Dimineaţa Copiilor, 1933 (Anul 10, nr. 464-516)

1933-11-26 / nr. 511

DIN SCRIITORII ROMÂNI. Vif шЖЮЮ­ de ION L. CARAGIALE Ion L. Caragiale este cel mai mare, adică cel mai ta­lentat scriitor dramatic român. Deşi au trecut aproape 50 de ani de când Caragiale a scris nemuritoarele sale co­medii, totuşi ele sunt jucate şi astăzi cu tot succesul, pre­cum citirea lor formează o deosebită plăcere intelectuală. Iată, in ordinea în care le-a scris, titlurile comediilor lui Caragiale: O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu reacţii­unea, O scrisoare pierdută (această comedie este cea mai frumoasă) şi De ale Carnavalului, Гаг în anul 1890 a publicat drama intitulată Năpasta. In afară de piese de teatru, Caragiale a scris şi nu a fost odată un împărat şi o împărăteasă sănă­toşi şi voinici, dar tot mâhniţi fiindcă de aproa­pe zece ani de când se luaseră, duceau degeaba dorul unui copil măcar. Venind vremea să plece împăratul la răs­­boiu departe, cum trebue să se întâmple oricărui împărat în­tr’o poveste, după ce şi-a sărutat soţia, i-a zis: — Măria ’Ta, eu acum plec şi numai Cel-de-sus ştie când m’oi întoarce. Să te găsesc sănătoasă! Dar să ştii că la ’ntoarcere trebue să găsesc şi copil în casă; de unde nu, pâiine şi sare cu mine nu mai mănânci. Pe urmă, a ’ncălecat şi a plecat. A trecut de la astea o lună... au trecut trei... cinci... a­­proape nouă — suna a pace — şi nici un semn. De grijă şi de supărare, sta­­biata împărăteasă în odaia ei, fără să mai vaiză pe nimeni decât pe o bătrână credin­cioasă, care o crescuse pe ea de mică, de când rămăsese fără mamă, sta închisă cu bătrâna, ofta şi jelea, că ce o să se facă ea când o da ochii de soţul ei. Văzând că se prăpădeşte de atâta inimă rea, i s’a fă­cut bătrânei milă şi s’a gândit că i-ar mai risipi gândurile negre. Şi aşa, într’o zi, pe la scăpătatul soarelui, a luat-o, şi amândouă, îmbrăcate ca nişte cocoane de rând, să nu le cunoască nimeni, s’au dus la plimbare într’o pădure... Acolo, umblând ele încet, amândouă duse pe gânduri, iată că găsesc o ţigănicuţă tinerică, sdrenţăroasă şi lihnită, stând jos pe o buturugă în acea singurătate, cu un dănciuc aproape gol în braţe; îi dădea ţâţă; el sugea şi ea plân­gea. — De ce plângi, fetico? a întrebat-o bătrâna. — Cum să nu plâng, coconiţă?... Nu mai mă ţin pi­cioarele de nemâncată.. şi pruncul nu vrea să ştie — cere... Şi n’a­m în caii inimă să-mi fac seama singură, să-l omor şi pe el şi să mă omor şi pe mine!... că dă Dumne­zeu prunci cui nu-i trebue, la o păcătoasă ca mine, şi la cine trebue, nu-i dă! — E băiat? — Băiat, săru’mama! — De câte luni? — La noapte ’i de zece zile. De prisos să ne mai lungim la povestit cu deamănun­­tul toate... Destul să spunem că, peste un a­n dela plecare, înltorcându-se împăratul biruitor dela răsboiu, a găsit a­­casă mare mulţumire: cocon împărătesc, de trei luni în vârstă, dar crescut cât unul de un an... şi doica o mân­­dreţe de fată oacheşe, îmbrăcată numa’n măităsăliii, ca orice doică la cocon împărătesc. Şi s’a bucurat foarte mult împăratul despre toate. S’a făcut botez cu paradă mare şi s’a ’nveselit noro­dul întreg, că, fireşte, soarta împărăţiilor este legată de a împăraţilor — şi l’au botezat Horea Voevod. Creştea voinicelul, şi nu mai putea o lume după el, că’n adevăr era o minune de băiat , iar doica, la care mulţi se uitau lung, le spunea: vele, schiţe umoristice şi poveşti. Din poveştile lui, dăm mai jos povestea „Florea-Voevod”. Caragiale nu se grăbea de loc la stem. Din potrivă, scria foarte încet şi cu toată băgarea de seamă. Se oprea mult asupra fiecărei fraze şi asupra fiecărui cuvânt. Acea­stă atenţie şi talentul său extraordinar au făcut ca scrierile lui să fie adevărate perle ale literaturii române. Caragiale s-a născut în anul 1853 în­­comuna Mărgi­­neannca din apropierea Ploeştilor şi a murit la Berlin în anul 1912. — Ia nu vă uitaţi aşa, par’că m’aţi mai văzut copil! să nu mi-l deochiaţi. Când a ajuns băiatul la vreo şase anişori, împăratul a însărcinat pe un curtean de credinţă să-l înveţe mânui­rea armelor, călăria, înotatul, jocurile felurite şi cânta­rea din harfă şi din gură, — în sfârşit toate câte trebuesc pentru desăvârşirea unui tânăr care va să ’mpărăţească. Doica, iubind foarte mult pe băiat, îl însoţea­­mereu în ceasurile de ’nvăţătură; şi, astfel, învăţătorul, care pre­ţuia şi el m­ult pe şcolarul său aşa de deştept şi cu fru­moase apucături vitejeşti, văzând-o zi cu zi, a ajuns să o placă atâta pe doică, încât a răbdat cât a răbdat, până n’a mai putut, şi a cerut-o în căsătorie; iar dânsa, plăcân­­du-i asemenea, că era om de seamă şi mândru, şi’l vedea că ţine şi el mult la băiat, bucuroasă l-a luat. Şi i-au cununat chiar împăratul şi împărăteasa, dân­­du-le mare cinste şi daruri scumpe. Când a intrat în biserică mireasa — gătită de imam­ă­­sa subt* ochii nunului­­— cu flori şi beteală de aur în pă­­ru-i negru, cu chipul şi trupul, şi cu zâmbetul şi mersul acela, păşind aşa de cuminte, nici îndrăzneaţă, dar nici sfioasă — a rămas toată lumea încremenită, nu altceva, că’n adevăr era o arătare. Mai mulţumit ca oricine de această căsătorie a fost tânărul Florea Voevod; el îi iubea mult, şi pe mama doica şi pe învăţătorul lui; avea şi de ce: şi ei îl iubeau pe el destul. Când îl vedea aruncându-se pe cal sălbatic prins de coamă ’n fuga mare, şi când se’ntorcea cu calul adineauri nebun, acu domolit şi plin de spumă, când îl auzeau pe ur­’ mă cântând din gură şi cu harfa de te sfinţea — amândoi soţii lăcrimau şi’l luau în braţe şi’l sărutau, şi f­emeea zicea: — Mulţi feciori de ’mpărat or mai fi," da şi ca ăsta al nostru, nu mai crez altul!.. s’a isprăvit! Au trăit ei aşa cu toţii la Curte, în bună pace, liniştiţi şi fericiţi, fiecare cu partea şi gândul lui, pân’a împlinit Florea Voevod douăzeci şi doi de ani — un flăcău ca un brad. Dar într’o zi, iată că vine dela palat curteanul, învă­ţătorul lui, acasă şi zice vesel: — Ştii tu iun lucru, dragă nevastă? — Ştiu, dacă imi­ ea spune... — S’a hotărât: îl însurăm pe Florea. — Pe băiatul nostru?... cum asta? — Ei! cum!... iac’aşa, cum se’nsoară toţi flăcăii. — Cine-l însoară? — Ei cine!... împăratul și împărăteasa... — Cu cine? — Cu fata unui craiu vecin. Asta nu se poate! auzi? coșcogea fecior de’mpărat să ia o fată de craiu!... Asta nu se poate! — De ce nu? A

Next