Dimineaţa, iunie 1912 (Anul 9, nr. 2959-2988)
1912-06-12 / nr. 2970
DIMINEAȚA ULTIMELE ȘTIRI DIN TOATĂ LUMEA . Amil IX— No. 2970 12 Iunie 1012 la BUCUREȘTI Moartea lui I. L. Caragiale Cea mai strălucită inteligență a literaturei române, s’a stins. La Berlin, în mijlocul zgomotului marelui oraș, departe de țară, într’un mediu atît de cu desăvîrșire deosebit de al nostru, moartea năprasnică l-a secerat. Cum trebuia să se prezinte la Caragiale oricine, așa s’a prezentat și moartea. Fără anunțare, fără multe preambuluri și dacă ar fi avut vreme s’o salute, Caragiale desigur că i-ar fi adresat o ironie și cu toate acestea iată un caz în care și cel mai stoic filozof are dreptul să se revolte împotriva nedreptății firei, împotriva cruzimei morteî. Atîția nătingî trăesc spre cea mai mare pagubă a națiunei și omenirei; atîtea creere seci continua să plictisească și uneori să rănească lumea cu neroziile lor; un creer strălucit ca a lui Caragiale e condamnat să nu mai gîndească; e condamnat să nu mai gîndească, în mijlocul muncei sale neobosite, cînd se pregătea abia să ne dea opera cea mai coaptă a gîndirei sale. Numai citeva săptămîni sunt de cînd ne-a fost dat să-l vedem pentru ultima oară, în redacția noastră. Era, pe cît împrejurările vîrstei o permiteau, în deplină vigoare fizică, dar era, in bătaia de joc a vigoarei fizice, într’o putere intelectuală neschimbată, acelaș atlet al gîndireî, cu aceeaș imensă intuiție genială, cu acelaș dar incomparabil de causeur, cu aceeaș vervă satirică,—sc înteind timp de trei ore aproape de umor, gîndire și simțire. Țara întreagă îl cunoaște pe Caragiale. Comediile lui, piesele lui, nuvelele, povestirile, articolele lui umoristice au intrat în patrimoniul națiunei. Fraze întregi de ale lui, scînteelî de spirit satiric, au intrat în uzul popular, asemenea unor proverbe ale căror autori se pierd în negura timpurilor, așa că ele se atribuie poporului însuși, a cărui înțelepciune, a cărui gîndire, a cărui simțire, se oglindesc. Dar n'a cunoscut Îndeajuns pe Caragiale, cine nu l-a cunoscut decit din scrierile lui. Rareori autorul e atît de interesant ca și opera lui. Caragiale a făcut însă și de la aceasta o excepție, el a fost mai interesant chiar decît opera lui. Pe cît era fie econom la împărtășitul scrisului său. Pe atît era de darnic în vorbirea sa. Era sfătos, în cea mai frumoasă accepție a acestui cuvînt . se dezvolta un paradox sau de susținea un adevăr, cu întreaga vervă a ironiei sale; de vorbea de filozofia lui Spinoza sau de o simfonie a lui Beethoven; de dispra chestia țărănească sau nenorocita politică de la noi. Caragiale era totdeauna interesant, scînteietor și, cine era inteligent, îl lăsa să vorbească și -l asculta, avînd satisfacția de a auzi recitată de un om mare, o operă cu care alții și-ar fi cîștigat poate cununa triumfului literar. De cîte ori am fost fermecat de Caragiale în acest chip, am regretat că nu avea lingă dânsul un stenograf, care să aștearnă pe hîrtie tot ce maestrul spunea. Comori de gîndire ar fi fost astfel păstrate, cum s’afi păstrat gândirile lui Goethe în convorbirile publicate de Eckerman. Din nefericire un asemenea stenograf nu s’a găsit $1 nici chiar cei cari gîndiau ca mine, nu au notat pe scurt măcar, cele ce le-a spus Caragiale, care a risipit astfel cu totul în vînt, cu pumnii, auzul gîndirei sale. Această plăcere a lui Caragiale de a vorbi, a fost poate una din cauzele că nu a produs prea mult Artist în toată puterea cuvîntului, artist cu trup și suflet, el se temea mai puțin de efectul imediat al cuvîntului vorbit care zboară, decît de cel al cuvîntului scris. Acest maestru al prozei romînești, tremura ca un copil înnainte de examen, ori de cîte ori trimetea în lume un copil al spiritului său „spălat, pieptănat, dichisit“ cu caligrafia sa admirabilă. Iată altă cauză că el a publicat relativ puțin. Făcea și refăcea, cel mai scurt articol ce publica. Iar cît despre opere mai mari, el ar fi vroit să procedeze după sfatul lui Horațiu, să fie nouă ani opera în sertar, înainte de a o da publicităței. Dar oare dacă n’a scris mult, Caragiale nu ne-a dat mult? Apoi dacă ar fi scris numai una din comediile sale. — n’ar fi fost de ajuns ca să ocupe unul din locurile cele mai de frunte ale literaturei române? Abia acum de curînd Teatrul Național din Capitală a făcut o experiență interesantă. A jucat și Scrisoarea perdută, și Conu Lepicid o față cu reacțiunea, și a jucat și Noaptea furtunoasă cu figurile dispărute ale gardei civice, și efectul asupra publicului a fost tot mare, tot zguduitor. A fost mare și zguduitor pentru că sub uniformele gazdei civice se ascund suflete omenești vii, pentru că tot ce a creat Caragiale în piesele sale, sînt tipuri vii, atît de vii încît vor continua să trăkscă și să păstreze numele creatorului lor, atunci cînd ce a fost muritor dintr’însul de mult va fi suferit efectul fatal al legilor naturii. ....Ar fi să lipsim de la datorie, dacă am încheia aceste rânduri, fără a aminti că marele scriitor a fost—ca toți artiștii geniali—și un mare cetățean. E caracteristic că una din operele sale din urmă, pe care le-a publicat, a fost broșura „1907“, prin care cu intuiția geniului, a atacat, el literatul, problema agrară, mai bine ca toți politicianii cari se ocupă de dînsa, — și cu dar profetic a prevăzut consecințele la cari ea trebue să ducă. La sfîrșitul vieței sale, cu experiența și cunoștința bogată de oameni, pe care o avea, Caragiale s’a pomenit la stânga părerilor politice, s’a pomenit un democrat convins și poate mai mult decît atîta. La mormîntul ce stă deschis acuma, ca să depunem într’in sud, trupul bunului, inimosului nostru maestru și prieten, la mormîntul acesta, în fața căruia stăm înmărmuriți, terorizați de durere și ne spunem că laboratorul imens de cugetare ce era Caragiale, încetează pentru vecie, — nu avem cuvinte de mîngîiere. Romînia suferă una din acele perderi, cum chiar, națiunilor le este dată, din fericire, numai foarte, foarte rareori, cum rareori le este dat să aibă un Caragiale. La mormântul deschis stă însă și o familie, căreia Caragiale i-a fost peste ce ne-a fost nouă soț părinte. Familiei nu putem să-i trimitem altă mîngîiere decît că durerea ei e împărtășită de un popor întreg, care în recunoștința sa nemărginită pentru Caragiale, va ști să ia în acea mică parte, cît e cu putință, locul soțului, al părintelui. B. Bruaișteanu Vestea morței Dureroasa știre despre pierderea lui Caragiale a fost comunicată în Capitală printr-o telegramă de către soția defunctului,. Telegrama era adresată d-lui Take Ionescu și nu conținea decît următoarel două cuvinte: Caragiale a murit B-na Caragiale. Această telegramă a sosit Sîmbată sean in Capitală și a fost imediat transmiși d-lui Take Ionescu la Sinaia. Ministerul nostru de externe a fost și asemenea înștiințat telegrafic, Sîmbătă seară, de către d. Beldiman, ministrul nostru la Berlin. D. Take Ionescu, imediat ce a fost vestit de moartea lui Caragiale, a expediat d-nei Caragiale următoarea telegramă : „Nu pot descrie jalea mea pentru moartea scumpului prieten, iubitul d-na desol și cel mai mare dram-turp român. In durerea generală fie să găsești curajul ca să suporți o astfel de pierdere“. Asupra înmormîntărei lui Caragiale nu s’a luat pînă acum nici o dispoziție. Se așteaptă în această privință amănunte din partea familiei. E mai mult decît sigur însă că rămășițele pămîntești ale scumpului defunct vor fi aduse in tară și înmormîntarea va lua caracterul unui adevărat doliu national. ----- ------**—----— I --------------**------------- Perssaalitatea lai Caragiale -------------------W N’a trecut nici o lună de zile de cinci, tn redacția noastră, Caragiale făcea planuri mari de viitor. O piesă nouă, la care lucra de ani îndelungați, urma să fie jucată ln toamnă. — Scriit și refac mereu, ne spunea Caragiale. Am cinci manuscrise, cinci versiuni. Vara asta, pun mîna pe una și o aduc în țară. M’am și înțeles cu Iancu Bacalbașa să i-o dau. Dar maî íntîiu o citesc lui Gherea și lui Vlahuță. N iau pe Gherea de la Sinaia, îl duc la via lui Vlahuță și acolo o citesc. Nu-i dau drumul decît dacă mi-o spune eî că e bună. Aceasta, în primele zile ale lui Mara. Și acum, telegraful ne aduce știrea că ilustrul scriitor nu mai este, că moartea l’a secerat în ajunul zilei când urma să dea publicului o piesă la care lucrează de ani de zile, — cine știe, poate încoronarea supremă a operei lui literare. * Pentru cultura romînă moartea lui Caragiale este, desigur, o pierdere dureroasă, cea mai dureroasă pe care o putea încerca in momentele de față. Uriaș al gîndirei și al creațiunei artistice, el se ridica deasupra tuturor scriitorilor noștri, așa după cum numai Eminescu s’a ridicat deasupra generațiunei sale. In mintea celor de azi ca și în mintea generației de mîine, numele lui Caragiale va străluci, alături de acela al lui Eminescu, în acelaș nimb de glorie și de mărire. Caragiale a fost, mai presus de toate, un scriitor satiric și adevărata însemnătate a operei, sale stă în latura ei socială. In scrierile lui, în comedii ca și in schița, se respectează un moment istoric de cea mai mare importantă pentru evoluția societăței noastre, momentul introducerei instituțiiloroderne europene. Epoca aceasta de prefacere socială și contradicțiile la cari ea a dat loc între fondul vechiü și formele noul au furnizat lui Caragiale materialul pentru acele minunate satire, a cărora valoare documentară nu se va pierde niciodată. Cu despre valoarea lor literară, ea stă înscrisă pentru totdeauna în tipurile vii, adevărate, creiate cu o siguranță uimitoare de acest neîntrecut cunoscător al sufletului omenesc. * In epoca noastră de supraproducție și de desfrînare literară, Caragiale contrasta în chip izbitor prin scrupulozitatea cu care căuta să nu dea publicului decît lucrări desăvîrșite, revăzute mereu și mereu îndreptate. O schiță cît de mică Îi cerea o muncă extraordinară. E drept că tot ce eșea din mantie lui, era aur. v— Niciodată nu sînt mulțumit de cea ce fac — ne spunea dînsu ia redație. In timpul dud scrrii, parcă am mai multă Incredura și pare că tot mi se pare că e ceva. După ce am terminat de scris însă și cînd recitesc după cîteva zile ce-am scris, mi se pare că mănînc paie, că nu e nimic de bucată. Nu e de mirare că, cu această extremă scrupulozitate și cu acest spirit de control pe care nu-l găsim decît la foarte puțini din scriitorii noștri, opera lui Caragiale e așa de redusă cantitativ. Pe cît de dificil era la scris, pe atît de vioiu, de spiritual și de neașteptat era la vorbă. In discuție era un adevărat fermecător și la fiecare clipă scăpărau adevărate perle de cugetare și de spirit. Un fost membru al lunimii povestește în chipul următor felul cum înveselea Caragiale ședințele acelei societăți, al cărei membru era: Citea cineva ceva, o poezie, o bucată literară, Caragiale își rezerva rolul de a-l lua la vale pentru a face plăcere galeriei. Era lucrarea rea, mijlocie sau chiar bună, el trebuia s-o critice cu orice preț și să dea motive de rîs. Ca să-și îndeplinească rolul, Îi trebuiau uneori sforțări excepționale și cheltuia, în adevăr, o vervă extraordinară, un spirit pururea viu, apropouri, amintiri literare de prin cărți, și mai ales o rară fantezie umoristică. Intra adeseori în cîte o ideie sau în cîte o frază din care toți credeau că n’o să mai poată ieși, dar el ieșea sau cel puțin trecea,cu aplomb prin ea, ca un fel de cavaler medieval cu sabia’n teacă pe dinaintea vrăjmașilor. Il venea bine să ridice pe Victor Hugo și să năpăstuiască pe Shakespeare, unul ieșea gigant, celalt pitic. La sfîrșitul serei îi venea bine contrariul, nu mai cunoștea pe Victor Hugo de mic ce era, în timp ce dramaturgul englez strălucea sus de tot: & Flre eminamente artistică, nervoasă, neastîmpărată, viața lui Caragiale a fost una din cele mai zbuciumate. Fiu al actorului Luca Caragiale și nepot al lui Iorgu Caragiale, actor și el, Caragiale a trăit de mic în mediul actorilor, ceea ce fără îndoială, a avut o oarecare înrîurire asupră. De altfel, el însuși a împărtășit viața de actor, și e cunoscută pagina din viața lui cînd era sufleur. Prin 1885 a fost numit director al teatrului Național din București, unde s’a arătat ca un neîntrecut om de teatru. Veșnic în căutare de bani, cînd avea, Îl cheltuia cu nepăsare. In vremuri grele, s’a făcut berar, deschizînd celebra berărie a boemei de pe vremuri, la Bene biktenii. S’a ocupat apoi cu o antrepriză de pavaje, a fost restaurator în gara Buzau, a fost din nou berar în piața teatrului la Gambrimis. Funcționar la regie sau aiurea, nu sta însă multă vreme în slujbă. Caragiale a fost și ziarist și a ilustrat presa cu articole cari au făcut epocă. Dar nici cu ziaristica nu s’a putut acomoda firea lui veșnic nemulțumită. In anii din urmă se retrăsese la Berlin, departe de meciul acesta care-l sufoca, și acolo, in singurătatea in care trăia, lipsit de relații prea numeroase, a scris Intre altele piesa pe care să nădăjduim că o vom vedea la toamnă. Și tot acolo l’a găsit moartea, răpindu-i familiei și culturei române. Iosif Nădejde Hin viața lui Caragiale Nu odată marele nostru scriitor a arătat în diverse părți din operile sale că locul nașterei sale a fost orașul, in care a trăit republica de o zi, Ploeștii. Unele note biografice arată că s’a născut în satul Mărgineni, județul Prahova, la 29 Ianuarie 1852. Carte multă la școala oficială n’a Invătat marele nostru scriitor : patru clase primare la școala domnească din Ploești« Vasta sa cultură și-a apropiat-o singur» minat de setea sa nepotolită de a afla, de a ști. Intrînd în lumea teatrului, Caragiale asemănîndu-se într’aceasta cu Eminescu—» a debutat ca... sufleur. Sînt delicioase amintirile marelui dispărut despre această epocă a vieței sale. Dar nu numai sufleur a fost Caragiale la teatru. A mai fost și director general al teatrului la 1888, demnitate pentru care îl indica operile sale dramatice și adînca sa pricepere în tot ceea ce privea teatrul Fire neastîmpărată, cum sînt toate spiritele mari cari nu pot trăi cercuite la strîmtimea unei prozaice și banale ocupațiuni, Caragiale a fost de toate : funcționar la R. M. S., restaurator în gara Buzău, revizor școlar. Dar cine dintre bucureșteni nu-șî amețește de berăria lui Caragiale din strada Gabroveni, unde lumea se ducea să bea bere numai pentru a vedea pe autorul „Scrisorii pierdute“ ? Berărie a mai ținut Caragiale și în piața teatrului, fosta berărie „Camburis“. Vă amintită de „Moftul român“, minunata revistă satirică pe care o scotea Garagade cu Tony Bacalbașa, revistă în care marele nostru scriitor și-a tipărit unele din cele mai delicioase bucăți ale sale, adevărate giuvaeruri de spirit și satiră ? Un ziar care l-a avut un timp oarecare printre colaboratorii săi pe Caragiale, a fost „Epoca“. Aci Caragiale a condus și „Epoca literară“, care sub direcția sa ajunsese să însemne mult în mișcarea noastră literară. De câiva ani Caragiale trăia retras la Berlin și numai din cînd în cîmd venea pentru foarte scurt Trup în țară să-și vadă prietenii. De acolo, din Berlin, o telegramă scurtă, ne-a adus năprasnica veste a mortii sale. ------------------ ------------------- I