie ținută sub control - ceea ce nu este o misiune dintre cele ușoare; la noi, ca și în fosta Iugoslavie, naționalismul n-a apărut ca o reacție la opresiunea și ocupația sovietică (cum s-a întîmplat în Țările Baltice, Polonia sau Ungaria, să spunem), ci a reprezentat politica oficială a partidului unic de guvernămînt, în Iugoslavia din 1948 și în România din 1964 (începînd, gradat, din 1956, cu o zvîrcolire esențială în 1958 etc.), avem de-a face cu regimuri politice dictatoriale, național-comuniste, în care cultul personalității Conducătorului ocupa un joc central. Intelectualitatea românească ar trebui să învețe cîte ceva din lecția de iresponsabilitate oferită de intelectualitatea din fosta Iugoslavie în vremea din urmă. Tot românul (și în primul rînd intelectualul) are de dat socoteală pentru problema națională. Iar aici nu strică să ținem seama de exemplul lui I.L. Caragiale. Cealaltă modalitate de patriotism, xenofobică, deși ilustrată de un Eminescu, poate fi pusă între paranteze, dacă e să se evite soarta Iugoslaviei. Pînă acum, răspunsul intelectualității din România a fost mai degrabă dezamăgitor, practic neînsemnat (cu excepțiile de tipul Smarandei Enache, în cazul cel mai bun), și în nici un caz la înălțimea momentului. Este de așteptat ca, pe mai departe, frustrațiile la care este supusă intelectualitatea noastră să contribuie în largă măsură la înțepenirea României în cadrul blocului neo-conservator din Europa de Răsărit pentru o perioadă încă de nedeterminat. Nu este suficient să ne luăm la harță cu naționaliști primari, este nevoie de o critică a naționalismului, de o critică a naționaliștilor, dar mai ales de o critică a esenței naționalismului post-comunist, care va mai face multe ravagii prin Europa răsăriteană și fosta Uniune Sovietică. Simpla tăcere nu-i de ajuns, și acum trebuie să vorbească intelectualii, dacă e să se facă auziți; în filmul Balanța, Lucian Pintilie știe să ridiculizeze toate instituțiile, formale și informale, ale României contemporane (biserica, miliția, armata, procuratura, dăscălimea, familia, minerii etc.), în forme poate prea baroce (spre rococo) și, oricum, lipsite de eficacitatea socială a clasicei Reconstituirii. Este însă deplorabil faptul că în așa-numita problemă națională, regizorul nu găsește de cuviință să utilizeze decît o șopîrlă (țiganul ce s-a însurat cu o prințesă etc.), și aceea de fapt îndreptată mai mult împotriva politicii de cadre a P.C.R. într-o “anumită perioadă”. Dacă intelectualii trebuie să facă politică p­ropriu-zisă, să intre în arlamente, să care ministere și prezindenții­­ în loc să-și scrie cărțile, de pildă­­ aceasta este o problemă ce ar merita să fie dezbătută separat; pe scurt, cred că răspunsul constă în păstrarea esenței însăși a intelectualității, a capacității sale critice. Dacă rămîne credincios acestei condiții, intelec­tualul nu-și trădează esența, indiferent de poziția pe care ar oc­upa­­o în noua societate. Președintele Cehiei este un scriitor, dar și Președintele Iugoslaviei restrînse e (a fost n.red.) un scriitor (iar consi­lierul său pentru poli­tică externă nu-i altul decît filosoful și eticia­nul S. Stojanovici). Mă aștept oricind ca Soljeni­S în să devină Preșe­­dintele Rusiei (ceva ce Andrei Saharov n-ar fi acceptat niciodată); și am convingerea că, în definitiv, Elțîn e mai bun decît Ruțkoi, iar Ruțkoi ar fi de preferat lui Soljenițîn... Să medităm la soarta lui Nicolae Bălcescu, acest mare “înfrînt” al secolului al XIX-lea românesc, singurul care, în­­­ilm­ă accelerație naționalistă (ce va duce­a nebunia propriu-zisă a lui Avram Iancu), a făcut ceva să oprească un fratricid’ am convingerea că N. Bălcescu este să fie model al intelectualului român (desigur, nu în forma reacționar­­caricaturală propusă de Mișcarea lui Marian Munteanul. Condiția lui Bălcescu trebuie asumată, cu toate riscurile inerente, astăzi se poate vedea că așa-zisa revoluție din decembrie 1989 este un eșec, dar ca, totodată, există posibilitatea evitării unei catastrofe de tip iugoslav, și procesul îndelungat și nesigur al­­ re­­­construcției societății civile reprezintă cheia adevăratei normalizări a României. Ceea ce n-are voie să eșueze este, în primul și-n primul rînd, așa-numita problemă națională, armonizarea (pe bază de competiție și complementaritate) a românilor cu ungurii, țiganii, evreii, rușii sau turcii noștri. Ei sînt “ai noștri” nu pentru că românii le-ar fi patroni, le-ar “acorda” - eventual - drepturi și privilegii, ci pentru simplul motiv că sîntem egali’ ei însă, ca minorități, trebuie să aibă garanția acestei egalități de principiu, garanție ce are de îmbrăcat forma legislativă, ideologică și practic­­comportamentală a unei protecții absolute. Este lamentabil că, la atîta vreme de la răsturnarea lui Ceaușescu, nu s-a înființat un Minister al Minorităților (denumirea trebuie să fie alta, desigur, spre a se menaja susceptibilități de înțeles), care să coordoneze, în plan administrativ­­guvernamental, politica post-comunistă, în acest domeniu, iar intelectualitatea, cea română, mai ales - fiind majoritară - avea datoria să semnaleze această necesitate, să o impună ca pe o revendicare proprie societății civile românești în formare. Ceea ce înseamnă că actuala atitudine (a intelectualității, a politicienilor și a omului de pe stradă, deopotrivă) trebuie schimbată. Iar dacă din această înfruntare intelectualitatea noastră nu va ieși întru totul cîștigătoare, măcar să nu se spună mai tîrziu (la Judecata de Apoi a neamurilor - judecată ce are loc în fiece moment al istoriei) că nu s-a bătut sau - și mai rău, cum se spune acum despre cîțiva dintre cei mai proeminenți intelectuali români ai perioadei i­nterbelice - că s-a bătut de partea “rea”, n. istorie, multe contribuie la determinarea cursului evenimentelor, iar voința și acțiunea intelectualității reprezintă numai unul din elementele ce influențează fenomenele istorice. Nu este, însă, mai puțin adevărat, că intelectualitatea poate avea o influență decisivă, și de aceea responsabilitatea ce apasă pe umerii intelectualilor este covîrșitoare. Tocmai această responsabilitate este să fie asumată, și încă fără speranța că vom figura prea curînd pe viitoarea bancnotă de o sută de lei. “Agora”, vol. VI, nr. 2/1993 Aprilie 1993 Dan OPRESCU , Anul I • Nr. 36 • 17-23 septembrie 1993 1

Next