Dilema, iulie-septembrie 2000 (Anul 8, nr. 386-398)

2000-09-22 / nr. 397

PE CE LUME TRĂIM povești suprapuse Cei abuzați cu obstinație 3­3­ 1 (despre Caragiale, Eminescu and Comp.) E­xistă, în mediul intelectual românesc, o formă de abuz care, chiar dacă este îndeobște blamată, per­sistă precum (în nopțile reci) șarpele în coșmarurile persoanelor cu slabă circulație periferică. Acest abuz se agață, de regulă, de nume „grele“ din indexul nostru cul­­tural-istoric referențial, iar scopul diferă de la caz la caz: uneori este simpla manipulare, uneori este discreditarea unei persoane, alteori este discreditarea unei epoci. Un exemplu de abuzat este Eminescu. Din Emines­cu, cu puțină abilitate, poți să scoți exact ceea ce vrei. Dorești un Eminescu proto-legionar? îl ai pe tavă, aproape oricînd ai poftă, înjghebînd din condei tot felul de supoziții plecate - cică­­ de la versurile poetului. Dorești un Eminescu proto-marxist? Se poate și asta, dacă îți fixezi împărat și proletar drept singur și nea­bătut reper și cauți să ajungi la el prin felurite jonglerii politico-ideologice dictate de împrejurări în care nu Emi­nescu a trăit, ci umila ta persoană (cine dorește rețeta, va ști la care anume profesor de sociologie bucureștean se va duce după ea). Mi se pare de bun simț că Emines­cu - adevăratul, din păcate singurul care a existat­­ e străin de toate acestea, el nu a fost nici proto-legionar, după cum nu a fost nici proto-marxist și, mai ales, e clar că pe el nimeni nu l-a întrebat ce culoare vrea să poarte în secolul ce va urma după moartea sa. Un alt abuzat este, în istoriografie, Constantin Argetoianu. Pentru a ilustra, cu detalii spumoase și ha­­zoase, „spoiala“ modernizării democratice din România interbelică nu ai decît a aduna cele mai caustice pagini din memoriile lui (și, slavă Domnului, sînt destule); demonstrația e gata! Pentru propagandiștii regimului trecut, aceste memorii au fost mană cerească (în acel regim Argetoianu a trebuit mai întîi să moară în în­chisoare pentru ca mai apoi paginile sale să vadă, pe alese, lumina tiparului și penumbra discuțiilor pe șop­tite dintre specialiștii inițiați!). Sinceritatea lui de pe alocuri, ranchiunele lui din punctele esențiale și mai ales egolatria lui de peste tot, acestea toate pot fi date drept „argument“ pentru succesiunea de forme fără fond care ar fi fost scurta noastră istorie democratică cuprinsă între războaiele mondiale. Și totuși, memoria­listul oferă doar un punct de vedere. Pentru a inven­taria persoanele stimate într-adevăr de Argetoianu ai nevoie de degetele unei singure mîini, eventual muti­late, drept care memoriile sale, chiar un monument li­terar de prim rang fiind (ele oricum se numără printre puținele memorii politice remarcabile din cultura noas­tră), luate ad litteram trădează necinste intelectuală­­ și nu este necinstea autorului, ci a celui care se pre­tează la această instrumentalizare a lui Argetoianu. în fine, un alt abuzat este Caragiale. Pare neve­rosimil, pentru că, dată fiind actualitatea sa, mai curînd se poate spune că niciodată nu e destul Cara­giale în România. Și totuși, deseori auzim Sîntem țara lui Caragiale!, cel puțin cu frecvența cu care auzim Numai la noi se poate așa ceva!. Sigur că ecoul hărmă­­laiei Miticilor și Cațavencilor este prezent în ziarele, Parlamentul, talk-show-urile noastre; dar, din punct de vedere istoric, întîmplarea face ca cei parodiați cu dragoste și geniu de dramaturg în secolul trecut să fi fost, pe termen mediu, ctitorii României moderne. Multe dintre aceste trimiteri de azi la Caragiale nu sînt decît lamentații, majoritatea sterile. Cel puțin trei sfer­turi dintre problemele prin care acum trece România au fost sau sînt probleme și pentru celelalte țări din Est. Or, cu toate acestea, explicația noastră rămîne cantonată în Caragiale, iar abuzul persistă­­ precum în articolul d-lui M. Iorgulescu din Dilema nir. 394 a.c., unde citirea în cheie caragialescă a unui editorial sem­nat de H.-R. Patapievici conducea spre acuza­­ șubred argumentată, în opinia mea­­ instituționalizării politice a teoriei fandacmiei de la Conul Leonida citire). Abuzul va merge înainte, din două motive: o dată, pentru că cei ce abuzează apar de unde nu te-ai aștepta; al doilea, deoarece așteptarea noastră nu este niciodată a noastră, ci doar a fiecăruia dintre noi. Adrian CIOROIANU presa despre... Vacanțele J» domnului Chirac N­u a fost ceea ce se cheamă un scandal și dezvăluirile presei populare nu au fost preluate, analizate, suspectate, extrapolate de liderii de opinie pentru a le transforma într-o problemă politică. Dar povestea are hazul ei. Iat-o, așa cum a fost relatată de revista Le Nouvel Observateur (7-13 septembrie): „în urmă cu șase ani, în primăvara lui 1994, cînd Jacques Chirac și-a anunțat intenția de a-și petrece vacanța într-un palat din insula Mauritius, consilierii lui s-au grăbit să-l sfătuiască să renunțe­ un candidat la alegerile prezidențiale trebuie să etaleze un profil democratic. Dar, obișnuit încă din 1977, de cînd a fost ales primar al Parisului, să evolueze în lumea magică a paiatelor naționale și a hotelurilor internaționale, Chirac s-a mirat. Sacrificiul i se părea ridicol, și, la drept vorbind, ipocrit, dar (...) în cele din urmă, a ac­ceptat argumentele și a petrecut vara lui 1994 între Coreze și Yvelines. Această renunțare îl face magistru de virtute și «deriva monarhică» devine una dintre axele campaniei sale. Cel vizat era, firește, François Mitterrand, acuzat în filigran că folosește mijloacele Republicii pentru viața sa privată. «Acolo unde De Gaulle cheltuia zece franci, Giscard cheltuia o sută și Mitterrand, o mie», spunea pe atunci Chirac, în 1995, francezii aleg un «președinte-cetățean», apropiat de oameni, care în seara victoriei are grijă să oprească mașina la semnalul roșu de la intersecție. Prima decizie a locatarului de la Elysee: desființarea flotilei aeriene interministeriale. La prima ședință a consiliului de miniștri a spus: « Exemplul trebuie să vină de sus (...) Statul trebuie să fie modest și să chel­tuiască mai puțin. (...) Mijloacele bănești acordate miniștrilor, Prim-ministrului și președintelui Repu­blicii vor fi limitate. » în primii doi ani ai mandatului, Chirac s-a confor­mat programului și a petrecut vacanțele de vară la for­tul Breganson, reședința din Var a președintelui Re­publicii. Apropiații lui spun că se plictisea copios. Așa că, în 1997, s-a decis să reia legătura cu insula Mauri­tius. Și așa viața la Paris îi era otrăvită de coabitarea cu un prim-ministru socialist, și nu mai dorea să-și rateze și vacanțele. Prudentă, echipa de la Elysee folosește un subterfugiu. Jacques, Bernadette (soția) și Claude (fiica) fac întîi o escală pe pămînt franțuzesc, în insula Reunion, unde pe o plajă se organizează o ședință foto cu Martin, nepotul președintelui. După ce paparazzi s-au săturat de președinte, familia Chirac s-a îndreptat discret spre insula Mauritius, la Royal Palm. Și pentru că presa franceză nu are obiceiul să se țină de poala președintelui, nimeni nu a observat, în anii următori, nici la Elysee nu s-a mai organizat ocolul prin Reunion. Dar nu a fost luată în calcul revista Paris Match. De cînd a făcut publică existența lui Mazarine (fiica din afara căsniciei a președintelui Mitterrand), presa cea mai puternică a presei populare nu mai vrea să știe de respect. La începutul verii, direcția a decis să trimită o echipă care să arate francezilor unde își pe­trece președintele vacanțele. Rezultatul: un articol vesel, lipsit de ceremonie, semnat de Claudine Vernier- Pallier, unde se povestesc toate deprinderile președin­telui Chirac, dar unde apare și o cifră greu de digerat: 21.972 de franci, prețul pe zi al apartamentului prezi­dențial reținut pentru trei săptămîni de familia Chirac. Reportajul din Match îi doboară. Președintele îl citește cum sosește la Royal Palm și vrea să plece ime­diat. Fiica lui îl convinge că leacul e mai rău decât boala. După ce a citit revista, Bernadette Chirac i-a arătat-o unui funcționar de la hotel, spunându-i: «Soțul meu tocmai a pierdut alegerile prezidențiale». Jacques și Claude Chirac l-au potopit cu telefoane incendiare pe directorul grupului Lagardere, proprietarul revistei, care scăpa, pînă la urmă, cu un comunicat de scuze, în explicațiile foto s-au strecurat două greșeli. Două zile mai târziu, societatea jurnaliștilor de la revista Paris Match dezavuează comunicatul. De atunci, anturajul președintelui gestionează țeava spartă: într-o zi se arată că președintele a plătit din banii lui nota de la hotel, în alta se spune că nimeni nu i-a reproșat niciodată lui François Mitterrand că-și petrecea vacanțele de iarnă într-un palat egiptean, la Assouan. Dar nu se poate anula faptul că președintele pare a fi uitat promisiunile candidatului. El s-a dus în insula Mauritius cu avionul ce-i stă la dispoziție ca președinte, desființarea flotilei a fost praf în ochi. Mai mult, Curtea de Conturi a publicat recent datele despre felul cum, fără nici un motiv, au crescut cheltuielile președinției“. Președintele Chirac e un om bogat. Și cinsti, până la proba contrarie. Ceea ce nu înseamnă că are o viață ușoară. (M. B.) Prețul petrolului P­rimele semne au apărut pe la sfirșitul lui august: creșterea prețului la carburanți a stîrnit nemulțumirea automo­­biliștilor, apoi a firmelor de transport rutier, a agricultorilor, a marinarilor de pe vasele de pescuit. Prețul petrolului a ieșit din paginile economice ale presei, s-a deplasat către cele sociale: în Franța și în Marea Britanie, în Suedia și Italia, Olanda și Spania au fost înregistrate tulburări, blocaje de drumuri, spitale lucrînd în regim de avarie, școli închise, rafturi aproape goale în magazine, încă puțin și reportajele din Occidentul înfloritor ar fi putut fi con­fundate cu imaginile crizei din anii comunismului. Mînia nu s-a îndreptat împotriva Organizației țărilor Pro­ducătoare și Exportatoare de Petrol, care au adus prețul de la aproximativ zece dolari barilul (acum cîțiva ani) spre 35-36 de dolari pentru aceeași cantitate. (Barilul este o stranie unitate de măsură, dicționarele dau echivalentul în galoane și livre, folosirea lui dovedește că petrolul este o substanță specială, greu de echivalat în sistemul comun de măsuri și greutăți). Arabia Sau­­dită, Nigeria, Rusia și Mexicul cîștigă mult de pe urma acestei situații, Statele Unite și Japonia pierd, dar mult mai puțin decît Coreea de Sud sau Tailanda. Adversarii globalizării, cu ochii pe americani, nu prea observă solidaritățile proprietarilor de resurse vitale, fie că sînt sau nu membri OPEC. Cei care au blocat șoselele au considerat că guvernele naționale sînt responsabile pentru prețul exorbitant ale unui bun de primă necesitate. în componența prețului la benzină ponderea impozitului este foarte mare. In Franța un litru de benzină super fără plumb se plătește 7,27 la pompă, costul lui­­ fără taxe­­ fiind de 2,21 de franci. Confruntat cu o răscoală, în plină euforie politică, după ce guvernul său tocmai expusese un plan de reduceri fiscale, etalat pe trei ani, Lionel Jospin cedează: îi nemulțumește astfel profund pe partenerii săi ecologiști din alianța guvernamentală, pentru că s-a arătat dispus să renunțe exact la partea din impozit solicitată de ei pentru acțiunile de îmbunătățire a mediului. Au urmat amenințări cu demisia într-un guvern și așa afectat de neînțelegeri. „Stînga di­­veriificată a pare în unele momente doar împrăștiată. Și în Marea Britanie statul încasează aproximativ 80% din prețul plătit de consumator. în Europa, impozitele mari la carburant au fost adoptate, toc­mai ca urmare a șocurilor petroliere succesive, pentru a reduce de­pendența economică de țările exportatoare, prin diminuarea con­sumului și găsirea unor soluții alternative de transport. Obiective parțial atinse, în domeniul construcției de automobile, dar nu și în privința transportului rutier de mărfuri. La început, la Londra, spectacolul drumurilor din Franța a fost comentat cu superioară ironie, sindromul iacobin al poporului con­tinental împinge la violență sau la amenințarea cu violența, cînd există căi legale de soluționare ale conflictelor. Nici presa franceză nu a comentat cu simpatie manifestările populare: faptul că o țară devine ostatica unor grupuri revoltate este de natură să pună sub semnul întrebării soliditatea deprinderilor democratice. în fond, spun specialiștii, costul crescut al benzinei nu este insuportabil, nici pentru patronatul din transporturi, nici pentru consumatorii individuali. In Franța, totuși, prim-ministrul Jospin a cedat și a promis reducerea impozitului. Prea tîrziu, deși incomodată de blo­carea drumurilor, opinia publică din sondaje a ținut cu șoferii și pescarii și coeficientul de aprobare pentru șeful executivului a scăzut cu 20 de puncte; în Marea Britanie, prim-ministrul Blair a apărut și de două ori pe zi la televiziune ca să-și demonstreze intransigența. Cu maxi­larele încleștate, Blair semăna teribil de tare cu doamna Thatcher, deși Partidul Conservator ținea partea scandalagiilor. în opoziție, orice lovește guvernul poate fi utilizat. Dar și opinia publică a fost de partea protestatarilor. Sindicatele revoltate și-au încetat acțiu­nile exact cînd reacțiile populației riscau să se întoarcă împotriva lor, dar au amenințat că vor reveni, dacă nu intervine o schimbare. Pentru prima oară de la victoria în alegeri, Tony Blair și partidul său laburist au fost, în sondaje, sub adversarii lor, conservatorii. Dincolo de problemele interne și externe ale fiecărei țări, re­centa criză din țările europene este încă o dovadă a vitalității con­flictelor de interese și a urmărilor lor greu de prevăzut și de combătut: în 24 de ore, populația unei țări prospere capătă com­portamentele specifice unei penurii îndelungate. „Nici un guvern, aș spune nici o țară, nu-și poate păstra cre­dibilitatea procesului său democratic dacă cedează în fața unor campanii de intimidare, de violență și de blocadă, cum sînt acestea“ spunea Tony Blair. Prim-ministrul laburist de dinaintea lui, Ed­ward Heath, a căzut din cauza neputinței de a rezista campaniei de intimidare duse de minieri. După cum se poate observa, peste tot, actorii sînt aceiași. Ca­litatea regizorilor diferă. Magdalena BOIANGIU Anul VIII • Nr. 397 / 2­2 - 28 septembrie 2000 DE JUR ÎMPREJUR

Next