Dilema, aprilie-iunie 1999 (Anul 7, nr. 321-333)

1999-06-18 / nr. 332

8­D­T­M _ _ ^ 2 ___­ CINE DE CINE DEPINDE Dan C. MIHĂILESCU istoric și critic literar Farmecul trist al pondependenței C­înd vine vorba de cauzalități literare, de influ­ențe și dependențe, orice om de dreapta, bun conservator în toate cele, va răspunde precum I.L. Caragiale, hîtru și sec totodată, cum că, în artă, singur talentul contează. Talentul­­ atîta cît ți l-au hărăzit Dumnezeu și maica natură.­­Se știe ce furii îl apucau pe nenea Iangu la auzul cererilor de detalii bi­ografice. „Mi-ar fi peste putință a­sta s-aștern notițele auto­biografice ce-mi ceri, îi scrie el lui Herbert Kanner în aprilie 1909. Dar eu gîndesc că nici nu-­ți trebuiesc pentru disertațiunea d-tale, întru­cît opera care te in­teresează stă înaintea d-tale întreagă­­ ce nevoie mai are de alte date biografice despre autorul ei (...) Cînd ai d-ta o pereche de ghete, și ieftine, și potrivite, poartă-le sănătos și nu-ți mai pese de locul nașterii autorului lor...“) Dimpotrivă, orice om de stînga va extinde, uneori incredibil, determinările actului literar, mergînd de la datele genetice, familiale, pînă la coordonate etno-ge­­ografice, trecînd prin condiționări istorice, politice, re­ligioase, psihanalitice, financiare, prin sociologie și pa­tologie, măi să fie! In fine, omul cuminte, adică istoricul de bun-simț, va cultiva zonele intermediare, de conjuncție a ex­tremelor și va desluși pur și simplu Casa (adică Tex­tul) de dependințele... pardon, dependențele sale. Orice act critic evaluator ce se dorește adecvat, lămuritor și productiv, se va situa la intersecția epoche-ului fenomenologic cu determinismul mai mult sau mai puțin marxist. Talentul, înzestrarea originară, rămîne, firește, o taină minunată, dar nu este mai puțin adevărat că miezul cu pricina este înconjurat de stra­turi și straturi de condiționări obiective din cele mai felurite. Dincolo de individualitate, însă (adică de actul în sine al creației și de produsul acestuia), palpitante sînt pentru istoricul literar mai cu seamă circumstanțele operei, lanțul interdependențelor. Operația vitală este aici cîntărirea datelor, ponderea pe care ești (pre)dis­­pus s-o acorzi glotaj­ ului. Nu mai departe, să luăm chiar exemplul esențial pentru noi, semisferele bilei cu care lucrăm în popucăria națională de­ o sută de ani încoace. Eminescu și Caragiale. Cine și cum poate să hotărască de care factor depinde în chip esențial dru­mul către ospiciu al poetului și drumul către exil al dramaturgului? Totul depinde de toate. Cum știm, ne­bunia lui Eminescu este un cumul de tare genetice, ex­cese vitale, boli dobîndite, presiuni profesionale etc., în vreme ce, în fixarea berlineză a lui Caragiale, se amestecă mercantilismul grecului, hedonismul cinic al omului, dorul de confort, lehamitea de pacostele regățenismului, amarul respingerilor academice, dis­prețul high-life-ului etc. Cît depinde Eminescu de formația sa germană și cît depinde Caragiale de tradiția actoricească a „spitarilor“ familiei? De altfel, în șirul marilor generații culturale de la noi e foarte greu să distingi întîmplătorul de predes­tinare, să separi politicul de banalul familial și forța de insolitare a persoanei (emulul) de rolul formator al Modelului. Bălcescu sau Ion Ghica visîndu-se șefi de stat, cearta bătrânului C.A. Rosetti cu I.C. Brătianu, linia Bismark și linia Michelet, spaimele jovial chivernisite (devenite cu vremea politică națională­) ale studentului Kogălniceanu din corespondența cu Balta­ca, întîlnirea energiilor tinerești de tip Eliade/Cioran cu fermentul Nae Ionescu, ori întîlnirea la mijloc de drum a profesorului Nicolae Manolescu (obosit de șaizecism) cu proaspăta generație a lui Mircea Căr­­tărescu, dar și încrucișarea lui Mihail Sebastian cu trăirismul, a lui Ion Creangă cu junimismul, marele coeficient de evreitate din mișcările de avangardă din totdeauna și de pretutindeni, apoi dependența de ma­sonerie, dependența de patologie, Țuculescu în faza finală, rolul Peleșului în artele românești, de la Car­men Sylva încoace, efectele mecenatului de tip Bogdan- Pitești și Aristide Blank, ca să nu mai vorbim de efec­tele eternelor dependențe politice ale României - sînt doar cîteva exemple generice, alese la întîmplare, ale amestecului de factori mai mult sau mai puțin decisivi într-o creație. Rămîne de văzut oriîe­cît crede în predestinare sau în pura întîmplare. Și cît de fidel asculți de impulsul paranoiac după care „nimic nu este întîmplător, totul se leagă“. De aici se declanșează jocul pervers al analogiilor și farmecul trist al pandependenței. De ce trist? Pentru că, dacă nu ești îndeajuns de înțelept să crezi în adevărul întîlnirii la mijloc de drum (reflex al faimosului „nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja“) ești livrat extremelor: odată dedat la... codoșlî­­curi deterministe, odată dedulcii la cancanuri, la culisele istoriei mici, adio ingenuitate, adio plăcere pu­ră, adio candoare a lecturii. Cînd ajungi să gîndești apariția Poemelor luminii și a romanului Ion exclu­siv ca efecte ale Unirii de la 1918, ori cînd vezi în Iphi­­genia lui Mircea Eliade exclusiv „sfînta moarte le­gionară“, ești pierdut pentru angelism și gata cîștigat de nevroză. Faptul că ai devenit expert în număratul pe în­tuneric al borcanelor din pivniță nu-ți compensează nicidecum neputința de-a te mai urca pe acoperiș ca să privești în zare. Costică BRĂDĂȚAN asistent universitar Dar „spiritele independente“? Ele de cine depind? A­ți observat vreodată, pe îndelete, cum func­ționează un „spirit independent“? Cum înțelege el să existe, cum­ se bîrîie, cum se rățoiește, cum pururea el pune lucrurile la punct și se tot strădu­ie să­ te țină cu sufletul la gură? Sau cum se dă în vînt după toate trucurile retoricii și ale vorbirii iscusite? Cum mai curînd el și-ar vinde sufletul decît să rămînă fără auditoriu, fără acea lume veșnic năucită și adusă la extaz de desfășurarea retorică impecabilă a „indepen­denței“ sale? Căci, în afara acelor urechi ce așteaptă să fie seduse și a acelor priviri evlavios-leșinate,­„spiritul independent“ ar rămîne ca o fată frumoasă și neiubită: s-ar ofili, s-ar întrista și într-o bună zi s-ar stinge. Un „spirit independent“ fără publicul care să-l considere astfel — așa ceva e de neconceput! Sau, ca să zic altfel, pomenit-ați vreodată „spirit in­dependent“ care să se bîlbîie ori­căruia să nu-i pese încotro se duc vorbele sale? Care să se ascundă îndărătul unor bolboroseli sau rime obscure? Nicidecum! Așa ceva nu se există. „Spiritul independent“ are oroare de as­cundere, și are tot atîta nevoie de public și de aplauze cît și oricare alt actor de meserie. Nu vei da niciodată peste „spirite independente“ în singurătate, în pustie­­ acolo unde nu e nimeni care să guste paradoxurile. Și cîtă iscusință pune în joc o astfel de minte para­doxală! Un „spirit independent și paradoxal“, tocmai pentru a fi astfel, trebuie să opereze exact pe marginea, aproape ireal de îngustă, dintre zona lucrurilor încă transparente și zona lucrurilor deja neinteligibile; cea mai mică alunecare într-o parte l-ar sorti fie ^platitu­dinilor“ bunului-simț, fie bolboroselilor poeților celor neînțeleși. El poate contrazice bunul-simț, dar mai mult decît atît nu poate face - asta e cheia artei sale! Căci nu poți spune cele mai mari năzdrăvănii, și ele să fie gustate cum se cuvine, în afara unui spațiu și a unor reguli de raționalitate deja convenite între parti­cipanții la jocul persuasiunii; iar „îndrăzneala“ în a propune noi forme de sensibilitate și noi convenții de inteligibilitate nu poate avea loc decît în spațiul și în termenii celor vechi. Cît ar fi el de îndrăzneț, „spiritul independent“ nu va trece de un anumit hotar, dincolo de care nu-1 mai vede nimeni și toată strădania lui se duce draci lui. Ci va rămîne exact pe muchie, exact pe firul acela subțire care desparte (și unde se întîlnesc) transparența comunicării de inexistența ei. Și va face acest lucru ați și ghicit­­­ frigîndu-și tălpile cît e ziua de lungă de atîta echilibristică. Vivere pericolosamente, cine ar fi crezut! Unde mai pui, apoi, că „spiritul independent“ are și el anii lui îndelungați „de formare“, cărțile lui „de căpătîi“, panteonul de dascăli care i-au vrăjit tinerețile și care îi pre-stabilesc nu puține din dispozițiile lui mentale actuale. De cîte ori n-ați văzut cum același „spirit independent“ este neîndurător ca un arhanghel cu unii, dar blind ca un mielușel cu alții? Justițiar și înfricoșător, adevărat duh al răzbunării­­ pentru unii, și „bonom“, cumsecade, mînat de duhul blîndeții­­ pen­tru alții. Și fără să poți pricepe cîtuși de puțin de ce! Ei bine, un „spirit independent“ este acela care-și poate permite să aibă „feriîețile“ lui, fără a da nimănui so­coteală pentru ele. (Cine a văzut vreodată „spirit inde­pendent“ care să dea socoteală?) în „independența“ lui, el singur poate decide cui să-i acorde grația și cui să i-o refuze. Criteriul? Criteriul ce est mai. Iar cărțile pe care el le iubește — cît de cruciale sînt cărțile pe care el le iubește! Toate numai una și una - capodopere inestimabile, depozite ale eternei înțelep­ciuni. Iscodește-l numai, și-ți va arăta negru pe alb cum pînă și cutare carte romanțioasă care s-a întîm­­plat să-i înflăcăreze zilele copilăriei ține chiar de avan­garda cărturăriei și că, neîndoielnic, este dovadă clară de „independență a spiritului“ să aperi o astfel de carte „în zilele noastre“. Toate evenimentele traumatice - și, firește, „înrobitoare“ - ale trecutului său, toate acele tulburi întîmplări ale copilăriei care, zice-se, te „mar­­­­chează pentru toată viața“, el nu și le percepe nicio­dată ca atare, ci tocmai ca pe niște epifanii și con­sacrări timpurii ale... „independenței spiritului“ său. Deși, dată fiind istoria lui personală, s-ai putea găsi cîteodată unele „dependențe“ ale „operei“ de „viață“, ba încă i-ai putea dovedi că în cutare­­ punctuală­­ si­­tuație nm putea spune decît ceea ce tocmai a spus, el - triumfal pînă la ridicol — nu va înceta totuși să-și cele­breze „independența spiritului“ și să rîdă în nas „de­­terminiștilor“. Aceasta pentru că, pesemne, în sinea lui, el și cochetează cu ideea că e unul dintre cei sortiți să se ivească necondiționat în această lume, într-un mod miraculos, cumva în felul îngerilor. Așa, zeiește, dintr-o dată întreg, perfect și, deci, imperfectibil. Ca să nu mai vorbim de scamatoria numelui ce și l-a luat: „spirit independent“. Care­va să zică, el nu spune că este cumva sau altcumva: dimpotrivă, el spune că nu este, el este no­i-dependent, „independent“. Ca și cum e posibil ca, botezindu-te în duhul negației, «e-condi­­ționarea să se pogoare - magic - și ea numaidecît asupri-ți. In sfirșit, cum prea bine se poate vedea, „spiritul­ independent“ trăiește prins în constelația lui de mici habitusuri lăuntrice, nevinovate fixații, candide „apu­cături“, vagi slăbiciuni, tolerabile idiosincrasii­,alături de alte cuviincioase tabieturi mentale, autoalintări, self-complaints, self-complacencies; apoi, oarece obsesii, nevroze, ciudățenii, ticuri - lucruri din acelea cum numai „spiritele independente“ și le pot permite. Și, cu toate aceste drăcii - culmea! - „spiritul independent“ funcționează. Tot ceea ce la alții ar fi motiv serios de blocaj mental și de suspiciuni asupră-și, la un „spirit independent“ nu are deloc trecere. Cum s-ar zice, nu s-a născut încă obstacolul care să-l întoarcă din cale pe un „spirit independent“. El va înainta bățos printre toți acești mărăcini și nu se va prinde cîtuși de puțin în ei, pentru bunul motiv că îi va ignora cu o minunată inconștiență. Acolo unde alții văd îndeobște capcane și probleme, „spiritul independent“ niu află decît drum neted. Așa încît nu te poți stăpîni să nu te întrebi: nu cumva tocmai ignorarea acestor nenumărate piedici lăuntrice este - cum mai spun gurile rele - marele se­cret și sursa „independenței“ sale? Și totuși, la urma urmei, cît de inocent, cît de înduioșător este lucrul acesta: dependențele marilor „spirite independente“ de fantasmele propriei lor inde­pendențe! Ca să nu mai spunem, ce spectacol! Anul VII • Nr. 332 « 1­8 - 2­4 iunie 1999 XO ai › LIBERTAT

Next