Dilema, octombrie-decembrie 2002 (Anul 10, nr. 499-510)
2002-10-04 / nr. 499
3 SITU ATI U NEA / g '---V ,,, ffșaasp - V, țpppppp - V''^v''' iilBIIil gftMMBBfflmm Vintila MIHĂILESCU socio-hai-hui Mic dicționar al tranziției: privatizarea C ontinuînd micul nostru dicționar al tranziției, să aruncăm acum o privire asupra semnificațiilor „privatizării“ în mediul rural, mai exact, în cele cîteva sate în care ne-am desfășurat ancheta. Pentru 17% dintre subiecți, „privatizare“ este sinonim cu privatizați (să fii privatizat ă la care au un magazin, o circiumă etc.). Privatizarea întreprinderilor de stat este evocată într-un număr mult mai mic de cazuri (4%). 15% dintre răspunsuri definesc privatizarea ca existență a unei proprietăți particulare și/sau ca o afacere pe cont propriu (să știe fiecare ce i al lui; o conduci cum știi, statul nu mai are treabă cu ea, autoconducere etc.), fără alte implicații valorice de un fel sau altul. Un procent relativ ridicat de persoane (11%) leagă privatizarea de condiții materiale și astfel de o inegalitate a șanselor (cine a avut bani atunci, s-a privatizat; cine are cu ce, se privatizează, dacă n-ai cu ce, cum să te privatizezi ? etc.). Pentru un procent considerabil mai mic (4%), privatizarea necesită în primul rînd calități personale superioare și nu doar resurse materiale (să teducă capul, să muncești productiv etc.). Pentru 4% dintre subiecți, privatizarea evocă munca la patron, aceasta putînd să fie valorizată pozitiv sau negativ. Pentru 6% dintre subiecți, privatizarea înseamnă explicit inegalitate socială (unu’ e prea bogat, altu’ prea sărac; ei se îmbogățesc și altu’, săracu’... etc.). Procentul comparativ cel mai mare de subiecți (23%) exprimă explicit doar atitudini față de privatizare/privatizați, acestea putînd oscila de la respingere totală (a fi un hoț care se face om bogat, hoție necontrolată; o golăneală etc.) pînă la acceptare și valorizare (e bună, avem pîine, avem de toate, cînd nu era, aducea de la oraș). Răspunsurile la proba de limbă referitoare la termenul de privatizare aduc în prim plan o problemă centrală a „tranziției“ și anume apariția diferențierilor sociale, care generează, la rîndul ei, reacții de toleranță și acceptare sau, dimpotrivă, de intoleranță și respingere a ceea ce este perceput ca o inegalitate socială. Dacă reinterpretăm din această perspectivă datele noastre, obținem următoarea distribuție a atitudinilor de acceptare sau refuz, implicit sau explicit, a diferențelor sociale: 45% dintre răspunsuri exprimă un refuz sau chiar o condamnare a „inegalității sociale“ produse prin privatizare; 20% dintre răspunsuri valorizează pozitiv privatizarea și efectele ei, acceptînd, explicit sau implicit, diferențierea socială pe care aceasta o poate antrena; 22% au o poziție neutră în această privință (restul de răspunsuri nu sînt relevante din acest punct de vedere). Dacă pornim de aici și luăm în calcul doar pozițiile extreme, constatăm o diferențiere puternică a subiecților din cele două categorii: vîrsta medie a „egalitariștilor“ este de 56 de ani, doar 17% dintre aceștia avînd măcar o școală profesională sau liceu absolvite; media de vîrstă în cealaltă categorie este de numai 41 de ani, 56% dintre aceștia avînd măcar o școală profesională sau liceu absolvite. Următorul răspuns poate rezuma destul de bine reprezentarea generală: „Să-ți faci ceva care să fie al tău și alții să muncească pentru tine.“ Să faci ceva al tău (proprietate privată deci) e un lucru bun dacă ai însă cu ce. Apare deci de la început ceea ce este perceput ca o inegalitate a șanselor. Ca alții să muncescă pentru tine - adică, răsturnînd perspectiva, să lucrezi tu pentru alții - nu mai este perceput, de regulă, ca un lucru bun, cei cîțiva care valorizează „munca la patron“ fiind toți șomeri. Iar diferențierea socială care rezultă deranjează pe foarte mulți ca expresie flagrantă de inegalitate socială. Cristian GHINEA cetatea de scaune Strategii anti-Vadim. Pentru cine? Ministrul Vasile Dîncu a lansat o nouă petardă politică: ideea unei strategii împotriva extremismului în general și contra lui Vadim Tudor în particular. Privită de presă cu scepticism, comentată lapidar de președintele Iliescu în stilul propriu ambiguu moralizator („A ști să ne ferim de extreme este o conduită de viață necesară pentru echilibrul social“), aruncată în derizoriu de premierul Năstase, tot în stilul caracteristic („nu există o asemenea strategie, sau cel puțin eu nu știu nimic despre ea, poate colegul meu știe mai multe, dar mă îndoiesc), ideea nu pare a avea consecințe. Rămîne însă o întrebare: ar avea efect o asemenea strategie? Pentru a răspunde, ar trebui să identificăm ținta unei asemenea acțiuni. Ascultându-l pe liderul PRM, e limpede că el vorbește pentru oamenii sensibili la ideea că Țara și Națiunea sînt în pericol și că democrația de pînă acum a stricat ce era bun odată, aceia care ar fi dispuși să accepte că „decît o democrație bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă“. Naționaliști cu accente autoritariste. Apare aici o imensă problemă: simpatizanții lui Vadim Tudor nu alcătuiesc un grup foarte distinct, nu pot fi izolați într-o încăpere unde să li se arate imagini de groază, cum făceau americanii după 1945 cu membrii Hitlerjugend, mai ales că la Vadim doar promisiunile sînt de groază. Electorul PRM face parte din larga categorie a naționaliștilor, care încă sînt majoritari. Alina Mungiu-Pippidi (Politica după comunism, Humanitas, 2002) a cercetat tipologii clasice de naționalism, așa cum se manifestă ele în România. A reieșit că în 2001 naționalismul, în diferite formule, este dominant în societatea românească: 38,6% cred că „oamenii care nu vorbesc limba oficială nu ar trebui să aibă drept de vot“ (naționalism cultural); 52,3% că „nici o organizație străină, cum ar fi Uniunea Europeană, nu ar trebui să le spună românilor cum să-și conducă țara“ (naționalism xenofob), 44,6% că „există grupuri etnice în România care acționează în mod constant împotriva interesului nostru național (naționalism paranoid), iar 56,7% că „există părți din alte țări care ne aparțin și pentru care ar trebui să luptăm ca să le obținem înapoi“ (naționalism teritorial). Cea mai importantă concluzie la care ajunge apoi autoarea, naționalismul și autoritarismul sînt strîns corelate, cei mai mulți naționaliști români sînt și convinși că „țara ar fi mai bine condusă de un conducător puternic“ sau că „este inutil să mai organizăm alegeri dacă țara este condusă de aceiași oameni“. Pe scurt, „naționalismul post-comunist este asociat cu fatalismul politic, neîncrederea în lumea exterioară, frustrarea provocată de tranziție și neîncrederea în politică, toate acestea prinse în variabila de sindrom autoritar“. Comparînd procentele de mai sus cu cei 20% obținuți de PRM în alegeri, se poate spune că votanții lui Vadim Tudor reprezintă mai degrabă un segment al majorității decît o minoritate distinctă. O analiză a celor care își declarau opțiunea pentru președintele PRM, din aceeași lucrare, arată că situația socială nu explică această opțiune, adică acești votanți nu sînt nici cei mai săraci, nici nu sînt șomeri, ei provin din toate regiunile și sînt vîrste diferite. Diferența este dată de caracteristici individuale, de convingeri, de zonă (orașe afectate puternic de tranziție). Cu alte cuvinte, cei mai frustrați dintre majoritari, nici pe departe cei mai nervoși dintre minoritari. Din păcate, Vadim Tudor va rămîne multă vreme de aici înainte idolul unei mari părți dintre românii care gîndesc în clișee. Important este ca farmecul său să nu facă victime și printre ceilalți, să nu contamineze restul acestei majorități. Iar acesta este rolul PSD. Electoratul său tradițional este la fel de apropiat de modelul naționalist-autoritarist. Peisajul nu este totuși chiar atît de trist cum pare la prima vedere, Vadim nu este o fatalitate care spune românilor ce vor să audă și care le va cîștiga oricum voturile la un moment dat. Peisajul e mai complex, tocmai pentru că naționalism-autoritarismul se întîlnește într-un spectru mult mai larg decît votanții lui Vadim. în plus, există deja o strategie de succes anti-Vadim, aplicată în anul 2000, între cele două tururi de scrutin. Faptul că Vadim a crescut atît de puțin între aceste două tururi, cînd în mod tradițional Analiștii își împart voturile celorlați, arată că ceva s-a petrecut atunci chiar cu această majoritate. Pe scurt, cred că a intervenit frica de schimbare. Hărmălaia produsă de liderul PRM, promisiunile voit ambigue, dar din care zgomotul de mitraliere se putea percepe, lupta cu toți și cu toate, chiar dacă puteau atinge zone sensibile ale mentalului popular au produs și frica de o schimbare majoră, stîrnind conservatorismul primar al publicului. Sondajul Data Media de dinainte de turul doi arată că dintre votanții lui Ion Iliescu doar 55% îl votaseră și în primul tur, iar 36% erau simpatizanți ai celor ieșiți din cursă și 9,5% nu votaseră în primul tur. în cazul lui Corneliu Vadim Tudor, 85,2% din votanții potențiali îl votaseră și în primul tur și doar 9,4% veneau de la alți candidați, iar 5,2% erau nou-veniți. Rezumînd, cred că doar frica a făcut ca Iliescu să cîștige în acele două săptămîni 45,5% din 70%, iar Vadim Tudor doar 14,6% din 30%. Ce a provocat această frică? Media amplificată de rețelele sociale, mult mai atente la politic decît în mod normal, atunci cînd e zgomot și hărmălaie. Care nici măcar nu a avut o strategie propriuzisă, dictată de undeva, ci doar o reacție normală (provocată tot de frică?; am trăit atunci o sarabandă a fricilor colective?). Cu alte cuvinte, media și-a făcut doar datoria. în aceeași conferință de presă la care a lansat ideea buclucașă, Vasile Dîncu a recunoscut și riscurile unei atare strategii anti-Vadim, eventuale efecte perverse, dînd ca exemplu tot alegerile din 2000: populația nu a avut acces înainte de alegeri la mesajele extremiste și s-a trezit deodată bombardată în campania electorală. Vadim Tudor spune aberații, împroașcă mizerie în jur, dar dacă cei sensibili vor simți că băiatului bun i se pun piedici și nu e lăsat să le spună adevărul nu se va ajunge decît la victimizarea lui. Dacă și sistemul juridic și-ar fi făcut doar datoria în nenumăratele procese intentate acestui calomniator, nu mai era nevoie de nici o strategie specifică. Și mai este o problemă importantă: credibilitatea celor care ar trebui să îl combată pe Vadim Tudor. Politicienii în general au o credibilitate scăzută în rîndurile publicului. Politicienii democrați au credibilitate zero în rîndurile publicului extremist, iar cel mai larg, naționalist, e suspicios din fire. O strategie proclamată ca atare nu ar furniza decît argumente pentru transformarea lui Vadim într-o victimă luptătoare pentru libertate. ▲ ▲ Sub înaltul patronaj al Președintelui României Fundația Culturală Română și Societatea Japonia-România organizează FESTIVALUL JAPONIA 2002 • 9 octombrie, orele 18, la Fundația Culturală Română Spiritul samuraiului - conferință despre „Bushido“, urmată de demonstrații cu săbii de luptă • 10 octombrie, orele 19, la Ateneul Român Concert de gală. Filarmonica „George Enescu“, dirijor Yoichiro OMACHI, solistă Atsuko TEMMA vioară • 10 octombrie, orele 21,30, la Lăptăria lui Enache Recital de chitară Chogou TANAKA • 11 octombrie, orele 11, la Muzeul Municipiului București Vernisajul expozițiilor de artă japoneză (chimonouri, artă decorativă din piele, pictură pe sticlă, caligrafie, Ikebana Sesshu) • 11 octombrie, orele 20, la Teatrul Național, sala I.L. Caragiale“ Marea colecție Yumi KATSURA în România în deschidere - recital de taiko (tobe japoneze) și shamisen susținut de grupul Rumei Daiko • 12 octombrie, la Muzeul Municipiului București orele 10 - demonstrații de Ikebana Kokusai, Ikebana Sesshu, Ikebana Kanno orele 13 - Conferința „Chimonoul în tradiția vestimentară japoneză“ orele 14,30 — demonstrații de caligrafie. D /cm • Anul X • nr. 499 • 4-10 octombrie 2002 •