Dilema, ianuarie-martie 1994 (Anul 2, nr. 53-63)

1994-01-14 / nr. 53

10 ani de la “Scrisoarea...” în anul apariției CAȚAVENCU (ridicîndu-se în capul băncii): Cum, domnule prezident? De unde pînă unde 64 chestie arzătore la ordinea zilei? Dacă nu mă înșel, îmi pare că suntem în anul de gratie 1883. La ospiciu sau în exil. O dilemă?­ ­»"războiul dintre ideea Eminescu și ideea Caragiale a­r f­i depășit suta de ani și nu sînt semne că i se va pune capăt. E, de altfel, chiar marele război al ideii românești, completamente fals, artificial și întreținut tenace cu bună știință și rea voință - ca mai toate războaiele. A început într-un fel - am zice astăzi­­ suav, cu conflictul celor doi pentru Veronica Micle, care a făcut ca, pentru Eminescu, Caragiale să însemne (ca și pentru alții, ce-i drept) “o canalie”, dar a devenit cu vremea însăși dilema polarizantă de energii a culturii naționale. Totul a mers din disjuncție în disjuncție, iar lista ipostazelor antagonice nu-i deloc scurtă; patriotism versus inaderență la spiritul românesc; tragicul înălțător versus comicul degradant; absolutismul relativizant versus relativismul absolutizant; eul nocturn al românității versus eul diurn al balcanității noastre; Hyperion versus Cătălin plus Mitică; patetismul vizionar versus cinismul coroziv; idealism versus realism;fabulosul mitico-natural versus caricatura pseudocivilizației; omul Nordului, păduros, mistic, mesianic versus meridionalul mercantil, amoral, versatil. Ș.a.m.d. într-un mioritism de bazar, s-a decretat că Eminescu înalță, iar Caragiale coboară.Partea bună și partea rea. Și că, aflată mereu în primejdie, ființa națională trebuie să elimine spiritul critic, deci luciditatea caragialiană, considerată ca tumorală, pentru a exalta utopismul metafizic autopostulativ în istorie. Și nu s-a plictisit nimeni de această viziune de ieftin maniheism. Și, cu puține excepții, tot romanul se simte infinit mai acasă în Eminescu decît în Caragiale, chit că, la o adică, unde și vede că-i invers (sindromul Tipătescu: “Ghiță... apoi nu mă orbi de la obraz așa”, “las’ că știm noi”, “cînd e om de credință...”). Și s-a mers mai departe în război, cu arme tot mai moderne. S-a ajuns la ideea că partizanii caragialieni sînt dușmani ai țării, mai mereu alogeni, dornici să exalte grotescul, mahalaua, suma de vicii din patologia socială a operei lui Caragiale, tocmai ca să ne poată încăleca mai bine­ apropierea făcută de Hasdeu între Caragiale și Brociner la respingerea academică a lui Caragiale, ca și legătura dintre campania anticaragialiană a lui N. Davidescu și scrierile sale antiiudaice din acea perioadă nu-s deloc întîmplătoare. Și cum noi sîntem veșnic în construcție, într-o eternă ardere recuperatoare de etape, într­­un început perpetuu - rezultă că pădurea eminesciană ocrotește prin boicot istoric firavul prunc național, în vreme ce urbanul asfalt caragialian, încins și udat cu bere, sleiește energiile, putrezește speranța, omoară inocența făptuitoare, între “eu rămîn ce-am fost: romantic” și “eu, crescut la școala scepticismului”, n-ar fi, așadar, de ales, pentru noi, românii, decît prima variantă. în fine, totul a trecut în paranoic, o dată cu credința că Eminescu e apanajul Dreptei, iar Caragiale al Stîngii. Cine dă în Eminescu e comunist iudaizat, acuzat de lez-națiune. Cine dă în Caragiale e fascist. După care firește că s-a ajuns apoi la perle de genul acesta: ”Dar să vedem ce au devenit între timp unii din eroii și din progeniturile lui Caragiale. Românii verzi au dat pui vrednici de ei: legionarii. Criminali de drept comun și trădători de țară, ei stau astăzi oploșiți pe lîngă diversele agenții de casierii ale lui Truman și-și așteaptă tainul de la acei care n-au alt vis mai frumos decît să vadă de pe fața pămîntului toate statele în care poporul muncitor s-a eliberat de chinul exploatării. Legăturile de filiație directă dintre eroii satirizați de Caragiale și liota putredă întreținută din fondurile serviciilor de spionaj american sunt evidente” (Maria Banuș, 1952). Să mai spunem că și azi, în materie de Eminescu versus Caragiale, sîntem în același punct ca în 1891, cînd D. A. Sturdza îl invita pe dramaturg să-și respecte națiunea “iar nu să-și bată joc de ea”? Sau că sîntem exact ca în 1936, cînd Eliade afirma că “astăzi, mai ales Eminescu reprezintă pentru noi acel secol al XIX-lea românesc, naționalist și mistic, împotriva căruia au luptat Junimea, Titu Maiorescu și Caragiale. Spiritul critic este un lux pe care o cultură nu și-l poate permite decît tîrziu”? Tîrziu! Bine, dar cît de tîrziu? Oricînd...dar nu acuma. Drept care s-a instaurat orbirea și s-a pornit în căutarea de alibiuri pentru ea; ba­că opera lui Caragiale se va perima paralel cu evoluția civilizației românești, ba că-i un plagiator, ba că imaginea operei e unilaterală, ori că e falsă - altele avînd autorul la sufletu-i sentimental și meloman - ba că-i grec și d-aia-i pungaș fără scrupule și cu nonșalanță de apatrid etc. Să fim sinceri, nu prea-l avem la inimă pe Caragiale. Pentru că ne deranjează orbirea, ne zgîndăie hemiplegia în care ne complăcem de-atîta amar de vreme, refuzînd să acceptăm că ambele emisfere craniene stau sub aceeași calotă și că, după cum spune scurt și clar Pompiliu Constantinescu: "Eminescu profe­tizează și urăște, Caragiale biciuiește surîzător, sau cu haz; unul se răzbună cu violență, altul batjocorește cu seninătate. Poetul Scrisorilor e un geniu critic la temperaturi înalte, satiricul Scrisorii pierdute e un geniu critic la rece, puteri diferite ale aceluiași spirit, exercitîndu-se la plus sau la minus, ele nu se exclud decît în mințile unilaterale; nu există însă două fețe complementare mai nimerite ale subconștientului românesc decît aceste două temperamente antagoniste”. Atît de confortabil ne-am instalat în fixația că Eminescu-i constructiv, iar Caragiale distructiv, că primul întărește și fecundează, în timp ce al doilea resemnează, ofensează, sterilizează, încît am uitat că tocmai rîsul edifică și că melancolia pustiește. Eminescu a fost semipreparat și ambalat în cutii strălucitoare - Doina, împărat și Anul II • Nr. 53 • 14-20 ianuarie 1994 proletar, satira societății filistine, ziaristul politic­­ împins către elanuri de Übermensch-erou al revoluției socialiste, pe cînd Caragiale a rămas captiv în grotescul morbid și expiator, cioranizat pentru a fi anatemizat mai bine. Nu ne dăm seama cît de imens a fost rolul propagandei caragiale­­eminesciene din anii ‘50, care l-a spălat pe Eminescu de Schopenhauer, de scepticism, fatalism și disperare de România, de paseism, budism și conservatism, propulsînd, pe celălalt versant, un Caragiale biciuitor de moravuri, amoral dar progresist. S-a făcut, efectiv, cu amîndoi război ideologic și psihologic, istoricii literari au fost catalogați de “reacționari” sau “umaniști” în funcție de aderarea la partidul eminescian sau la cel caragialian. S-a cultivat cu bună știință skizoidia aceasta, care ne-a făcut să uităm nu doar perfecta complementaritate a celor doi, dar mai ales similitudinile lor profunde, de crez social, de ambiții politice (omenești, prea omenești), de închidere în unghiul sceptic. în fond, un Caragiale a scris Mureșanu, Rugăciunea unui dac, Amicul F.I. Ca o făclie, poeme de un fatalism...românesc pe lîngă care satira caragialiană e o pură bucolică. Dar, încă o dată, e absurd a-l vedea pe unul “mai constructiv” și “mai recomandabil în lecturile tinerilor” decît celălalt. Rostul lor­­ DACA vom persista în această manie a încarcerării lor în statutul de categorii ale ființei naționale — este numai și numai împreună, ca ale filei două fețe. Războiul celor două partide nu se va încheia decît în ziua cînd vom înțelege, vom accepta și ne vom întreba în sfîrșit cît se poate de calm și de serios de ce Eminescu și Caragiale - semisferele simbolului național - au murit unul în ospiciu și celălalt în exil. Pînă atunci, vom rămîne aici, la mijloc, în purgatoriul blestematei prejudecăți maniheiste, între timp, să ne urcăm într-o birlă, și, cu gîndul la “revarsă liniște de veci pe noaptea mea de paterni” și la “mi-e sete de repaos”, să-i spunem muscalului, privind cu nesațiu la România și la toată planeta asta care ne înconjoară: la balamuc, birjar...­ Dan C. MIHĂILESCU Un Caragiale extra-nervos “Dragă Petrache... Oameni ai extremelor, în “faza noastră trecătoare’’, noi nu ne scriem deloc unul altuia, ori ne prea trecem din scris­­ și mai cu seamă eu. Am primit scrisoarea ta și mă grăbesc a-ți răspunde, rugându-te chiar dela început a nu neglija cumva să-mi răspunzi. “Scrisoarea pierdută” se joacă pentru întâia oara Marți 13 Noemvrie. Acuma, răspunde: puteți veni pentru întâia sau voi­i să rămâneți pentru la a doua. Mie, se’nțelege, m­i-ar plăcea sa fiți la întâia. Ia vezi tu ce e de făcut, și spune-mi să­ știu și eu ce fac. In ziua plecării voastre de acolo, dați-mi o depeșc, viu să va iau de la gară. Pe aici multe se vorbesc­ despre piesa mea; unii-și promit succes enorm, serii lungi de reprezentații, alții nu-i acordă mai mult ca trei­­patru. Unii speră că o să caza cu desăvârșire, pe câtă vreme alții de speră că cu piesa asta mă fac, nu cumva, om. Ia ghici tu ce părere dintre aste toate împărtășesc eu? Nu-i așa că am pleacă de dreptate să­­ împărtășesc desperarea cestora din urma,­­ în sfârșit, ce-o da târgul și norocul! Mai este o săptămână și-mi văz visul cu ochii. Până atunci sunt extra-nervos. Sfera intelectuală în care m’a pus piesa aceasta, mai ales de când cu banchetul Junimii și după aceea cu repetițiile ei cân merg din ce în ce mai bine, mă face incapabil să mai urmez viața de la fabrica - (fabrica de Tutun Belvedere - n. red.) - așa încât, ori îmi dă Directorul General un alt loc în Administrația Centrală,­­ lucru la care se opun multe lichele -ori sunt silit să demisionez, și să mă pun cu burta pe lucru pentru ca înainte de 15 Ianuarie să termin o altă piesă începută (D’ale Carnavalului - n. red.). Cu ceea ce vom­ lua dela “Scrisoarea pierdută” și cu premiul de la 15 Ianuarie, (1200 lei) pe care dacă mă prezintă la concurs, am toate șansele a­r câștiga, mi-aș putea încropi viața până la o eventuală politicească înjghebare. Ce zici de asta? Mai cu seamă ce zici 13 Noembrie, marți? Veniți? Să vă aștept? Răspunde. Complimente la toți (ai catalogul, nu ți-i mai înșir), mai cu seamă lui Mortzun și Panu (hort catalogue)” 5/11.84 Buc. Al tău, I.L.CAR Caradjale într-o scrisoare nepierdută în 1930, la 18 septembrie. Le Corbusier îi scrie, de la Paris, lui G. Oprescu, aflat în misiune, la Geneva, în cadrul Societari Națiunilor; e o scrisoare concisă de informări și relații în chestiuni “la zi” - apărută integral în “Secolul 20” (nr. 10/20 din 1986) consacrat celebrului arhitect francez. Ne face plăcere să-i reproducem finalul - dintr-un facsimil obținut prin amabilitatea d-lui Radu Ionescu - pentru a avea într-o pagină despre “Scrisoare...”, o referință fulgerătoare, dar de o respirație bucuroasă între creatori europeni, la Caradjale. Deci, pe românește: "... nu vă supărați că nu mă întind la vorbă. Sînteți foarte amabil cu mine. In 1910, Caradjale a] vostru mi-a încredințat o scrisoare pentru țara d-voastră, afirmînd: «Aveți grijă de ea ca de propriul meu fiu». Am despre România o amintire frumoasă. Să salvăm spiritul latin, adevăratul! Cu prietenie...” W*L

Next