Dimineaţa, octombrie 1911 (Anul 8, nr. 2722-2752)

1911-10-18 / nr. 2739

Marti is octombrie 191l nă sa adune In ochii cuminți ai iubitei poveștile noastre bătrî­­nești, sa îie fure mintea ia aur kui­burii urttului îndepărtat, su­­rlînd dulce, sunînd greu­, să vie iaca sa tresărim de mîndrie la Vitetul vitejiei romînești tare ...vine, vine, vine. Calcă totul in picioare... Fii dînsu­l nemuritor ca acel care a Întrupat m­ai mult ideia și simțirea rominfeascâ. Discursul d-lui Arion a fost subliniat cu aplauze puternice. Imediat a urmat apoi a. Bun­du Zamfirescu, ministrul Romi­­niei în comisiunea europeană, delegatul Academiei Rom­âne Nfe serbáré. d-lai Bacalbășa, conul episcopal, acompaniat de muzica regimen­­tului Îl Efrat, a intonat frumo­sul marș „La arme“. Cu aceasta solemnitatea a luat sfârșit. La orele 12 și jumătate mulți­mea imensă se împrăștie pe străzi. ist oraș animațiă este foarte mare. Fedra Discursul d-lui î)iu­lîn­ Zam­­firescu ^elegitîul Academiei Rom­âne .^dSbüüef, Academia romînâ, luînd parte la­ serbările ce se dau în onoa­rea lui Eminescu, a ținut să a­­ducă prinosul admirațiunei sa­le, ca un o­m­­agili și o reparațiu­­ne, celui m­ai mare poet de pînă azi al romînilor. Născut la 15 ianuarie 1850 și mort la 16 iunie 1889, Eminescu a trăit în epoca nesigură a con­solidarei noastre politice și eco­nomice, din care cauză a fost neînțeles și contestat. De îndată însă ce poporul român s-a­șșe­­zut în pacea unei domnii pline de belșug și de înțelepciune, po­etul a eșit­ din negură și s’a în­­noitat în sem­nul ce plutește pes­te mizerii. Pare că toți româ­nii au auzit, deodată, ridicînd­u-se din văile lor glasul unui înger, ce cînta în limba neamului ne­cazurile, durerile și aspirațiile lui. Eminescu a fost un poet mai mare de­cit timpul în care a trăit. E cu putință un asemenea lucru ? Noi credem că da. Dante ai fost mai mare decît timpul lui. Shakespeare de asemenea. Goe­the și Beethoven de asemenea. Dar mai mult de­cit atît­ epo­­ce și popoare întregi în Europa, sunt uneori mai presus de alte epoce și alte popoare, ca și cum rasa albă ar avea o nevoe ne­întreruptă de generare genială. Cine poate explica epoca lui Pericles, atît de aproape de lea­gănul oamenilor, și atît de de­parte prin avîntul gîndirei și al simțirei artistice ? Cine poate explica Renașterea italiană în mod satisfăcător pentru un spirit critic ? Cum­ a putut să răsară în văile Apeni­­nilor, poporul toscan, atît de fini, atît de artist, atît de inven­tiv, dacă trebue să-l considerăm ca moștenitor al poporului la­tin ? încercările de a explica Rena­șterea italiană sunt numeroase­­. Duiliu Zamfirescu arată că Renașterea italiană ca și epoca lui Pericles, ca și alte multe fe­nomene de genialitate socială, sînt datorite unui complex de cauze, adeseori disparate, în cari întrevedem pe unele, bă­nuim pe altele, fără a putea ho­tărî nimic. Dar pe cît îngădue cadrul unui discurs, d-sa crede că, în afară de cauzele externe precum sunt cele politice și eco­nomice, rămâne o cauză internă de structură sufletească, ce se regăsește peste tot ori u­nde se manifestă o puternică geniali­tate colectivă: aceasta este eflo­rescența perpetuă a casei greco­­latină. Tot ce are azi lumea de pe glob mare și generos, este preco-latin sau­ neolatin­ ! Fin­ns­o­sul este grec , Justul este roman , numai Utilul poate să fie el altor rase, deși întreaga civilizație a ,urnei este de ori­gină neolatină. Prin urmare, Renașterea ita­­liană este datorită eflorescenței perpetue a rasei latine, care, a­­jutată de libertățile date popo­rului florentin de Contesa Ma­tilda, precum și de îmbogăți­rea breslelor (arti maggiori și arti minori), a produs momen­tul admirabil din veacul al 14-lea și al 15-lea. Revenind acum la noi și la Eminescu,­­ poetul nostru este un iurte al neolatinităței noa­­stre. Despre obîrșia familiei lui Eminescu, unii au­ încercat s-o ridice la un ofițer de cavalerrie di­n oastea lui Carol XII, regele Suediei, care, scăpînd din bătă­­lia de la Pultava, se statornicise în Suceava, în Bucovina, pe lin­gă familia baronului Mustață. Aceste aserțiuni nu sînt do­vedite prin nici o urmă de măr­turie. Ceea ce este sigur, e că tatăl poetului, Gh. Eminovici, era ro­mîn în toată puterea cuvîntu­­lui, voinic la trup, isteț la min­te, harnic, chibzuit în toate, și, se pare, cu un neîntrecut dar de a istorisi. Tot ce alcătuește caracteristica specifică a rasei noastre : prudența, răbdarea, vioiciunea sufletului, se întîlnesc în părintele lui Eminescu, că­minarul Gh. Iminovici. Mama poetului era Raluca Iu­rașcu, fiica stolnicului Vasile Iurașcu, român neaoș, boer ditt .Toldești, de pe locurile unde se bătuse Ștefan cel Mare cu Petru Aron. Soții Iminovici au avut 10 co­­pii dintre care Mihail Emine­scu era al 6-lea. Iată al cum fiu este Eminescu. El nu este fiul frazei românul este născut poet care nu e ade­vărată după cum nu e adevărat că românul e născut miop sau­ presbit. Vorbind de civilizația noa­stră, d. Duiliu Zamfirescu spu­ne că în Ultimii 50 an­i am par­curs un drum enorm, în aceste condițiuni puterea de eflores­cență a rasei noastre le-a dat oameni politici ca Kogăilnicea­­nu și Brătianuu, ca să nu vor­bim de­cît de cei morți. Gîndi­­tori ca Vasile Conta, pictori ca Grigorescu și un mare, mare poet. Acesta e mai mare de­cât toți Ceilalți, în sfera lor, fiindcă el s’a ridicat în lumea curată a ft­rumusarul absolut, unde mi există răsplată nici onoruri. Ne a văzut și cum a simtit el acolo nu știm. Dar știm ce ne-a spus el. Ceea ce ne a spus el e­ste­­odată de cea mai mare valoare artistică, și, dacă nu s’ar fi în­greuiat edițiile poeziilor sale cu Unele bucăți primitive sau­ cu unele variante pe cari portul nu le-a autorizat, poeziile lUi Em­i­­nescu ar sta lângă cele mai înal­­te creațiunii lirice ale orcheiiliei. Despre frumusețea, elocuțiunea sale, am vorbit in metafizica cuvintelor. Așa­dar, cäntind o explicație a lui Eminescu, găsim că el re­prezintă izbucnirea vitalitatei rasei latine, ori de cite ori ea e pusă in condițiune de liberta­te politică și de stare economi­că prielnice. Caracteristica per­­sonalităței sale, pesimistă sau­ optimistă, nu infirmă întru ni­mic puterea genilului său­ latin. Din punctul de vedere romînesc , el ar f putut sfi­ și blesteme po­­­­porul din care a ieșit, cum a fă­cut Heine. Și tot al nostru ar fi fost mai victor, cînd nu l‘a ble­stemat ci l’a cîlităt. Aci la picioarele stolluel lui E­­­­minescu, eu nu­ păr­țn-le mele cru­ce, ș-nu­ aduc aminte de un sngur lucru: că reprezint Aca­demia romina, In­docriită Cali­­tate sper că teoria eflorfepcențe­ lorme e adevărată, și d­acă e a­­devărăld penttv. romi­nul din regat, ea va trebui să fie adevă­rată și pentru­ rom­ânii din ță­rile subjugate. Și, de fapt o ve­dem confirmată prin talentele vii ale poeților de peste munți, cari, împotrivă tuturor adversili­­tâților politice și economice, e­­xistă și credc. Fie ca exemplul pe care'l dă d. Botez și competul sălii prin cultul lui Eminescu Să­ fie Ur­mat și de alții. Fie ca el să ademenească pe marele public, pe femeile și pe Un­erii noștri, la cereca scriitorilor romîni, pehb­il ca publicul fără părtini­re dar și fără umilință să se o­fe­ii pe sine în stă­piiire, să ridice fruntea și să spere.... Privilegiul marilor poeți este că tarrâmâe și durerea lor, in loc să deprime. mingic sufe­rințele átterni Și rrrfle« ȘtiS su­fletele, la cuvintu­l ftpel a. Corist. Căi* mii.*ki, deUgatul comitet,anii pentru ridicarea monumentului Discursul d-lui profesor 1. Calmuski Membru ?n comitetul pentru rnft­carea statuiei Domnule Afinarii. Prea sfințite Pârlirii Doamnelor Domnlui. Cioplit in piatra ce ridică la Dunărea de jos chipul celui ce fi fost un fenomenu In simțirea și cugetarea romineasca. Nu înăl­țăm glasul ca sft-l facem cunos­cut pe Éraidéacü —­ aceastta ar fi cel puțin o im­pietare nici să cîrstămh gloria lui, căci „tfb­tst nomini nullum par Ingenium“. Este simțimentul de dragoste și recunoștință al celor ce admiră pe Eminescu, cari Vor — dfeoă pentru moment îndatoririle de ospitalitate Îl impiedică­­­ pe viitor să rămină tteceaș admi­rator! Sincer­ și recunoscut!. Cu acest gînd ne-am Simțit tio! che­mați la ceie ce am făptuit, răci intr’un popor CU Conștiință na­țională vie, chemați sînt a săr­bători gloriile trecutului, toți fe­­ceî cali ăă cultul lor. Eminescu nu aparține numai unei clase ori numai unui colt al Rominiei. El este al intregei suflări romînești deist­uisa și de la Carpațî și deift Nistru pînă la Dunăre și pină la Mare. La Ga­lați ca și oriunde și oricind, se cuvine dar a se face sărbătorirea lui, căci «popoarele se onorează prin ele unși­le cind păstrează și înconjură cu dragoste memo­ria marilor patrioți" — așa fi zît intr’o imprejurare Mi S. Vodă Carol I. Eminescu a întrupat toată gîndirea romînească și mai vîr­­tos toată suferința romînilor Poporul acesta al nostru a sufe­rit de toate și déla toții Ecoul acestor suferințe, înăbușit atî­­tea veacuri, a găsit în fine un larg răsunet în simțirea și prin graiul celui mai genial dinte fiii său­ Eminescu a auzit glasul romînului în­ cea mai curată a lui obîrșie, a Simțit freamătul codrului și s’a pătru­­is de mur­murul izvorului. El a deslușit un freamătul codrului și în m­ur­murul isvorului, ceea ce alții n’au auzit Și n’au­ înțeles, dure­rea neamului estii, căci «codru­­frate cu­ Românul“. Durerea a­ceasta i-a șoptit-o codrul și i-e m­urmurat-o isvorul în toate col­țurile vechei Dăcii, fiindcă pesti tot Eminescu a călcat și pesti tot a gustat amarul. DC accret Ctiid Eminescu zice: Celfi Nistru pivă la Tisa Tot rob­íttui pU>is>/*rn!*s­it, e pilosul unui întreg popor ce se revarsă prin «lașul poetului care trăește din simțirea fecestu popor, cugetă și glăsuește la fe cu dinsul, scrie în forma cea mai apropiată lui. Eminescu scutură colbul bă­trânelor Cronice. Pe mucede pa­­­gini, citește el toată gloria ,,"ce­­­lor descălecători de țară, dătă­tori de legi și datini“, toată vi­tejia Voevodului „ațlt de simpli după VOî­bS, după port". El gusti cu nesfîrșit nesaț «limfea cea­c; Un fagure de miere" și Suspini după cronicarii și rapsozii .» „de așa vrem­î se 'nvrednielcă, î neînchipuit de dureroasă reali­­­tatea, care-1 smulge dinaintei ■ icoanei mărețe a trecutului, ta­r să-l pue în fața vremei de azi, i ■ josniciei noastre de acum. A­s­­tunei durerea lui Eminescu d* I vine »bucium, revoltă, biester! Atunci evocă pe Ștefan, să se ri­­dice din îm­prun­atul de la Pusita, est sâ-și misu­iie țara, sau chea­mă­ pe Țepeș Vodă să aducă divptate și răzbunare. Eminescu nu­­ este thsâ U fi re­voltat platonic. Un pli­gatór al vremei irtíá UtUltíl, cum au zis unii. Dacă prezentul e mic, tre­­cutul este mare, Și Etriln­écé ti­brează țăre­­tul la tmiUtu-i ma­re, mare viitor“. El dorește „răz­bunare pentru cele suferite și triumful Unui vis falnic de glo­rii“ ; dar mai presus de toate de mintea sa! se încheagă un falnic ideal național, ca Ro­­b­rîstii ...să trăiască vamal in frăție. Ga a nopții stele­ști a zilei zori, faci astfel „rămine stifica, deși moare vaiul“ Spre atingerea a­­c­est­ui ideal, cind­ poetul tace, o­­rbul muncește, intem­cerea So­­cetaței „Romînia ju­n­e“ la Vie­­na, organizarea primului peleri­naj la ti-reu Putna, sînt cel dintîia pași, pe cari Rominii din­ diferitele părți ale Daciei, călău­ziți de Efisi Hescu­ îi fac pe acea­stă cale. Astfel s’ar putea zice că Emtim­iescu este antemergâtoa­­rul Liget pentru Unitatea cultu­­­rală a Rom­inilor. Iata buni dab opera, lui Eminescu este în ace­­laș timp opera de redeșteptare și de mărire națională. Em­inescu a ținut 10c de frun­te și în politica țării. Era purtă­torul de cuvint al Unui însemnat partid. Eminescu scria la „Tim­pul", organul, acelul partid. In­ coloanele acelui ziar Emin­escu­ a pu­s tot­ălită suflet Și tot a­­tîta simțire ca și în opera lui poetică. Pentru adînca ÎUÎ pă­trundere nu erau probleme fără soluții, precum din temeinicia crezului sau politic nu estee atac fără vigoare. Co U tit tipOfân­tî nu știau ce să admire mai mult în redactorul de la ..Timpul“, pe a­­nalistul rece, ori pe polemistul fervent. Firește azi parte din o­­pera ziaristică, a lui Em­im­escu intră în umbră, ca și imprejuru­­rile ce a­i produ­s-o , partea po­­lemistă și personală. Strălucită Și eterncă răm­âne însă partea po­­litică privitoare la întreg popo­rul romîn­esc, care muncește și Suferă Sub jugul străin ori sub pătu­ra suprapusă. Se zice că Eminescu este pe­simist în toată opera lui poeti­că. Expresia mi se pare atai toc­­mai proprie. Eminescu a fost un cugetător catre a pătrăsit în tai­nele și durerile cele mai adinei. Eminescu nu plinge propria lui suferință, și cînd face aceasta, suferința lui reese ca parte din întregul complex de suferințe. El simte nu numai pentru dîn­­sul, ci pentru toți. Pe el îl doare mai mult durerea tuturor decit a lUI proprie. El Se scobi­ază în Cele mai adinci profunzimi ale lirei și despică pînă la fund su­fletul omenesc. Abble află el in­țiul inițial, imperfecțiunea înă­­scută naturei noastre. Acolo își dă el seama de neputin­ța de a găsi în lumea reală fericirea plăsmuită în lumea idealit­aței lui. Atunci toate coardele sim*­tirea lui vibrează, de la nota du­ioasă și plingătoare pînă la sbu­­cnimul de revoltă. Atunci trece de la mila pentru oameni și de la retragerea în sine la țîb^î­n­refea violentă și vrăjmașă. Dar latura blîndă Își reia repede imperiul asupra simțirei revoltate și tot minescu e gata să îerte Si Să Uite. Căci toate la el se explică prin această nestatornicie și imper­fecțiune a firei și vieței noastre. Așa­dar, cînd totul este nimic­nicie și desfertâciune , cînd >,A fi ? E nebunie și tristă și goală“, cînd m­ioriu­î-etermin ,e viața lu­­mii­ intregi ; bind și nemurirea este o iluzie, căci „Pu­fi zid­, o lume întreagă, poți s’o s­far ml­­ort ce ăl spune „Peste toate o lopată de țari­nă se depune..., urmarea vine de la sine, nestrămutată în logica ei rigidă, bare potolește orice patimă, car­e revarsă liniște, dacă nu fericire. Prin urmare «Lft ce stă tornicia părerilor Ai . de răd­i,Când prin aceasta Írem­e sâ trecem ne o sc­rist «ca insui urm ambre ți um­bra. Unui vis ?'ti Firește că față de acest sfir­­șir neinlăturabil, ei «in­ lumea lui ne simte nemuritor $4 reăe‘i, dît­d lift Ultim Hrăi sie­șî și tifc ttiPor: râmiî la tokié recii ii De le'ndeamnă de la cheamă.1" Acesta este pesimismul luî Eminescu. Este filozofia i­ntre­gei vieți, sintetizarea suferin­țelor, patimilor și imperfecțiu­­nei întregei noastre firi. Pre­cum cînd pl­inge du­rerile nea­mului său, Eminescu­­l este poe­tul unei națiuni, tot așa cînd piln­ge­ durerile opictești, el este poetul omenirei. Eminescu este u­nul din acele copii rari. Care sincer și impersonal in impre­sii le elaborează prin neb­ulog s­­flit de putere­a cugetărei sale și imbrăcîndu-le in haina tnftes­­trită a altor adevăruri sfinte și eterne, le redă lumei, purtînd marca minunatei și neîntrecu­tei lui personalități. Pentru aceasta moartea lui F.­minescu­, acum 22 de ani, ap­a­­re astăzi ca un accident natu­ral, fără importantă in viața intelectuală a acestui Cugetă­tor. Tot ce a fos material s'a dus. S’a­ui dus „ toate relele ce sunt într'un mod fatal legate de o mină de parlivit“, «toate mi­cile mizerii Unu­i suflet chinu­it“. Așa se degajează tot sftftî bine partea imaterială, produ­sul întreg al simțirei și al cu­­getării lui, ce se ferată CU fetit mai adevărat și mai nemuri­tor. Cu cut, timpul vine să-l consfințească. Icoana, sfetci ce a murit 'Untei pe cu'r se sur, Car pe cină nu. s'U zii rit. ,4 si o vedeni $i — nu, e, Steaua aceasta este fe­ometii­­rfeî întregi. A fost un noroc și jo glorie pentru­ noi, că ere a strii­­­­lucit pe orizontul nostru, și stotist ne-se trimis razele ei cele liriftî vii și cele mai calde. Iar 1 cînd fu să SC scobotirc, s’a sco­­s borit Pfi fedést pamint romíhésc. I pe CSrje f a iubit fetit și S’a im­o­bilis în el, fiindcă aci i-a fost­­ mai drag. fr44 I’e somnul lin $1 codrul aproape... I Dai* lumina Stelei ce a apus 'ne urmărește încă. Efe se în­­tinde peste întregul orizont ro­­mînesc. Glasul lui Eminescu­ răsună dincolo de hotarele vis­­ței lumești. El încălzește inime­­le și înalță sufletele noastre. t«s numele lui au venit azi r fipre­­zenanții cei mai distinși ai in­­stituțiilor romînești și ai ro­­triviilor de peste tot. Privim cu smerenie șî duioșie chipul ma­relui poet, care pentru Uvî­rni­t de piatră, ci-i plin de suflet, de Sufletul sau hbbd și m­are. In­ felicitarea și în­ avîntul lui, vom găsi vecinie semteia, care in­­treține focul dragostei de heam și patrie. Iritânți prin această dragoste, noi toți romînii la­o­­laltă, vom isbîndi să ajungem la idealul visat de Eminescu, Idealul tuturor romînilor“. * Și discursul d-lui Calmuski, ca și acel al d-lui Duiliu Zamfire­­scu au stîrnit entuziaste aplauze. CttVÍtttaFea ölül lor ga După cuvintarea d-lui Cal­­muski se urcă la tribună d. Ni­­colae Iorga. D-sa spu­ne următoarele: In numele unui curent de cri­tică și muncă de dărimare și de Rial minară ridicare a clădirei, pe tăgâdire nesfielnicâ și de a­firmare îndrăzneață, cu­reht care plecînd din domeniul literaturei a cuprins astăzi, o putem spune cu mîndrie, tot­ timpul vieții naționale și în tot cuprinsul pâ­­mîntului locuit de romîni, adu­cem o închinare de recu­noscu­t,ori urmași, de continuatori prin fap­te rodnice ai gîndului înalt, lui Mihail Eminescu, om mare al nației, ce­ea ce este poate mai m­in­it și decît un ăȘu de genial poiet. N’am fi vestit aici fără convin­­gere că ne se locul aici căci ne-ar răsuna la urechi versurile . Iar deasupra tuturora va­ vorbi vreun mititel Nu slăvindu-le pe sine, lustru­­indu-se pe el Subț­a numelui t­ău­ umbră... Dar am încrederea că spiritul fără de moarte care înconjoară azi acest­ bronz nu ne va respin­ge, nu ne poate respinge, pe toți cei cari am umblat și umblăm pe căi cari ati fost și ale vii. Din adevăr am făcut gînd, din gîn­d credință, din credință fap­te și numai înaintea înfățișărei faptelor pe cari le-ați dorit, cei morți învie bucuroși, se bucură de bucuria noastră cînd li se strigă cu­ glasurile noastre din drumu­l spre biruința voită de dînși!: m­ărire ție! 4fr După d. lorga vorbește d. i­nsarabesen, care aduce prino­sul de admirație al literaților grupați în­ ju­rul „Convorbirilor literare“. în Urmă ia cuvîntul poetul D. Anghel, Discursul dlui D. Anghel A te urca pe un soclu în­seamnă a înstăpâni un frag­ment de univers de unde a­­lungi vieața , înseamnă a pe­depsi o marmură să­­a o for­mă efe­n’o­rtii­lțuibește poate. Înseamnă a adăuga o umbră mai mult pe pământ, o­­­m­­bră care de cele mai multe ori nu e decât umbra unei umbre. Cugetat­e de iconoclast, veți zice, și nu veți fi departe de adevăr. Dar cine și-a plim­bat cu mine reveriile prin grădinirie, piețele și parcurile noastre, căutând o rimă sau o imagine, a trebuit să gân­dească așa, t­e pretutindeni, de la roata oricărei răscruci și din­ a fun­dul ori­cărei cărări, un om de p­iatră sau de bronz și-a întins rațele acoperindu-mi orizon­tul. O armată de piedestaluri baricadează tret­utul ; un no­rod de anonimi îmbrăcați în redingote ori în fracuri impe­cabile, sfidează­­ o pleiadă de morți a căror pleoapă trebue inchisă pentru a doua oară, privește cu încredere Viitorul... Forma aceasta două de ido­latrie a mers prea departe și vechiul idolatru când idolul nü i mai slujia la nimic­, nu se sfiâ să întindă o mână sa­­crifețe și să-l dărâme la pă­mânt pentru a și clădi un al­tul. Ca să clădești trebue să dă­râmi și să netezești locul și apoi e o adîrmie a crede că gloriile sun­t eterne. Un nume și un leat săpat pe o piatră nu mai spune nimic, atunci când lentila faimei și-a în­tors față ciurea și un sfânt tropanat de aureolă Veți con­veni că devin­e un simplu om de rând. Edilii vechei Rome aveau dreptate când intrau cu cio­canul in mână în pădurile de statui ce acopereau farurile și piețele și percutau vechile glo­rii ca sa facă loc celor nouă. Un norod de idoli cădea pe pământ, împrăștiind țăndări de lumină, un nou venit lua loc pe vechiul soc­ il, un dis­curs mai m­ult se ținea, vre­­m­ra îl lua la primire dându-i patina necesară și toată lumea era mulțumitâ. Moi, in norodul acesta de postumi care au murit de două ori, ridicăm azi un monu­ment unui ora ce nu avea ne­voe să se ridicfe pe înnălțim­ea unui soclu pentru a putea privi peste vremuri. Ai face onoarea aceasta în seahonă a-1 pune în rîndu­ celorlalți Și până ce edilii noștri nu vor decreta deea tombi, până ce selecția ade­vărată între marmure nu se va fi făcut; cel de piatră astă­zi va fi străin pe soclul unde l’ați așeza­. N’oi cei care am dibuit pe urmele lui gigantice, noi cel care l’am iubit ș i Eam­ urii- o simțim aceasta. L’am urât pentru că in umbra în care o face un munte uriaș, drar mai poate ceva, să crească. Perso­nalitatea lui covârșitoare în o­re m­e­nise formele în tipare cu neputință de sfărâmat, adu­nase toate florile și imaginile ca și cum n’ar mai fi voit să lase nici una după dânsul Pe când el își desfăta Creștetul în lumină, bucurându și pri­virile de priveliștile ce le Ve­dea în zări; noi nu mai gă­seam nimic de spicuit și râ­mași In umbra lui îl Întâl­neam pretutindeni ori încotro am fi vrut să apucăm. L’am iubit însă, pentru că ne-a făcut să râvnim spre lu­mină, să stăruim în căutarea altor flori, pe care le bănu­iam și nu se vede atu­ nicăirta încă, să ne ridicăm­i brațele spufe alte mirajuri căre nu îi­ceau în zări. Universul e plin de forme și culori și simțurile dincolo d­e Viața conștientă atunci când gândul riu mai poate merge înainte, caută, dibnesc și pre­simt o altă lume în care alte forme se schițează, în care alte culori nălucesc, în care alte sunete vibrează. Dincolo de­ marile și eternele decoruri ale naturii păm­ântești, cerul își boltește imensa lui cupolă și nemărginirea începe. Gla­suri aleargă, se încrucișează și se întâlnesc, vedenii poate umblă și ne ating în treacăt, doruri și porniri necheltuite încă, își caută un adăpost și toate firele nevazute ce ne leagă cu viața Universală, vi­zitează la trecerea noastră. Ca să pătrunzi în lumea a­­ceasta încântată în care poate totul e ritm și armonie, pen­tru ca auzul tău să poată prinde miile de svonuri care rătăcesc și urcă din prăpastie albastră, pentru ca să ghicești tăinuitele corespondențe ce ne leagă de nem­ăirgenire, mintea nu e de ajuns, analiza nu are e­e căuta și sufletul slugei tre­­bue să le simtă și să le per­ceapă. Poezia singură și ima­ginația poate da un corp a­­cestor visuri. De aci va naște frumuse­țea, inutila și trista frumuse­țe, care pentru cei mai mulți ce stau poate de față astăzi la desvălirea bustului marelui nostru poet, nu e nimic.Și nop­țile și zilele cheltuite în cău­tarea ei, o prinde devreme. A exprima inexprimabilul, a da o formă lucrurilor infor­me, a-ți pierde timpul cu al­ternarea monotonă a cadențe­lor, a trezi prin ritm sensibili­tăți adormite, a face din cu­vinte un leagăn cu care să a­­dorm­i durerile altora, adesea un surîs pe o gură ce-a uitat poate de m­ult să râdă printr-o fericită corespondență de ima­gini sau de sunete, și din toate acestea să faci să nască fru­­mosul pe care să-l dăruești contr «răpotănilor tăi, poate fi ceva mai sublim? Răsplata însă vine și nu e aceea a statuei, nu e aceea a gurii care tace, ci a tristei guri care a rostit atîtea fru­museți prefăcute în cîntece și le-a dat drumul în lume ; a­­ceea a Versurilor lui* ce ere un stol de păsări sonore și-au întins aripele și-au sburat din casă in casă ; e a cărții in care și-a închis visurile și pe care aplecați am visat cu to­ții ; e a graiului însuși, pe care el l’a făurit in adevăr și ii vorbim doi astă­zi. Deci, stăpînește-ți fericit fragmentul de univers pe care l’ai cucerit, suirea ta pe soc­lu înseamnă o biruința, no­bila ta formă glorifică mar­mura ce o poartă și dacă e adevărat, cum spune un alt post, că „bustul supraviețui­ește cetății“, pelerini întîrzi­­ați vor veni și atunci de pre­tutindin­e să se incline înaintea ta și sa-ți aducă in locul cu­nunei de spini pe care ai pur­tat-o cit ai trăit, cununa de lauri și d­e fieri ce ți se dato­­rește. Discursul chiar Angliei a stir­­nit ropote de aplauze entuziaste. Mai vorbesc ti­tlu­: Cancel, de­legatul studenților din Bucu­rești, Dinescu în numele studen­ților din Iași, Șerbăn­ ia numele studenților din C.Ovurliu, Ursu­­leănu­, in nimiciti studenților din Bucovina, Ho­ria Patra petretiu dela „Românul“ din Aiud in nu­»­mele tineretului transilvănean, dr. Calin îr­ numele societătei „Junimea“ din Vienă și Ioan Ba­­calbașa, directorul Teatrului Na­tional din București, care in nu­mele presei arată expresiunea de recunoștință și admirație mare­lui luptător care a lăsat opere ziaristice, care sunt izvoare nese­cate de însuflețire. SFÂRȘITUL SOLEMNITAȚII După terminare». Banchierul „Ligei Culturale“ GAT.ATT. 16 Octombrie.­­­Sec­ția­ „Ligei Culturale“ din locali­­tate, a dat azi la amazi, la re­staurantul Dienst un banchet de 80 de tacîm­uri în onoarea dele­gaților din Ardeal, Bucovină­­ și din țară, sosiți aci cu prilejul dezvelirea monumentului lui E­­minescu. Au­ luat parte la acest banchet scritorii și literații cari au­ par­ticipat la serbare, d. Nicolae Ior­­ga, d. Ion Bacalbașa, directorul general al teatrelor, d-nai Lucia Cosma, d-na și d. Storck, d-na Brăneanu-Ad­am și d-na Negru Primul toast a fost ridicat de d. Ciu­ciu, președintele Ligei Cul­turale din localitate, care a urat bună venire oaspeților. Au­ toastat: d. inginer Popp pentru d. iologa; d. lorga pentru, d-nii Storck și Ad­gn­ell d. Tonz, in nuntele Ligei din localitate, pentru comitetul pentru ridica­rea statuei, precum și d-nii A­­săceanu-Dănescu și Aurel Ba­nek. La sfîrșit d. Iorga, a propus­ și adunarea a aprobat, expedia­­rea unei telegrame de oi­agiu principelui Carol, telegramă ca­re a fost semnată de toți acei prezenți. — Pedro. ----------------------­# D. DUILIU ZAMFIRESCU ». AJUGICEJL. F­estivalul de după ană azi GALAȚI, 16 Octombrie. — Festivalul organizat, cu prile­jul dezvelirea monumentului lUi Eminescu, în sală teatrului Pa­­padopol, a avut un caracter grandios. Deschiderea festivalului a fost la biele 4 d. a. și s’a făcut fie Co­rul epicopal sub conducerea d-lui Rădulescu, cu marșul „La arme!“. Execuția a fost perfec­tă șî sala a răsplătit pe concer­­tiști cu puternice aplauze. A urmat apoi conferința d-lui Rădulescu-Motru: „Ce înseam­nă Eminescu pentru cultura ro­­mînească“. Conferențiarul a făcut o ex­punere savanta a folulu­i d­uți trebue înțeleasă cultura. D-sa a spus că cultura nu port­e fi socotită decit că e bun univer­sal. Em­in­escu a fost inspirat de dUrențe și aspirațiun­ile Om­­e­­nirei întregi. Cu toate astea, Eminescu­ e prin ext­­eien­ță, poe­tul nostru național și e­pirit na­țional pentru că a­­ nitul să fij- Vébtöié o podofebă curat romî­­nească pentru gîn­duri mărețe, in rezumat, operă rbnltricascăt face acela care îmbracă întrun vostru?nt. curat m­irliînesc gîn­­dirî de eternă va­loare ome­nească. Goriîovnița d-luî Motru a fost mult aplaudată. In Urm­ă artistul Va­sile T­eo­­nescu a declamat poezia „Vene­re și Madona“, artistul State Dragomir poezia „Lui Emine­scu“ de A. vlahiță și o parte a „Satirei III“ de Eminescu. Poetul I. Minulescu­ a citit „Romanța vagabonzilor“, „Ro­manța necunoscute!“ și „Glasul Morilor“, opere originale. D. M­­i­­nulescu a fost Vitt aplaudat. D-na Lucia Cristina, supranu­mită ,,privighetoarea Ardealu­lui”, a cân­tat, acompaniată la pian de d­-șoara Lucia Fennic, „Rugămintea”, ,,Și dacă ramuri bat în geam "și „Ce te legeni, codrule poezii de Eminescu­. D-na Lucia Costiia a fost dea­­semenea obiectul unor furtu­noase ovaț­iuni. Festivalul s’a­ terminat prin­ reprezentarea piesei intr’art act: „Lais” de Emile Angier, tradusă în­ versuri de Emi­­esco. Piesa s’a jucat de artiștii tea­trului­ Național din București în mod ireproșabil. — Pedro. triscouri Suntem informați că din cauza marei cereri de mărfuri din acest sezon a distinsei sale clientele d. RUBENS, proprie­­tarul magazinului de pălării din calea Victoriei 28 (vis-a-vis de Prefectura Poliției), a plecat tn străinătate spre a aduce un nou­ mare asortiment de tot fe­lul de pălării, ultimele creați­­uni din Paris și Londra, pe cari le va pune la dispoziția onor­ săi clienți in cursul săp­­t­aminei viitoare. -------**-----­ itrunirea societat. Macedo-romînă Membri! societate! macedo-ro­­m­îhe s’au­ întrunit ori la orele 3 după amiază în localul pro­priu­ din calea Rahovei 29, sub președinția d-rn­ dr. Leonte. Nefiind un număr suficient de membri nu­ s’a discutat ches­tiunea importantă la ordine: chestiunea religioasă.. s'a trecut la cererile de aju­tare, discutîn­du-se dacă trebu­­isc acordate ajutoare în mod individual sau­ dacă, cu fondu­rile disponibile, trebuesc ajuta­te școlile din Macedonia. Au­ vorbit în această chestiu­ne d-nii dr. Leonte, Valaori, dr. Pi­cerea și profesor Murnu. Ședința a luat sfîrșit la o­­reie 6 Cârti și r­eviste A apărut No. 2­1 din cunoscu­ta și apreciata bibliotecă „Lu­ceafărul” ei spfinZiind „Vrăjitorul" și „ît omgnni" două admirabile povestiri de celebru­l scriitor gerstran Lud­vig Börne. Prețul 20 băii! . ~ ------...........— DTMÎNÎ'TA'L'A Din amintirile mele Cîteva păreri ale lui Mihail Eminescu Hot*­ E greu să-și inchipuiască!­ineva o Viață mai tristă <le cu­ aceea a lui Mihai Emi­­nescu. O copilărie scurtă, o tine­rețe plină die m­izieriî, zbuciu­mată de un temperament pu­ternic : * aci el iubea cu ochi păgîn­i .Și pl­in de suferințî „Ce îl lăsară »din batrîni .Părinți! din părinți... Apoi, doborît de o boală care nu iartă, o moarte lugu­bru la tialattiué încheie a­­ceastă tristă și scurtă existență. Am fost amic cu Mihai, căci atît prin singurătatea vieții noastre la București cît și prin modul nostru de a privi lu­crurile, prin romantismul nos­tru politic a fost firesc să de­­venirii amici; nu degeaba doa­ră amîndoi eram exilați, eu din Basarab>ia străin în patria mumă, el — din Parnas uri» beag la redacția ziarului „ Tim­pul". A­mîn­doi goniți de mi­zerie am fost siliți să îmbră­țișăm ziaristica în care men­talitatea noastră era zilnic su­focată de tendințele și aspira­­țiuni­le străine sufletului nos­tru. Mi-aduc aminte serl­te lun­gi ce am petrecut împreună plimbindu­-ne plină la orele si noaptea de a lungul Podului Mogoșoaiei pînă la șosea, sau șezîm­i in odăița lui Mihai din Podul Mogrișoaiei în casele cu No. 107 (pe­­ tunel), În apro­piere de biserica Albă. Aci în această odăiță îmi împărtășea bietul Mihai dra­gostea să nețărmurită pentru nenorocitul neam al nostru, pentru țărișoara aceasta sfîși­­ată atît de străini cît și de fiii săi vitregi. — Vezi tu, dragul meu, ne­norocirea acestei țări constă in aceea că, țărănimea romînâ a rămăs modestă, muncitoare și huma!­ea singură a păstrat în mijlocul mizeriei și mun­­cei sale tradițiunile noastre naționale, decența și cinstea romînului. Țăranul român a rămas cu­rat la suflet, țăranca irepro­șabilă, întreaga moștenire a străbunilor, devotamentul pen­tru țară, noblețea sufletească la țară S­e transmite dela tata la fiu, dar afară de popor propriu zis mai avem și orașe in care s’a încuibat viciul, li­cența și improbitatea. Orașele noastre romînești din secol­ au devenit vizuinile acelei canalii cosmopolite care s’a strecurat pe furiș din toate unghiurile orientului. — A­­ceastă mulțime nomadă, scele­­rată, fără principii, fără pa­trie și fără morală este unită prin setea cîștigului fără de muncă și a plăcerilor groso­lane.­­ Afaceri de tot felul au umplut buzunarele elitei ce s’a format din acest exot scurs în orașe unde femeile se ocupă cu adulterul, iar băr­bații cu escrocheria. Așa judeca Mihai populația României.­­ După mine, zicea el, oa­menii se împart în două ta­bere : în oameni vii și oameni morți, însușirea de căpetenie care deosebește pe oamenii vii este: dragul meu, dragostea pentru natură, capacitatea de a ad­mira natura, de a pricepe frumusețea și de a simți adine superioritatea a tot ce este înalt și frumos. Oamenii vii sunt după mine artiștii, poeții, povestitorii basmelor, scriito­rii operelor nemuritoare, iar oamenii m­orțî sunt comercian­ții, industriașii, zarafii și a­­dunătorii de averi. Mai există afară de aceste două soiuri de oameni și vul­gur, dar, dragul meu, acest vulg rămine o stihie din cari Unii devin vii, iar alții rămîn morți; din nenorocire majori­tatea lor trăiește fără nici un folos nici pentru țară, nici pentru omenire. *n pesimizmul sau Mihai Eminescu stăruia adeseori a­­supra cestiunea de a ști pen­tru ce e necesar a trăi pe pă­­mînt. Idealul vieței, zicea el, a­ vieții nu personale, ci sociale este incontestabil idealul vos­tru al revoluționarilor, liber­­tatea, frăția, muncă închinată patr­iei, poporului, omenire!, aci afară de acest ideal nu rămine altceva în viața pă­­imniească decît plăcerile gro­solane, p­ă­erile fără jertfă, fără luptă și pentru a atinge acest scop e suficient a stinge in sufletul tau scînteia divină aprinsă de divinitate. —- Fi­rește Că cel care poate să se mulțumească cu atita e fericit pe pâm­inte dar vezi tu, eu simt că sint creat așa de mon­struos că t­u mă pot împăca cu atît. —- Lumea noastră îmî pare prea îngustă, iar altă lu­me la noi romîni­ în momen­tul de față nu există ; chiar raiul pe care ni-1 făgăduiește creștinizm­ul ni se înfățișează nouă romînilor ca o fericire pur trupească și de aceea nu mă satisface. La obiectivnîîa mela cam că oamenii dela 48 au ajins in țară ideile democratice, rea­lizarea cărora putea satisface elită noastră romînească, dîn­­sul îmi răspundea întotdeauna cum că democratismul e străin sufletului român. — Tu, dragul men­ți­al fă­­cut educația acolo unde legea mozaică vech­e, care ne a dat pe Christos și evanghelia, a fost alocuit. CU socialismul adus in lume de alți doi evrei Carl Marx și Lassalle, acești doi delegați modernî ai lui Ehova pe pămînt, și ca creștin mo­dern consideri Cărțile acestor doi evrei drept evanghelie. Noi, romîniî, am rămas cre­dincioși evangheliei evreiului Nseus, deși am pierdut pricepe­rea perceptelor sale sociale și morale și de aceea tocmai sîntem un popor de plîns, căci ne-am convins că : Poți zidi o lette ’ntresgâ, po­i s’o ]sfârâind... orîce-ar spune Peste toate ö lopăta de țarină se [depune Ih ceea ce privește oamenii noștri dela 1848, adăoga Mi bal, apoi privește cu ce s’a is­­prăvit munca oamenilor aces­tora pentru cari tu arăți atît * simpatie. Ei toți lasă copiilor lor averi adunate din sudoa­rea pepentiul prin irfezie lua* truste care nu mai pot înșeli pe nimeni. Prea și-am dat o aramă pe față și de aceea n­meni nu mai crede in sinceri taina lor. ‘ * ........ " Mihai Echinescu avea o ură nețărmurită împotriva libera­lilor noștri și de aceea din fundul sufletului sau a eșit acea poezie neuitată care țin­­tuește partidul liberal pe eșa­fodul istoriei. Panglicari în ale țării care joacă ca [pe funii, Măști cu toate de renume din co­­[media minciunii s­au de patrie, virtute, nu vorbește­­ liberalul De ăi crede ci viața-s e curată ca cristalul î In aceste cîteva linii am încercat a concentra miezul discuți­unilor mele cu repau­­zatul Mihai Eminescu și cred că am fost absolut exact în a da cit se poate mai precis quintesența deosebirilor noas­tre de a privi lucrurile.—De atunci încoace firește că, m’am convins pe deplin cum că în ceea ce privește descendenții direcți ai oamenilor noștri de la 1848, adică liberalii mo­derni, nu eu, Ci Mihai Emi­nescu a avut dreptate. Mă pocăesc și eu cu cenușa pe cap Înaintea umbrei ma­relui nostru poet și zic în toată sinceritatea : „ mea culpa^ mea magna culpa“. Zamfir C. Arbure jfimicii „salelor“ întrunirea dela institu­tul POMPILIAN Era la orele 4 p. m. un mare număr de doamne și domni din elita socială a Capitalei s’au­ întrunit în aula institutului Pompilian pentru a pune bazele societăței „Amicii Analelor”, o secțiune a universității Analei­lor din Paris. Cel dintîi et a luat cuvîntul d. Blondei, ministrul Franței la București, ales președinte de o­­noare al societăței, care a ară­tat că prin înființarea acestei secțiuni, legăturile culturale franco-romîne vor lua o șî mai mare des­vol­tare. D-sa a adus elogii d-șoarei Elena Văcărescu, care a luat i­­nițiațiva înființărei acestei so­cietăți în București. După d. Blondei a luat cu­vîntul d-șoara Elena Văcăres­cu care a mulțumit ministru­lui Franței pentru sprijinul pe care-l dă societăței. D-sa a mai avut cuvinte de laudă pentru d-na Brisson din Paris Care a pus acolo bazele Universității Analelor, și­ pentru d-șvăra Ro­salie Bernand, secretara sec­țiune­ din București. D. Const. Dissescu, a ținut a­­poi o delicioasă conserie asu­pra legăturilor culturale dintre Franța și Romînia și asupra ro­lului pe care e chemată să-l joace societatea Amicilor Ana­lelor în țară la noi. S’a hotărît apoi ca în curînd să se înceapă de către mem­brii societăței o serie de con­ferințe.-----------------­ Amiralul Boestrem dat judecatei „Le Temps“ publică următoa­rea telegramă din Petersburg: „După rezultatele anchetei fă­cute cu privire la recenta avarie a cuirasatului „Pantelimon“ in Marea Neagră, acest accident s’ar datori neglijenței amiralu­lui Bostroem, comandant al for­țelor ruse în această mare. „Amiralul Bostroem a fost in­vitat sa-și dea demisia și va fi tradus In fața unui tribunal“. -----------------------■ întrunirea lucrătorilor poleitori Erî Duminică dimineață a a­­vut l0c in sala clubului mese­riașilor . Întrunire­a organ­za­­ției lucrătorilor poleitori din Bucureșt­i A prezidat d. Mircea C. Ni­­cu­lescu. S’a vorbit despre bunul mers al acestei bresle și in privința măsurilor ce sînt, de luat ca să nu mai fie aduși in țară lucră­tori din străinătate, intru eti sunt și la noi destule hrate din breasla poleUorikc

Next