Dilema, ianuarie-martie 1994 (Anul 2, nr. 53-63)
1994-01-14 / nr. 53
.....i.±....c......• ■ • ISH....,f a cărei acțiune se petrece 64 Luceafărului 99 (1883 fix) k«»R •iii »cs« 18»* Jocurile privirii “Abia an brat pe cît i-a pus Și ea l-a prins în Brațe...” (M. Eminescu, Luceafărul) “Femeie nebună, ce-ai făcut?” (I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută) Dintr-o slabă rezistență la tentația simplificărilor convingătoare sau doar din nevoia adînca de repere, spiritul culturii române și viața publică în general sînt deseori evaluate in funcție de inamul Eminescu - I.L. Caragiale, impus, în timp, cu autoritatea unei axiome. Ieșiți din cadrele stricte ale operei, cei doi scriitori au devenit capetele de serie ale unor ample tipologii. Deși aparțin aceluiași spațiu cultural și aceluiași climat moral, ei sunt percepuți mai degrabă într-o relație de adversitate, ori, nu cel mai bun caz de complementaritate, decît într-una de continuitate. Tradițional, Eminescu a devenit un sinonim al vizionarismului, al miturilor întemeietoare, al goanei după absolut și idealitate, iar Caragiale un chirurg al lumii empirice, oglinda necruțătoare a propriilor noastre mimetisme și frivolități, magul caustic angajat intr-un vast ceremonial exorcizator. Priviți, însă, prin grija “Luceafărului” și a “Scrisorii pierdute”, opere care se situează în conștiința colectivă aproape de sedimentul organic al produsului folcloric. Eminescu și Caragiale trăiesc mai curînd sub semnul genului proxim decît sub acela al diferenței specifice. Iar succesiunea acestor texte, “Luceafărul (1883), “O scrisoare pierdută’ (1884), pare a sugera nu atît datele unei istorii literare, ci pecetea unei fatalități. Pentru că între Eminescu și Caragiale există o inefabilă solidaritate simbolică, “Luceafărul” justificînd metafizic iminența și autenticitatea lumii caragialești. Citit fără prejudecăți și fără supunere necondiționată față de exegezele clasicizate, sensul adînc al “Luceafărului” nu poate fi rezumat la incompatibilitatea dintre două lumi, una atemporală și incoruptibilă, cealaltă determinată și supusă eroziunii. Drama pooemului trebuie căutată nu atît în imposibilitatea comunicării, cît într-un fundamental viciu de opțiune. Și în acest sens, prin Cătălina, Eminescu realizează unul dintre cele mai complexe personajesimbol din literatura noastră. Ea încorporează, în egală măsură, dilemele unei eroine antice și vitalitatea unui personaj din seria roz. Dar patetismul Cătălinei nu stă în neputința ei de a-și depăși condiția, ci în incapacitatea de a-și exploata natura, înzestrată cu o natură dublă, ea este o făptură hibridă în care se întrezărește și o anume substanță clistică. Rolul ei în structura ideatică a poemului nu este acela de a marca ruptura, ci tocmai acela de a pune în stare de comunicare lumea diurnă cu cea transcendentă.Condiția i omenească, potențial limitativă, este dublată printr-o predestinare sacră. Și Eminescu marchează acest fapt chiar de la începutul poemului: el îi deconstură unicitatea și obîrșia împărăteasca, semnele peremptorii ale celui ales. Consecința acestei predestinări este liberul acces la transcendență. Și dacă el nu se împlinește , pentru că decizia anulează disponibilitatea. Urmîndu-l pe Hyperion, jertfindu-și adică natura umană, Cătălina ar fi putut face o adevărată experiență a mîntuirii. Refuzind însă eternitatea, preferind căsătoriei mistice o simplă supunere la instinct, ea ratează absolutul, și prin prăbușirea în lume, instituie un păcat originar pe care îl vor resimți din plin personajele lui Caragiale. Ea transformă eternitatea dintr-un partener direct de conversație într-o umbrelă decorativă a cărei protecție o invocă. Abia acum comunicarea se fracturează și cele două lumi devin autonome și ireconciliabile. Deteriorîndu-și ontologia, Cătălina fisurează un întreg blindaj metafizic și din aceste breșe se naște viitura lumii lui Caragiale. Principiile devin ființe și o întreagă lume astrală își preschimbă mecanica pură într-un metabolism social derizoriu. Ieșită de sub determinațiile ei metafizice, Cătălina se va numi Zoe Trahanache, iar visul ei galactic se va plimba din buzunarul Cetățeanului turmentat, în căptușala pălăriei lui Cațavencu și retur. Oportunist și eficient, “vicleanul copil de casă”, Cătălin se va instala confortabil în scaunul de prefect din “capitala unui județ de munte”. Și se va porni hyperionic prin constelațiile undelor de telegraf pînă la celălalt capăt unde demiurgul îi recepționează rapoartele și de unde îi transmite porunci. Pentru că eternitatea se măsoară aici în legislaturi, iar absolutul capătă forma candidaturii. Dar natura profundă a personajelor caragialești nu este lipsită cu totul de memorie metafizică. Gesticulația lor primește uneori stereotipii liturgice, delirul verbal devine incantatoriu, iar inflamările afective se înalță pînă la limita extazului. Atavic, zace în ele nostalgia unei vagi primordialități. Prinși în vîrtejul aceleiași lumi, Eminescu și Caragiale sînt într-o continuitate aproape magică, și nu în disjuncție. Ei nu sînt separați în fond, ci doar în unghiurile de percepție și în strategiile privirii. Eminescu se uită printr-un ochean întors, distanța anulează detaliile, preschimbînd privirea în contemplație, iar Caragiale privește prin el în poziție obișnuită și excesiva apropiere oferă o imagine hipertrofică în care detaliile sînt agresive pînă la monstruos. Iar intervalul 1883-1884, evaluat la scara istoriei, nu este decît clipa necesară pentru răsucirea ocheanului. Pavel ȘUȘARĂ Palatul Telefoanelor și Teatrul Naținal (azi, loc viran), la anul premierei cu “Scrisoarea...” Coincidentia Oppositorum Au superstiția de a crede că e numai o întîmplare (din irealitatea imediată), e o simplă întîmplare (cu sensul primordial la urmă) jFmpotrivirea care îngrămădește în anii de grație 1883-1884, ca pe doi îngeri, pe un același vîrf de ac, cele două capodopere emblematice ale literaturii române. Ce poate fi mai opus, ca expresie și mesaj, ca sensibilitate și așezare în lume decît eminescianismul în raport cu caragialismul? Două lumi, două orientări opuse, două filosofii de viață care se exclud reciproc își găsesc expresia supremă în cele două scrieri care apar concomitent. Faptul concomitenței nu era scris dinainte în stele; nici nu predetermină ceva, dar, odată consumat, evenimentul poate primi un sens destinat. Coincidenței în timp, dăinuirii egale în timp, îi putem asocia o coincidentia oppositorum de spirit și esență. Intre eminescianism și caragialism raportul fiind de complementaritate, greu se lasă asociat anul 1883 al “Luceafărului” cu 1884-ul “Scrisorii pierdute”. Coincidente pe abscisa timpului real, nu le putem plasa împreună pe ordonata timpului imaginar. Un fel de relație de impreciziune, cumva de tip Heisenberg, se împotrivește fixării lor concomitente. Izvorînd în același timp, ca două rîuri din același munte, ele se despart, își urmează fiecare drumul ei, spre a se reîntîlni în cele din urmă, amestecîndu-se confuz în realitățile noastre mentale, în hrana Imaginarului nostru. ...A fost odată ca-n povești... In capitala unui județ de munte, în zilele noastre... Și căi de mii de ani treceau... Asta nu-i cea din urmă Cameră!... Pulberea de aur a ideii, așadar, și “forma firului de praf, a noroiului și murdăriei” (ca să vorbim ca în Paton). Intransigența adamantină a personajelor unui scenariu al ființei și blajinătatea împăcării generale, după reciproca tăvălire în noroi. Devenirea întru ființa și devenirea întru nimicnicie. Veșnicia și clipa. A, bineînțeles! Solicitînd și insitînd, forțînd ușile unor cămări de taină, vom putea găsi și simetrii și similitudini de structuri profunde între cele două capodopere, pe care totul pare să le despartă. Am putea spune, de pildă, că atît în poemul lui Eminescu cît și în comedia lui Caragiale trama ultimă a scenariului este aceeași: avem o ordine inițială, o tulburare vremelnică a acesteia și, în final, o reintrare pe toate planurile în ordine. La asemenea tentații facile de apropiere trebuie, totuși, să rezistăm. Mai ales într-un prilej aniversar tipic postmodern precum acesta de față, între eminescianism și caragialism, după 111 ani și peste încă alți 555, frontierele trebuie să rămînă inviolabile. Nu-mi pot imagina că peste 555 de ani lucrurile vor sta astfel, că după 666 de ani de la 1883 vine apocalipsul literar între “Luceafărul” și “O scrisoare pierdută” frontierele efectiv au rămas sacre și inviolabile! Dar - folosind o expresie de uz curent - am putea spune că aceste frontiere s-au spiritualizat. Evenimentul este fabulos, are proporțiile unei veritabile integrări. Sorin VIERU De trei ori ura pentru România profundă! La mulți ani! Aceasta-i sărbătoarea noastră - a Cătălinilor și a Cătălinelor, a neiușorilor și a conițelor, a Pristandalelor și a mangalalelor! A tuturor cetățenilor turmentați de sub soare! Să ne felicităm și sa ciocnim! 111 ani de Românie modernă - un număr imperfect și romAV, asemenea nouă, noi, cei neisprăviți și exagerați, noi, cei plini de speranță și de sichiv... Să ne pupăm festiv și să ne privim unul pe altul cu mîndrie, halal de noi! Căci noi, stimați concetățeni, noi sîntem România profundă! Noi, în genialitatea noastră poleită cu mitocănie, deținem marele secret al universului; e drept că l-am pierdut pentru moment, dar trebuie să fie pe undeva, pe-aici, prin cercul nostru strivit... La așa umilă și futilă celebrare (a noastră, între noi, pentru noi), zic că nu face să mai arborăm tablourile iluștrilor noștri Sufleuri Naționali, Eminescu și Caragiale, cei care ne suflă și ne insuflă de un veac, un deceniu și un an încoace. Ei, acolo sus, nu se cade să fie deranjați de larma noastră, decît la centenare ori la alte comemorări cu cifre rotunde. Iar dacă tot e să-i pomenim astăzi, atunci să-i fasonăm barem la talia noastră. Să ne gîndim (și cît e de reconfortant, monșer...) că au suferit aceleași nevoi ca și noi, ceilalți; ori poate (și cît e de măgulitor, țațp...) că au iubit și ei - mai mult sau mai puțin - ca noi, ceilalți. E adevărat că unul din ei și-a trăit suferința omenească pînă la sublimare (știați că Eminescu avea doar un metru 50? cu o fi fost de complexat...), iar celălalt și-a împărțit iubirea semenilor cu o dăruire de martir (deci pîn’ la urmă n-a mai rabdat nici el, săracu’ și-a plecat la nemți...), dar nu-i timp de crispări: azi e sărbătoarea speranței! Ei ne-au închipuit senini, lipsiți de fatalisme mioritice. Pe astea și le-au asumat ei doi din plin, marcînd cei doi poli ai ispășirii nației. Nu rău, nene, dacă tot nu sîntem în stare sa ne sinucidem în masă un neam întreg (mereu s-or găsi cîțiva să se sustragă..., ce vrei să facem? Nu ne putem vindeca de nenorocire decît trăind pur și simplu mata și cu mine, Cătălin și Cătălina, Pristanda , familia. Deci la mulți ani! Muzica! Florin DUMITRESCU Anul II • Nr. 53 • 14-20 ianuarie 1994 •