Dilema, ianuarie-martie 2002 (Anul 10, nr. 461-472)

2002-01-25 / nr. 463

7 ________ D'AL­E CA­RA­GIA­L­ELUI Texte și opinii de: Magdalena BOIANGIU • Ioana BOT (conferențiar univ., Universitatea din Cluj) • Tita CHIPER • Adrian CIOROIANU • Radu COSAȘU • Șerban FOARȚĂ (scriitor) • Cristian GHINEA • Florin IONIȚĂ (profesor, Colegiul „Iulia Hașdeu“, București) • Ion Bog­dan LEFTER (critic literar) • Andrei MANOLESCU • Matei MARTIN • Adrian MIHALACHE (profesor univ., Universitatea Politehnică, Bu­curești) • Călin-Andrei MIHĂILESCU (profesor univ., Universitatea din Toronto) • Dan C. MIHĂILESCU (critic literar) • Virgil Ștefan NIȚULESCU (consilier, Camera Deputaților) • Liviu ORNEA (conferențiar univ., Universitatea București) • Liviu PAPADIMA (conferențiar univ., Universitatea București) • Cezar PAUL-BĂDESCU • laromiza POPOVICI • Simona SORA • Monica SPIRIDON (conferențiar univ., Uni­versitatea București) • Dan STANCIU • Alex. Leo ȘERBAN • Mir­cea VASILESCU • Sever VOINESCU • ...și contemporanii Dumisale La noi, la Dilema, lui Ca­­ragiale i se spune Pa­tronul. Sîntem, care va să zică, subiectivi atunci cînd vorbim despre el și am putea fi acuzați că nu ținem cum trebuie cum­păna dilemelor. Cu toate acestea (sau tocm­ai de aceea? — iată o dilemă), nu se putea să nu-i de­dicăm, mai devreme sau mai târziu, un număr. O facem acum, și pentru că 2002 este „Anul Cara­giale“, dar și pentru că el este, cum se spune, pre­zent printre noi. Altminteri, Caragiale se pretează destul de greu la „manifestări omagiale“, la „sărbători de suflet argument și simțire românească“, nu poți pentru ca să-l abordezi cu­ pioșenie și sentimente de înălțare spirituală, depunînd coroane de flori și participînd la slujbe de pomenire, fără teama că de undeva, de Dincolo, Maestrul își rîde de gravitatea pioșeniei tale... Grupajul care urmează nu vrea să fie cîtuși de puțin „monografic“, nici să aducă vreo contribuție la „mai buna cunoaștere a operei lui Caragiale“. E suficient de cunoscută, pînă într-atît încît — după cum au observat de mult criticii literari — unele dintre expresiile perso­najelor sale au intrat în uzul comun, iar pe stradă ori la televizor avem mai tot timpul impresia că zărim pe cîte cineva care „seamănă“ cu Lache ori cu Mache, cu Leoni­­da ori cu Cațavencu, cu Zița ori cu madam Piscupescu. Am adunat la un loc cîteva opinii ale unor oameni diferiți, rugîndu-i să gloseze în jurul „actualității lui Caragiale“, o temă veșnic adusă în discuție și — se pare — sortită pe termen lung confirmării în lumea noastră. Am invitat, așadar, să se pronunțe nu doar literați, dar și cîțiva oameni care au alte ocupațiuni. Fiind vorba de un clasic, le-am dat cuvîntul și unor elevi, pentru care opera lui Caragiale e subiect de studiu obligatoriu, și l-am rugat pe profesorul lor să comenteze felul în care cărțile școlare și parașcolare tratează scrierile lui nenea Iancu. în fine, subiectivi fiind și asumîndu-ne această subiectivitate, ne-am pus și noi, redactorii, gîndurile pe hîrtie. Pînă la urmă, apare și dilema: Caragiale e actual pentru că a știut să ne întruchipeze pe vecie ca nimeni altul sau, dimpotrivă, noi sîntem cei care, de o sută și mai bine de ani, nu știm să evoluăm și ne încăpățînăm să rămînem acolo, în lumea pe care a desenat-o el? Am zis... (M. V.) QMM ll‘UE­­ARUiULELII Liviu PAPADIMA Caragiale nu mai e de mult Caragiale s­imț enorm și văz monstruos“ - a scris cîndva. Form­a­mula, cadențată ca o sentenție, nu se potrivește nicicum tuturor scrierilor lui, oricît a încercat s-o împingă într-acolo critica literară. Se potrivește însă tot mai bine cititorului lui Caragiale. Apropierea de Caragiale stîrnește o dilatare a percepției greu de stăpînit. De ce? Un ministru al transporturilor a avut ideea de a pavoaza șoselele reparate prin taxe pentru automobiliști cu plăcuțe pe care sta scris: „Aici sunt banii dumneavoastră“. Drumul prin Caragialia e flancat de indicatoare pe care se poate citi: „Aici sînt obsesiile dumneavoastră.“ Nu opera lui Caragiale este cea care ne împinge automat în exces, ci inserția ei în timp, actualitatea ei de fiecare dată alta. Ceea ce zgîndăie nervul cititorului recent este sedi­mentul de neliniști și contrarietăți, de dibuiri și îndoieli, im­pregnat deja istoric în opera dramaturgului și a prozatorului. Mă îndoiesc că el se va fi văzut vreodată drept inițiatorul unui Fond Național de Investiții Simbolice, dar, cu sau fără voia domniei sale, asta a devenit. Analogia cu Eminescu apare, în acest sens, de neocolit. A fost, de altminteri, adesea invocată, ca o complementaritate definitorie a culturii ro­mâne. Noi, românii - spunea odinioară un critic - visăm, pe­semne, la Eminescu și trăim în Caragiale. Ecuația nu e însă așa de simplă. Dacă Eminescu și-a luat, fără îndoială, în se­rios rolul de fondator, ce a vrut să întemeieze Caragiale? Ce credințe ale noastre simt nevoia confruntării cu opera visu­lui despre care s-a zis da atîtea ori că n-a crezut în nimic? Intr-adevăr, puține lucruri au scăpat deriziunii cara­­gialiene. A rîs pe seama mai tuturor instituțiilor moderne - parlament, guvern, partide, justiție, presă, teatru ș.a.m.d. A luat în șfirii preoțimea, dăscălimea, spiritul cazon, burghezia mare și mică, funcționărimea, servitorimea, pînă și țărănimea - subiect rezervat exclusiv tratării simpatetice. A privit sub unghiul ridicolului civilitatea și civismul, sociabilitatea, întra­jutorarea, patriotismul, naționalismul și regionalismul, opinia publică și privată, practicarea artelor, a științelor, a oratoriei. A caricaturizat bărbăția, feminitatea, dragostea, familia, ela­nul juvenil, pînă și presupusa inocență a copilăriei. Și nici astăzi nu sîntem în stare să hotărîm­­ și perspectiva de a o face vreodată devine tot mai incertă - dacă a rîs cu poftă sau cu năduf, jovial sau scrîșnit, cu veselie sau cu amărăciune. Omul în care simțim pulsînd o inteligență acută, drăcească, era leneș și tabiergiu, cu dor de chiverniseală. Avea aspirații pedestre către ordine și confort. Văzîndu-se în posesia unei moșteniri îndelung disputate prin tribunale, face un turneu prin Europa, ca să se domirească unde i-ar veni mai bine să se așeze. Alege Berlinul. Dar nici acolo nu e în largul lui, tînjind încă după lumea precară și barbară pe care o lăsase lehamisit în urmă. Caragiale s-a arătat sporadic, greu de spus cît de con­­junctural, dispus să prețuiască, în publicistică, respectul pen­tru valori și instituții tradiționale, precum morala cutumiară, biserica, armata. Punea preț pe vechime. Conservativ în apucături, n-a fost un „conservator“. Găsea oricînd prilej să se afișeze orgolios ca self made man, născut și rămas plebeu. Altminteri, coerența doctrinară nu-i era la îndemînă și nici nu pare să fi tînjit după ea. Discursurile din campania elec­torală de susținere a lui Take Ionescu,- singura încercare, tardivă, de a participa direct în bătăliile de partid - sînt mostre splendide de etalare de sine pe scena politică. Avea însă neîndoielnic încredere în bunul-simț și-l ținea drept „semnul celor aleși“­­ în termeni maiorescieni. Punea mai presus de orice, în artă, talentul, secondat de pricepere, îi plăcea să pozeze în „meseriaș„ cu­ grija lucrului­­bine-făcut. Scria cu migală, cu caznă, fără a fi nici pe departe un „stilist“. Textul caragialian se recunoaște prin tehnică, nu prin virtuozitatea personală a expresiei. Dacă „stilul e omul“, la Caragiale ^stilul e textul“ - urmărirea îndărătnică a efectu­lui scontat. In mod paradoxal însă, nutrind crezuri estetice rudimentare, scriitorul părea să știe mult mai bine ce trebuie să evite decît ce vrea să facă. Poate că ține de misterul acestui personaj faptul că luciditatea lui casantă, refractară oricăror „mofturi“ ale aburirii minții, e altoită pe o natură piezișă. Tocmai aceste vacuități și derapaje, tocmai aceste muțenii și stridențe au putut îngădui ca opera caragialiană să fie citită, înțeleasă și prețuită în chipuri atît de variate în nu mai mult de un secol. Rareori scriitor deopotrivă mai limpede și mai opac, încă o dată, însă, toate acestea au însemnat șansa operei caragialiene de a trece din contextul originar într-o posteri­tate atît de spectaculoasă. Cu un dram de pedanterie, ele au fost condiția necesară, nu și cea suficientă a caragialismului proteic, în admirație sau în respingere. Am încercat acum cîțiva ani să fac inventarul „fețelor“ caragialiene apărute în receptarea scriitorului de la război în­coace; criticul societății burgheze prins pe de-a-ntregul în timp, spațiu și atitudine; profetul condiției umane, sustras oricărei contingențe pentru a-l „universaliza“ alături de Ionesco, Beck­ett etc.; textualistul avant la lettre, căruia îi datorăm decon­­strucția convențiilor literaturii; vizionarul descompunerii morale și sociale trăite în ultimul deceniu de comunism, an­­ticipînd „omul nou“ ca pe un blestem al veșnicului eșec pus pe capul românității și multe, multe altele, disputînd intervalul valoric dintre „vechi“ și „nou“, pragul dintre istorie și atempo­ralitate, diferența dintre coșmaresc și paradisiac. Mi s-a părut, trăgînd linie, că asemenea varietate în in­terpretări e un semn cert al vitalității operei puse și repuse în discuție. Mă întreb acum dacă nu se poate trage de aici și o altă concluzie, net diferită. Succesiunea atîtor avataruri nu lasă care să se întrevadă disponibilitatea cameleonică a unei opere gata să se plece oricînd nevoilor momentului și să se lase,­docil, duse încotro bate vîntul? Altfel formulat, ce este dincolo de această perindare de chipuri, cît să le țină laolaltă? întrebarea e, poate, prostească­­ nelalocul ei. Un decon­­structivist sagace ar răspunde: „literele pe hîrtie, nimic mai mult“. Un teoretician subiectivist al receptării ar ridica și el din umeri: „modificarea practicilor de lectură, potrivit schim­bărilor dinăuntrul «comunității interpretative», nimic altce­va“ ș.a.m.d. Regret, dar ofertele recente - puzderie - de a mă scăpa de stînjeneală nu-mi sînt de folos. Mai mult, mi se pare că legitimitatea întrebării pe care mi-o pun, prostește au ba față de codul de maniere actual al discuțiilor pe teme literare, se probează uitîndu-mă îndărăt la propria „istorie“ a citirii și înțelegerii lui Caragiale. L-am privit și eu pe Caragiale, în ton cu vremea, drept „contemporanul nostru“, ce va fi viețuit din pură întîmplare într-un sfîrșit de secol al XIX-lea românesc, a scris însă despre un tărîm numai al său, mai curînd alegoric în substanță, lăsînd să se întrevadă precaritățile omului ca atare. M-am delectat luînd de la Caragiale lecții de antropologie virtuală, în care răzbăteau, într-o armonie bizară, acorduri din exis­tențialism sau din teatrul absurdului. Era pe cînd mi se părea că lumea în care trăiam, tembelă și caraghioasă, se petrece la televizor și, în totală nepăsare față de ea, construiam în mine și împrejurul meu omul cultural. M-a convins apoi „textualis­­mul“ lui Caragiale. Voiam deja să aflu dacă literatura îmi poate da un adăpost consistent, iar „subversiunea“ cu care mă întîlneam la tot pasul în scrisul lui Caragiale mă asigura că nu mă ascund într-o iluzie, că poți deveni autentic pornind de la ficțiune, depistînd și distrugînd confuzia dintre convenție și realitate. L-am schimbat cu dragă inimă pe acest Caragiale cu cel înțeles ca „placă turnantă“ a literaturii române, cel care i-a dat intrarea în altă „vîrstă“. Mă neliniștea tot mai tare con­statarea banală că lucrurile - oamenii, societatea, literatura, istoria însăși - au o istorie, în care urma și eu să intru. Cara­giale mi-a fost un bun însoțitor de drum. I-am dat apoi girul scriitorului „negru“, orwellian al anilor ‘80. Aveam nevoie de atașamentul unui vechi prieten, cu care mă simțeam solidar într-o încăpățînată etică a refuzului. Ce a fost ferm, inalie­nabil, dincolo de fluctuațiile conjuncturale? N-am, deocamdată, nici un răspuns mulțumitor. Știu doar că acum nu mai am nici un Caragiale al acestui moment. Mă pot consola cel mult cu gîndul că nu sînt singurul în această situație. Răstimpul de după ‘89 a produs nenumărate suprapuneri literale dintre viața de zi cu zi și scrierile cara­gialiene, pînă la a putea prezenta evenimente cotidiene prin texte cu alură reportericească vechi de un secol; nu a reușit însă să producă nici o schimbare majoră în receptarea operei lui „nenea Iancu“. Interpretarea cea mai proeminentă, punerea în scenă a Scrisorii pierdute în regia lui Tocilescu, m-a dezamăgit întru totul. Am avut impresia că nevoia de a găsi mereu un alt Caragiale, efervescent cronicizată de-a lun­gul deceniilor, și-a atins limita de triumf soleipsistic, năruit în deja vu. Nu este nici măcar adevărat că întrebuințarea dis­creționară a clasicilor ar fi în spiritul vremii actuale. Ea se regăsește din plin în moda „contemporaneizărilor“ și „actua­lizărilor“ din anii ‘70 și ‘80. Caracteristic pentru modalitatea mai recentă de a aduce în prezent trecutul literar este mai degrabă „colajul“ temporal, combinarea epocilor - „atunci“ și „acum“ - fără a suprima diferențele, ci jucîndu-le“ în con­trapartidă cu similitudinile. Nu mai vrem să ne apropriem trecutul, ci să comunicăm cu el, chiar dacă îl înțelegem, ine­vitabil, în felul nostru, încotro? înapoi la Caragiale - pare să fie sloganul de azi. „Nimic mai fals decît a lupta să oferi UN NOU, un ALT Cara­giale“ - scrie, de pildă, Dan­ C. Mihăilescu în prefața unei an­tologii din 1994,I. L. Caragiale despre lume, artă și neamul românesc. O zicere așa răspicată cu greu ar fi fost de imagi­nat numai cîțiva ani mai devreme. Arătăm cu aceasta că am început să ne locuim de mai vechile nevroze, sau e vorba de o nouă­ altă terapie, a rememorării „pubertății“ noastre li­terare? Deocamdată, rămîne de văzut cum și unde e de găsit Caragiale „însuși“. ▲ D/cm • Anul X • nr. 463 • 25-31 ianuarie 2002 •

Next