Dimineaţa, noiembrie 1912 (Anul 9, nr. 3112-3141)

1912-11-23 / nr. 3134

Anul OL — ROd #134 — C6-8-10-12 PAGINI I PUBLICITATEA fI CONCEDATĂ EXCLUSIV l AGENȚIEI DE PUBLICITATE 'CAROL SCHULDER ® Comp. Strada Doamna! No 8. Etaj i.—Telefon « Ca cele din urmă știri din lumea întreagă !j Directors CONST. MILLE 1j Blurourile ziarului: Str. Sărindar No. 11. — București ! Vineri 23 n­oembrie 1913 IE0HIMEHTE CU PREMII:­­ Un an Lel 30.—­­ 6 Inni Lel 11 R V. Inni Lel O.— U PentFD BIFüriftsote prem­l eats indoltn TELEFON"Í UNII Wo.» 14ÎO; 34/73$ 14/49$ 13/40 ’Astăzi la orele 2 după amiază or fi duse la ultimul locaș răm­ăși­­ele pămîntești ale aceluia care a înspăimîntat cu personalitatea lui covîrșitoare o întreagă generație, ale aceluia care a biciuit cu rîsul său amar toate păcatele societăței noastre. Căci /. L. Caraghle a fost așa de mare că pe contimporanii săi i-a turburat și i-a înspăimîntat i-a stăpânit strivind­u-­i sub greuta­tea spiritului său. El a fost ca acele șivoaie cari se prăvălesc din munte, zvîrlind zăga­zurile ce­­ i se pun în cale, spăimîn­­tînd pe nevolnici și croindu-’sî dru­muri noui. Cuvîntul său cădea ca lovitură de măciucă, omora prostia și ridi­colul, rănia vanitatea și scormonită adînc putreziciunea vieței noastre publice. Cu un­­ ochi de Vultur rar privit el întreaga noastră viață și asupra tuturor păcatelor noastre și-a arun­cat rîsul său par’că ar fi înfipt o lamă de pumnal într’o rană imensă. S’ar părea că pentru el viata n’avea preț de­cît atîta vreme cît putea să găsească în ea cusururi de cari să-și rîda cu durere, atitudini ridi­cole de cari să-­și bată joc și păca­te omenești asupra cărora să pri­­viască cu un zîmbet de îngăduință părintească. El a trmuis din lumea în care trăia oameni întregi, cu gîndurile, cu preocupările, cu calitățile și cu de­fectele lor, cu viața lor și punîn­­du­-ni-le înainte ne-a zm­uis și țipă­ceștia sîntem noi, cu toate patimile, cu dorurile, cu zbuciumurile și cu josnicia noastră întreagă!“ Căci în asta stă marea taină a geniului lui Caragiale, toate tipu­rile din piesele sale trăiesc în car­ne și oase. Privindu-­l pe Tipătescu din Scri­soarea pierdută, îți pare că ai în fața ta o cunoștință de demult și te miri doar că nu -ți aduci aminte cînd și unde l-ai mai văzut, tocmai fiindcă i-am văzut în fiecare zi și în orice oraș de provincie crcînd scă­rile prefecturei de județ. Pe Catavencu îl întîlnești, înfier flbîntat, luptând cu învierșumare în orice campanie electorală și discur­surile lui au­ totdeauna un imens succes. Și văzindu-l pe scenă îtî vi­ind să-î întinzi mâna și să-l întrebi­i de sănătate. De multe ori aizistînd la reprezen­tarea „Scrisorii pierdute“ ști că n’aî decit să-ti întorci capul la dreapta ori­ la stînga ca să dai eu ochii de Agamemnon Dandanache așezat intr ’un fotoliu safi într’o loje de ran­gul 1. Căci după cuma altădată Pro­­m­etheu a furat focul din cer și i’a dat oamenilor, Caragiale a tmnuis sufletul contmporanilor săi pentru a le-l arăta cu toate sfîșierile, cu toate lipsurile și cu toate dureri­le lui. "Născut la anul 1852 într’o comu­nă­­ d'în județul Prahova, fiu­ al lui Luca Caragiale și nepot al marelui actor Iorgu Caragiale, Ion L. Cara­giale a avut o copilărie zbuciuma­tă. După ce a terminat clasele pri­mare a fost silit să se arunce în fră­­m­în­tările vieței, făcînd pe sufleuru­i și apoi pe actorul în trupele de tea­tru de provincie. A fost apoi de toate: funcționar și antreprenor, negustor și ziaris încercînd toate meseriile și lăsîndu se dezgustat de toate. Arhivar la Regia monopoluri statului cîtva timp, antreprenor al pasagelor Bu­cureștilor după aceia, berar în Go­vaci, restaurator în gara Buzău, re­dactor la Timpul și la Epoca, direc­tor al „Moftul Romîn”, profesor îa un liceu particular, director ge­neral al teatrelor, el a trecut pretu­tindeni studiind, cercetînd neconte­nit sufletul omenesc, am­uzîndu-se și revoltîndu-se veșnic. Bogat de mai multe ori și-a risi­pit averea și sărac , aproape tot­deauna nu s’a înspăimîntat nicioda­tă, căci mai presus de orice ei sim­­ția că poartă în sine imensa bogă­ție sufletească din care s’a plămă­dit „Scrisoarea pierdută“, „O noap­­­ ’,* furtunoasă“­­D’ale Carnavalu­lui“, „Conu Leonida fată cu reacți­­unea“, „Năpasta“, „O făclie de Paști“, „Atomente“ și toate celelalte spare ale sale. Ceea ce te izbește la Caragiale, în special în teatrul lui, e originali­tatea personagilor. intr’o țară în care nu existau alte încercări dra­matice originale decît acele ale lui Alexandri, Caragiale își croește singur drumul aducînd­­ pe scenă oa­meni și patimi dela noi, dintr’o cla­să socială căreia­­ mi i se da pînă a­­tunci nici o im­portantă și pe­­ care nimeni n’o descrisese. începând cu „Noaptea furtunoasă“ întîia lui operă dramatică, continu­­înd cu „Conu Leonida fată cu reac­­țiunea“, cu „O scrisoare pierdută“, în care se revarsă toată bogăția ge­niului său­ și sfîrșind cu „Re­ale Carnavalului“, Caragiale aduce pe scenă personagii din clasa noastră i de mijloc, negustori, mici proprie­tari și mahalagii­ cu tot pitorescul vieței lor, cu spoiala lor de cultu­ră și de civilizație, cu păcatele și cu cinstea lor. Căci dacă a fost sîngeros cu pă­tura noastră suprapusă, cu oligar­h­ia noastră electorală, Caragiale lasă să plutească o imensa simpatie asupra celor de jos. „Jupîn Dim­­i­­trache“ ca și „Zaharia Tirahanache“ sunt negustori cinstiți și oricât ar fi de ridicoli, nu se poate să nu’tî fie simpatici. In tot haosul de imoralita­te, de meschinărie și de bălăceală e­­lectorală din „Scrisoarea pierdută“, „Cetățeanul turmentat” cu toate pă­catele lui e figura cea mai simpati­că, un om cinstit exploatat, apn­­rur­t, batjocorit de toți pol­ticianii. De altfel Caragiale a fost un mare democrat. El, care a văzut mai bi­ne­ ca oricine relele cari bîntue a­­cest popor, î’a iubit cu patimă și cînd,la 1907 revoluția țărănească a zguduit din temelii țara noastră, Caragiale a scris broșura „1907“ care e un adevărat imn închinat poporului în chemarea căruia ia viata publică­ vedea mântuirea a­­cestei țări. Patriot luminat, el a înfierat tot­deauna pe cei ce se cred monopo­lizatori ai patriotizmului fiindcă u­­răsc cu sălbăticie pe streini. Fiu al unui neam, împărțit sub toate stă­pânirile, Caragiale n’a fost niciodată intolerant cu Cel de altă răsă sau religie. O prietenie sinceră l-a legat toată viața de Ronetti-Roman, a cărui Piesă „Manasse“ o considera ca o capodoperă a literaturei noastre­ Acest gigant al cugetărei, cea mai puternică personalitate româ­nească dintr’o generație în adevăr mare, va fi înmormîntat astăzi, după ce rămășițele pămîntești i-au­ stat timp de cinci luni departe de țara și de poporul a cărui mîndrie el a fost. în urma lui rămîne o operă care i-a fost întrecută și amintirea vie a unui artist extrordinar, a unui crea­tor de geniu și a unui mare ceia« team __Ah. FiLIPESOtr v

Next