Dilema, ianuarie-martie 1999 (Anul 7, nr. 309-320)

1999-02-19 / nr. 315

LA SINGULAR ȘI LA PLURAL “ DILEMA” *­C cceap&c fie... Jamal Al Fair, patron de artă Sîntem pe Calea Moșilor și dumneavoastră aveți un anunț apetisant, bine vopsit pe geamul magazinului: „Noi nu vindem faianță și gresie, noi vindem artă.“ Nu merită aici făcută investiție. Românii căci numai la ce mănîncă și ce bea gîndesc și dup-aia cînd au bani intră la magazin occidental și-ntreabă: gresie și faianță aveți? Păi de asta mănîncă românii, de-asta? Adică, somnul căci nu-i schimbă? De ce vine la mine la magazin să întrebe? Artă, cum adică artă? Marfa mea e din Egipt, căci e o tradiție, că s-o duci cu cămila la vapor. Asta e arta. Să nu datim­, că la noi e că dacă n-o bucățește cămila, n-o mai bucățește nimeni. Dar e făcută de om faianțat De mașină... și lutul ăla din care e făcută gresia la nunta poate fi dintr-un ciob, căci de la noi, de la Tutankhamon. Cine a fost Tutankhamon. A fost cel ce a înființat la noi cleiul pentru humus. Vă iubiți țara? Nu e așa de simplu, căci acolo aveam cal și Mustang, casă și piramida mea. Cum, la dvs. piramidele nu-s naționalizate? Am căci tata mea bogat, o piramidă, jos discotecă, la etaj cameră de balet și la etaj toaleta. De ce n-ați pus toaleta la parter, că întotdeauna îți mai vin tot soiul de idei intime? Căci să iau taxa de samar. Sus se ia taxa. Jupuiți, die Jamal Al Fair? Omul la noi se lasă jupuit că jupoaie și el, căci pînă la urmă și eu sînt jupuit. Eugen ISTODOR Cu ochii-n 3,14 ÎNTREBARE FRANCO-VÎLCEANĂ: UNDE ERA POLIȚIA? • După devastările produse de un comando de țărani în biroul ministrei Dominique Voynet și în curtea Școlii Naționale de Ad­ministrație, Le Monde se întreba,­­ la Costești: „Unde era poliția?“... Cît despre editorialișts de la Le Figaro, acesta - soli­­darizîndu-se cu ministrul Învățămîntului, din opoziție - scria negru pe alb: „Franța nu agreează reforma, ea preferă revoluția, care este cel mai bun mod de a le întîrzia.“ E de înțeles că politi­cile, programele și platformele par trase la xerox, dar pînă și spon­tanul!? (a.r.ș.) • Imediat după aflarea veștii că Miron Cozma a fost con­damnat la 18 ani de închisoare, șeful poliției din Petroșani, căutat asiduu de ziariști, a dispărut. Găsitorului recompensă. (C. M.) ALTER EGO: ROMÂNIA CĂPRIOARĂ ȘI ALBINA ROMÂNIEI • La intersecția Carol I cu Traian, o tarabă metalică, vopsită în alb. Pe ea nu se vinde nimic. Nume, însă, are, scris negru pe alb: „S.C. Alter Ego“. (I. P.) • Noi, aceștia, cei care nu obosim să alertăm cititorii asupra enormului zăcămînt de poezie existent în lume, nu putem decît saluta surprinzătoarea metaforă cu care Financial Times - publi­cație prestigioasă la care nu scriu poeți... - a definit România în aceste zile de buget, buget, Reformă și Contra-Reformă: „o căprioară speriată, noaptea, de faruri“. Frumusețea începînd acolo unde metafora se încheie, ne-am uitat în jur, de la parlamentari la miniștri, de la editorialiști la avocați, de la mineri la pensionari și am concuis: extraordinară imaginație au în țara lui Shakespeare pînă și ziarele finanțiștilor! (R. C.) • în urmă cu nouă ani, în februarie 1990, pasajul de la Univer­sitate arăta altfel decît arată azi. Pe zidurile sale puteau fi citite felurite mesaje, marcate de spiritul acelor vremuri încinse. Iată două dintre ele, spre aducere aminte: 1) FRAȚI ROMÂNII­­ NU TREBUIE SĂ MAI STĂM LA DACLARE; 2) ROMÎNI TREBUIE SĂ NE SPUNEM OPINIILE LA TELEVIZOR, ÎN PUBLIC OM DE LA OM NUMAI AȘA ALBINA ROMÎNIEI VA STÎRPI PEN­TRU TODEAUNA TRÎNTORII COMUNIȘTI (D. S.) VICTORIA LUI OVIDIU DE ZIUA LUI VALENTIN • „Tixit de cărți din care nu i se vedea decît capul, cu perma­nenta grijă a bocancilor orientați militărește spre ușa de intrare, Ovidiu a avut revelația de a o cunoaște pe Victoria la un bal stu­dențesc“ (Național, n­r.510). Efectul ni se pare logic. (T. C.) • A trecut, în fine, și „Valentine’s Day“ ziua în care „s-a in­stalat cu drepturi depline în postul inamovibil al sărbătorilor de suflet“ (s.n.) (Național, 13 febr.). Graba cu care ea a fost adoptată la noi ne-a dat mari speranțe. Poate că în vreun calendar din lume, necunoscut deocamdată nouă, există și alte sărbători pe care am simți nevoia să ni le însușim imediat: de pildă „ziua celor exas­perați de gunoaie“, „ziua politicoșilor“, „ziua iubitorilor de dis­cursuri scurte“ ș.a.m.d. La urma urmei, sfinții patronează tot felul de fapte bune..._(T. C.) • De „Ziua îndrăgostiților“, prezentatoarea exuberantă a unei emisiuni de pe TVR 1 îi întreabă pe doi tineri la fel de exuberanți, căsătoriți doar de cîteva luni: „Cît timp vreți să stați împreună?“ Oare ce răspuns o fi așteptat? (C. P.­B.) BĂRĂȚIEI 20. BRĂTIANU 4 • Pe strada BĂrăției, la numărul 20, stă scris, în vitrină, cu litere de tipar: „EX­COBINIZOANE“ și, printre altele, SA­­LOPETE. Literele de tipar nu sînt de ici, de colo, multiplu colorate, ele au fost decupate, cu migală, din hîrtie și lipite pe vitrina în cauză. Firma nu are alt nume decît un „PLAFAR“ scris cu aceleași litere colorate, undeva, mult mai sus. (I. P.) • Nu sîntem investitori străini, ci, deocamdată, doar pietoni bucureșteni. Căutăm o adresă situată în plin centrul Capitalei, pe Bd. Brătianu nr. 4. Găsim: Bd. Brătianu 2 (Muzeul Orașului Bu­curești), Bd. Brătianu 6 (Cinema „Luceafărul“), pe clădirea de alături scrie str. Domnița Anastasia 27-29, apoi urmează Bd. Brătianu 12. Vrem să ne lămurim întrebînd vecinii: în magazinul NWF, plasat între nr. 2 și nr. 6, ni se spune că „aici este Bd. Brătianu 1 sau Ion Ghica nr. 4, așa apare în documentele firmei“ (?!). Alături, la agenția de turism „Vacanțe“, aflăm că „Brătianu 4 este la noi, dar nu scrie nicăieri, intrarea e după colț, pe Ion Ghica“. Nu este. Ne întoarcem la Muzeul Orașului București unde un paznic amabil caută să ne fie de folos: consultă o hartă, întreabă niște cărători de tablouri, încearcă să deducă adresa căutată. Nereușind, ajunge în cele din urmă la o concluzie la care parcă­ parcă am subscrie: „dracul să-i ia pe toți“. (T. C.) IO­­NICĂ, FLORICĂ ȘI ATOMICĂ • în vitrina frigorifică a unei cofetării în care am intrat zilele tre­cute se afla, stingheră, o tartă cu fructe. O întreb pe vînzătoare: „Este singura pe care o aveți?“ Aceasta își coboară privirea și răspunde rușinată: „Am avut două, da’ pe una am mîncat-o ia...“ (C. P.­R.) • Un distins critic de la România literară, comentînd — în cadrul cronicii de întîmpinare din pagina 4 a revistei (nr. 5 /1999) — un text de proză scris la persoana întîi, găsește de cuviință să facă următoarea observație: „Luîndu-și inima în dinți, tînăra autoare face mărturisiri complete în legătură cu obsesiile ei.“ Și exemplifică cu un citat din proza respectivă:...nu am fost niciodată o persoană atrăgătoare. Ba din contră, aș putea spune că...“ etc. De unde se vede că absența — nemotivată — de la lecția în care doamna profesoară a spus în repetate rînduri că nu Ion Creangă se duce la scăldat (ci Nică) nu l-a împiedi­cat să devină, precum spuneam, un distins critic. ,(C. P.­B.) • între textele bune de înmuiat inimile călătorilor cu metroul am remarcat unul social-apocaliptic: Vino, Doamne, pe Pămînt / Să vezi oamenii cum plîng / Să vezi cum o duc bogații / Și cum trăiesc săracii / Cu salariul ce-l primești / Doamne, cum să mai trăiești / Ce să cumperi mai întîi / Pîine, zahăr sau lămîi / Faci mereu economie / Ca să scapi de sărăcie / Vremea-i vreme, vremuiește / Mîncarea se tot scumpește / Parcă n-a fost niciodată / De cînd lumea e lăsată / Oameni mai răi ca acum / Care să omoare-n drum / Nici Pămîntul nu mai ține / Atîtea rele pe lume / Și ar vrea să crape-n două / Să iasă o lume nouă. în exclusivitate pentru Dilema a cîntat Florin Pîrvu. Versuri proprii pe o melodie a Irinei Loghin. (C. G.) • „Moșule, mai stai, sau ne lași... Atomic nu e pentru pensionari!“ - așa își precizează postul de televiziune Atomic categoriile de vîrstă ale audienței. Cu aceeași promptitudine agresivă, „MTV-ul neaoș„ face ordine și-n preocupările viitorilor fani: „Frățioare, dacă stai în bibliotecă, nu vezi nimic... Acum e timpul pentru altceva!“. (I. P.) MAGIE: DE LA ALB LA GALBEN ȘI APOI LA BRONZ • La începutul săptămînii trecute, după prognozarea în presă a măririi de trei ori a salariului personalului didactic, ministrul Educației a apărut pe ecrane și a destrămat vraja, spunînd că noul buget asigură, teoretic, banii pentru învățămînt numai pînă în luna august. La același început­­ pe săptămînă, o dezbatere televizată despre reforma învățămîntului a fost amînată dintr-un motiv obiectiv, iar în locul ei a fost difuzată Gala Internațională a Premiilor pentru Magie (!) - un fel de a spune că umorul involuntar ne guvernează orice-am face și că iepurașul sare, mereu, dintr-un joben obligatoriu gol. (A. C.) - în urmă cu cîteva săptămîni constatam cu disimulată tristețe cum galbenul din tricolorul arborat (tocmai) la sediul Partidului Național Român a devenit, din cauză de ploaie, soare, vînt și nepăsare, un alb de mai mare frumusețea. Minunea s-a produs și steagul de la sediul vecin nouă a fost schimbat­­ de unde înțelegem că fie cineva din partid citește Dilema, fie că la poarta partidului altcineva s-a prezentat cerînd o viză pentru Franța. (A. C.) • De la o emisiune televizată am aflat că statuia lui Corneliu Coposu de la sediul Asociației 21 Decembrie a fost făcută din bronzul unei foste stele bolșevice existente în inventarul acelei clădiri. în plus, ea a fost făcută fără o licitație așa cum prevede legea, ceea ce constituie un motiv de acuzații reciproce între cele două tabere rivale din asociație (Adrian Dumitrescu și Constantin Calancea). Seniorul s-o fi răsucind în mormînt. (A. M.) Hele vedinii Imit, deci exist S­entimentul românesc al clipului muzical, clonă a celui occidental, are, ca tot ce naște pe plaiurile noastre, rădăcini profunde. Miron Costin cu a sa Viința lumii pare a fi marcat definitoriu filosofia nou răsăritelor formații de muzică (scuzați, bands). A lumii cîntu cu jale cumplită viiața / Cu griji și primejdii....“ poate figura liniștit drept motto al oricăreia dintre formațiile pe care am tot avut ocazia să le vedem în clipuri de platou de la Revelion încoace. De auzit le auzisem și înainte, dar ridicolul copierii unui model care nu corespunde realității românești (pe care tot ei se bat cu pumnul în piept că o cîntă - vezi BUG Mafia: „Privește realitatea în față!“) nu este întreg pînă cînd ecranul nu îți pune în fața ochilor gesturile atît de improprii acestor tineri care se străduiesc din răsputeri să reproducă fidel ceea ce ei consideră a fi gestică tipic occidentală; de fapt, ceea ce ei preiau este numai vestimentația și mișcarea caracteristice nu Occidentului în genere, ci doar unora dintre grupurile de negri - o mișcare atît de spectacu­loasă cînd este naturală, în interpretare autohtonă, aces­te gesturi devin hilare, pentru că recunoști în ele imagi­nea caricată a originalelor, reprodusă cu toată stîngăcia dar în același timp cu mare efort și perseverență. La fel de ridicolă este și seriozitatea­­ trădată din cînd în cînd de cite un zîmbet al cite unei tinere protagoniste, a cărei fericire că este filmată de aproape se bate cap în cap cu depresia pe care, pretinde ea, i-o provoacă starea țării), seriozitatea grupurilor adolescentine care cîntă (și vor să fie crezute), îmi aduc aminte prin anul 1984 / Comu­nismul era în floare.... cum componenții acestui grup nu par a avea mai mult de 16 ani, o socoteală banală (1999- 1984 = 15 ani) ne arată că omul are amintiri de la vîrsta de 1 an. Această memorie remarcabilă este dublată de un scepticism decupat din manualul de literatură română (din nou Miron Costin... „O, lume hicleană, lume înșelătoare“). Trăim în societate unde totul este destrămat / Promisiunile au fost multe dar majoritatea nu s-au res­pectat, totul pe fondul mult teoretizatei întrepătrunderi între Occident (rap în cazul de față) și Orient (reprezen­tat aici de acordurile pregnant turcești). Critica socială dură practicată de acești blajini mioritici, ca și invocarea (urechistă) a evenimentelor mult mediatizate au drept scop ridicarea cotei de audiență. Sîntem o țară altfel decît alte țări . Guvernul se ocupă cu contrabandă de țigări. La nivelul textului, imitația se manifestă în primul rând prin calchierea unor formule care în Vest denotă re­alități, în vreme ce la noi sînt forme goale de înțeles. Un astfel de caz este preluarea unor toposuri cum ar fi regiunea (geografică, politică, socială) echivalată la noi, în traducere liberă, cu aria (cf. engl. area), districtul sau, și mai bine, cartierul: Știu și eu / Cum e viața-n cartier: / Alt șmecher o să facă loc / La alt șmecher plecînd de jos (deci, Costin ne-a prevenit: Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul). Dacă însă în Occident cartierul poate corespunde, uneori, unei identități de clasă socială sau de nivel financiar, în orașul românesc invocarea cartierului ca reflex al unui tip de gîndire și de comportament este nefondată. Mă tot întreb dacă alegerea Pantelimonului de către BUG Mafia, în Lumea e a mea, se datorează sonorității și metricii sau este o dovadă de patriotism local. Clipul este remarcabil realizat tehnic, merită să-l vedeți chiar dacă, pariez, n-o să înțelegeți nimic. Dacă, totuși, veți decripta legăturile tainice între circul foamei părăsit și holograma bleu-d­el a Loredanei Groza, între vocea ei fermecătoare și pantalonii în vine ai băieților supărați, între specificul Pantelimonului și șepcile cu co­zoroc lateral, șmecheresc-americănește, scrieți-mi­ ofer recompensă. Iar dacă îmi explicați și semnificația ima­ginii finale, cu copil dormind în cutie de carton (carcasă de televizor?), cedez rubrica. Influența subterană a deșertăciunii deșertăciunilor (ceva îmi spune că nu direct din surse biblice preluată) este exprimată manifest și în hit-ul Poveste fără sfirșit al acelorași BUG: Zi și noapte-n cartier / Noapte și zi în cartier / Totul s-a schimbat / Și totul e la fel (e, că bine zicea cronicarul: „Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața / Umblăm după a lumii înșelătoare față“), cîntecul culminînd cu concluzia (pentru noi optimistă). In cartier viața nu s-a oprit - ceea ce pe interpret îl întristează și îl încruntă și mai tare decît era deja (scepticismul fără leac este starea lui naturală). Lucru într-un fel justificat, dacă ne gîndim la adevărul zguduitor al originii sale: Eu sînt de unde tu nici nu gîndești / Sînt de unde soarele răsare numai dacă îl plătești, întru repararea acestei crunte­ nedreptăți, așteptăm plini de speranță eclipsa totală. Pînă atunci, însă, să ne consolăm cu înțelep­ciunea din bătrîni: „Mulți au fost și mulți sîntem și mulți te așteaptă ! Lumea din primejdie nu să mai dășteaptă“. Cipriana PETRE • Anul VII • Nr. 315 /19-25 februarie 1999

Next