Dobrogea Nouă, iulie 1973 (Anul 26, nr. 7733-7758)

1973-07-07 / nr. 7738

A * V< -f DOBROGEA NOUA nr. 773B „Desculții cu steaguri tricolore și cu cocarde la piept“ Este axiomatic astăzi faptul că istoria, cu toate marile ei înfăp­tuiri din momentele fierbinți, re­voluționare și din epocile „cal­me" în care se puneau, prin mun­că și creație, cărămizile edificiu­lui civilizației umane, este opera maselor populare, a milioanelor și miliardelor de Anonimi. Pro­blema n-a fost întotdeauna pri­vită astfel. In ce ne privește, este un merit deosebit al gânditorilor români din secolul dinaintea lui 1848 de a fi sesizat și afirmat in opera și practica lor revoluționară acest adevăr. Mă gândesc la importan­ța pe care o acordau norodului Tudor din Vladimiri, dar mai ales Nicolae Bălcescu și Kogălnicea­­nu („fără popor, domnii ar fi fost nemică“) și alțția alții, dintre a­­ceia ce se numesc pașoptiști. Revoluția română din 1848 — 1849 este, ca și toate celelalte, rodul maselor populare. Po­porul nu venea întâmplător, din afară, în această revoluție. In revoluție, el era la el acasă pen­tru că își continua de fapt acțiu­nile anterioare, tinzînd, de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, mai bine de jumătate de veac, la inlăturarea ordinii feudale. Era deci vorba de un continuu pro­ces revoluționar popular care și-a avut, e drept, personalitățile sa­le, dar numai în măsura în care ele s-au identificat cu poporul. Așadar, revoluția din 1848— 1849 a avut la noi un trecut. Tre­cutul ei ? Revoluția continuă în unelte, în producție, in gândire, în acțiunea pentru răsturnarea sistemului de proprietate și edi­ficiului în relațiile de producție pe care acesta îl genera. Viitorul ei ? Transformările continue spre echilibrul firesc, spre ridicarea maselor la rolul politic pe care locul lor în procesul de produc­ție ii impunea. Masele au impus caracterul burghezo-democratic al revoluției române de la 1818—1819. Prin a­­ceea că în programele revoluției din Moldova, Țara Românească, Banat, Transilvania, Bucovina, doleanțele lor și-au făcut loc in pofida opoziției unora dintre con­ducătorii lor. Aceste programe revoluționare cuprindeau și do­leanțe ale maselor populare asu­prite din Dobrogea. Masele populare n-au lăsat ac­țiunea de la 1848 să rămână la nivelul afirmării platonice a a­­cestor programe ca de atâtea ori până atunci. Ele au dat expresia acestor programe și le-au impus prin forță acelora care, altmin­teri, le erau adversari . Gheorghe Bibescu înconjurat de gloată e silit a jura pe programul revolu­ționar sancționanlu­i drept Con­stituția țării, habsburgii sunt si­liți a dialoga numai pe baza res­pectării unor doleanțe de esență al­e poporului român, ale maselor. "‘Masele au sanctificat, aș zice, programele revoluției prin mari­le adunări plebiscitare de pe în­tinsul întregului pămint româ­nesc, dintre care amintesc pe cele de la Iași, Blaj, Islaz, București. Mai mult, masele au impus, chiar și în acele cu totul și cu totul intregi condiții, transpune­rea în practică prin lege sau în afara legii, de fapt, a unora din­tre punctele programului. Aș­a-­­minți schimbările din administra­ție petrecute in­ Țara Româneas­că, încetarea depunerii robotelor in toate țările române, formarea unei comisii a proprietății in Ța­ra Românească, trecerea la for­marea unor armate populare de rezistență in toate țările române și, în sfirșit, crearea­ republicilor românești, a Țării Românești și a Țării Transilvaniei. Sărbătorind intr-un cadru larg național revoluția de acum 123 ani, Partidul Comunist Român, secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, poporul, in­­­treg au adus mulțumire de fapt maselor populare făuritoare ale istoriei. Lect. univ. Gh. DUMITRAȘCU TEATRU ROMÂNESC și plămădirea sa in toiul revoluției la viitoarea acelor ani ce pre­găteau, infăptuiau $i continuau spiritul înflăcărat al Revoluției din 1818, se plămădea ființa unei instituții de covîrșitoare impor­tanță In cultura noastră modernă, Teatrul Național. întreaga Europă era străbătută de păiosul revoluției și teatrul se dovedise un factor important in propovăduirea idealurilor nobile și înaintate ale omenirii. In cel de-al doilea deceniu al veacului, la Iași, sub îndrumarea dascălului Gheorghe Asachi și la București din pornirea lui Ion Heliade Rădulescu — încă elev al colegiului Sfintul Sava, se juca pentru prima oară teatru in lim­ba română. Entuziasmul își găsea glas în versurile scrise anume de poetul Iancu Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-1 păziți / Ca um lă­caș de muze / Cu el curind veți fi vestiți / Prin vești departe duse. / In el năravuri îndreptați / Dați ascuțiri la minte / Podoabe limbii voastre dați / Cu românești cu­vinte Tot pe atunci, Petacul lui loan Caragea Vodă făcea cu­noscut „întregii obștii românești" că in casa de la Cișmeaua Roșie din Podul Mogoșoaiei, din „ma­rea trudă și frământare“ a Dom­niței Ralu, „îngrădită de învăță­turile marelor maeștri cărturari și muzicanți ai țărilor mai îmbă­trânite ca noi, a izbutit după a lor învățătură, a înjgheba un ma­re t­eatru". Actorii formați la Școala Filar­monică din București sau la Con­servatorul Filarmonic dramatic din București aveau să primească in curând acele îndrumări ale programului „Daciei literare", ce direcționau dezvoltarea teatrului spre satirizarea năravurilor și re­învierea marilor fapte ale trecu­tului care să stea de pildă con­temporanilor. „Fiindcă la noi nu posedăm nici libertatea tribunei, nici arma liberă a jurnalismului, am proiectat să-mi fac din tea­tru un organ spre biciuirea mo­ravurilor rele și ridicolele socie­tății noastre", scria Alecsandri intr-o scrisoare adresată lui Ion Ghica. Cînd a izbucnit revoluția, oa­menii ce slujeau scena, drama­turgi, animatori și actori, erau printre primele rânduri. Deopotri­vă la București ca și la Iași ei dădeau viață operelor românești îmbogățite de portul costumelor naționale. Dar nu se opreau nu­mai la această afinitate spiritu­ală determinată de însăși profe­sia lor, ci se înregimentau chiar în rîndurile­­ luptătorilor activi. Costache Aristia ajunsese căpitan al gărzilor civice și alături de el se aflau și alți actori ca C.­­Mi­­hăileanu, Serghie sau Lăscăres­­cu . Costache Caragiale c­uta cu trupa sa în sala de la „Momolo" Marșul revoluției, iar la Iași, în fruntea revoltaților se aflau A­­lecsandri, Negruxzi și Kogălni­­ceanu. La scurtă vreme după anul re­voluționar 1848, se înființează Teatrul cel Mare (mai apoi Tea­trul Național) la București. Na­ționalul din Craiova, se consoli­dează poziția de teatru românesc a Naționalului ieșean, iar la Ba­cău și Botoșani, Galați și Pitești, Lugoj și Oradea, Brașov și Sibiu, și încă în alte centre ale țării, injghebări diletante dau din ce in ce mai mult cura creării unor teatre amatoare, în care înscenă­rile din piese scrise de Alecsan­dri și Millo, iar mai tîrziu de Hașdeu și Caragiale creau bucu­ria estetică și propășirea idealu­rilor naționale și populare. Născut într-o epocă revoluțio­nară, teatrul românesc l-a învă­țat să păstreze nobilele idei ce străbateau țara în urmă cu 125 de ani, să le păstreze și să le dez­volte, ca pe un bun de preț în toată evoluția sa ulterioară. Romeo PROFIT ft CONȘTIINȚA UNITĂȚII NAȚIONALE La­ români, conștiința unității lor — de origine comună și destin istoric peste veacuri — nu este nouă. Cronicarii, cărturarii și u­­maniștii de sfirșit de ev mediu și-au exprimat nestrămutata con­vingere, bazată pe argumente pe­remptorii, că țările românești sînt fragmente ale unui stat uni­tar, vremelnic descompus. In se­colul al XVIII-lea, cînd se acu­mulează premisele economice, so­ciale și politice imediate ale ma­rii revoluții, geneza conceptului de națiune română modernă cu­noaște o nouă etapă. In prima jumătate a secolului al XIX-lea conștiința națională inspiră și dă puterea unei irezis­tibile mișcări politice organizate, al cărei obiectiv este formarea statului național și independent, în care exponenții cei mai înain­tați ai burgheziei în ascensiune, identificîndu-se în gindirea și ac­țiunea lor cu masele, văd cadrul istoric al înfăptuirii unor trans­formări sociale adinei, care să realizeze „domnirea poporului prin popor“. Realizând o sinteză științifică a gândirii înaintașilor săi, Nicolae Bălcescu căuta pute­rea pentru înfăptuirea idealurilor de libertate „în solidaritatea tu­turor românilor, în unitatea lor într-o singură nație“. Generația de revoluționari de la 1848 va ocupa, așadar, un loc nemuritor in istoria poporului român ca personalități complexe și excep­țional dotate pentru actele mari cerute de­­ această istorie. Pe cit de buni cunoscători ai trecutului, pe atît de clarvăzători s-au ară­tat ,în definirea viitorului, indi­­cînd, bazîndu-se nu pe prezumții ci pe experiență și evoluție, eta­pele următoare ale procesului re­voluționar in problema națională. „Dacă principiul naționalităților trebuie să triumfe, după cum to­tul ne face să sperăm — scria Dimitrie Golescu lui Ion Chio­a in vara anului 1848, referindu-se la mișcarea națională europeană — românii vor fi un popor de opt milioane de oameni“. „Prințipiile noastre pentru reformarea pa­triei“, redactate de grupul de e­­migranți moldoveni refugiați la Brașov își propunea să militeze pentru „unirea Moldovei și a Va­­lahiei într-un singur stat național românesc“, sub un singur guvern și sub aceeași Constituție, așa cum scria Vasile Alecsandri lui Nicolae Bălcescu. Mihail Kogăl­­niceanu,­­ in „Dorințele partidei naționale din Moldova“ considera această unire drept „cheia bolței, fără de care s-ar prăbuși tot edi­ficiul național“. La rândul lor, re­voluționarii din Țara Româneas­că vedeau în unirea acesteia cu Moldova, dat fiind că se putea mai lesne înfăptui, intr-o primă etapă, drept un obiectiv al prac­­ticii politice imediate. Ziarul „Poporul suveran" considera că­­ Adunarea Națională, proiectată a­­ se întruni, „trebuie să se pătrun­­ză că una din cestțile principale este unirea Moldovei cu Românească... fiindcă numai Țara a­­ceasta poate să ducă România la unire și adevărata fericire“. In sfirșit, evocînd, desigur, numai cîteva momente ale colaborării pentru unitate în 1848, revoluțio­narii români din Transilvania se gîndesc la o „frăție secretă și grandioasă care să se întindă peste toate părțile României și să aibă cîțiva capi în fiecare pro­vincie, iar centrul ei în Bucu­rești". Este de remarcat faptul că în problema raporturilor cu naționalitățile conlocuitoare din viitorul stat, fruntașii revoluțio­nari români proclamau solemn că recunosc drepturile lor „avînd respect reciproc după dreptate ; prin urmare, națiunea română nici nu voiește a domni peste alte națiuni, nici nu va suferi a fi supusă altora, ci voiește drept e­­gal pentru toate". Atît de puternică era credința luptătorilor din toate țările ro­mâne in viitorul luminos al pa­triei unite, nicit chiar după în­frângerea revoluției ea a rămas fermă și de neclintit. Din toastul lui Costache Negri ținut în mijlocul emigranților și studenților români de la Paris, în decembrie 1848, se desprinde o discretă dar profundă în împlinirea idealului încredere național. „In visurile mele — spunea el — înflorit se arată viitorul Româ­niei. Suntem­ milioane de români răzlețiți !“ Simțind acest viitor, Nicolae Bălcescu se arată încredințat (în­tr-o scrisoare adresată lui A. C. Golescu în 1850) că revoluția de la 1848 avea să fie urmată de „o revoluție pentru unitatea națio­nală și, mai tîrziu, pentru inde­pendența națională, ca in felul acesta națiunea să reintre în po­sesia deplină a drepturilor sale naturale". Credința în viitorul națiunii, puritatea idealurilor, eroismul și abnegația revoluționarilor ro­mâni, constată tovarășul Nicolae Ceaușescu, au impresionat adine și au stîrnit admirația forțelor democratice și progresiste din Europa. Cită forță și măreție, cită vibrantă încredere se degajă din cuvintele, la îndemina oricui, dar unice prin noblețea convin­gerii atunci cînd sînt rostite de marele nostru Nicolae Bălcescu : „România noastră va exista deci... E orb cine n-o vede“. Pentru că lumina pe care o iradiază acest cuvint, România, călăuzind nă­zuințele poporului, vine din a­­dincul istoriei. Ion BITOLEANU, doctor în istorie Pașoptismul literar Pentru cine e obișnuit să pri­vească beletristica în chip isto­­ric­ literar, adică global și în per­spectivă, o privire de sus a feno­menului literar românesc e întot­deauna ispititoare, prin poezia divers colorată a panoramei. Ver­santul literaturii pașoptiste, me­reu auriu, luminos, își are partea sa de contribuție, deloc neglija­bilă, la această poezie. Realitatea pașoptismului nostru literar este percepută, adeseori și nu fără temei, mai vntci ca o re­alitate spațială, în sensul de am­plitudine, căci, venind după o pe­rioadă (sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea) in care fusese slab reprezentată, literatura română își extinde considerabil dimensiu­nile in jurul anului 1848, prin descoperirea unor noi zone și mo­dalități de manifestare, prin a­­dăugarea de noi coordonate. Ea a incorporat atunci, se știe, câți­va poeți de renume (V. Alecsan­dri, D. Bolintineanu, A. Russo), cel puțin un redutabil nuvelist (C. Negruzzi), un mare fabulist (Gr. Alexandrescu) și un bun au­tor dramatic (V. Alecsandri). Es­tetic vorbind, epoca de la 1848 a fost o epocă de largă proliferare a beletristicii românești, cînd genurile literare capătă consis­tență, îmbogățindu-se cu creații subsumate mai tuturor speciilor : pastelul, poemul eroic, oda, le­genda, balada, schița, nuvela, drama, comedia etc. Dincolo încă de acest spor di­mensional, mult mai importante apar modificările de substanță pe care le-a cunoscut literatura noastră in această vreme, mutații prin care ea a devenit calitativ nouă, sensibil diferită față de fa­za anterioară. Numele lui M. Ko­­gălniceanu și al „Daciei literare", care au jucat un imens rol sti­mulator și îndrumător, sunt de neevitat in acest context. Colec­ția „Daciei literare“, cel dinții focar teoretic al beletristicii ro­mânești, demonstrează că direc­torul ei a meritat a fi Spiritul rector al literelor noastre de a­­tunci, căci el știa tot ceea ce era mai important de știut. Dovadă articolul său „Introducție“, aceas­tă strălucită punctare a obiectivi­tății ca esență a moralității in critică, articol în care orientarea literaturii spre realitățile națio­nale era socotită, îndreptățit, ca imperios necesară. Dacă am încerca, totuși, o de­finiție a pașoptismului românesc, din unghiul literaturii produse ca și al celor ce au realizat-o, atunci o formulă ni se pare mai cu sea­mă potrivită, aceea de „artiști ce­tățeni". Altfel spus, înainte de a fi exprimată de C. Dobrogeanu- Gherea ca o doleanță critică, imaginea scriitorului ancorat pa­sional in realitate a fost admira­bil realizată de creatorii de la 1848. O confirmă nu numai lite­ratura, ci și viața lor. Sub acest din urmă aspect, ori­cine poate observa, intr-adevăr, că destinul uman al pașoptiștilor a fost un destin de luptători lu­minați pentru emancipare socia­lă și naționali. Participanți și fă­uritori ai revoluției burghezo-de­­mocratice, N. Bălcescu, M. Ko­­gălniceanu, V. Alecsandri, A. Russo, D. Bolintineanu, I. Ghica ș.a. prezintă, normal, fiecare bio­grafia lui, cu notele ei particula­re, dar nu puține din date (pre­gătirea revoluției, închisoarea, e­­xilul, continuarea luptei) sunt co­mune, fiind Înscrise in buletinul fiecăruia. Vibrind la unison și de­zinteresat pentru patrie și popor, realități din care iși făuriseră idealul de viață, scriitorii pașop­tiști au, de aceea, un profil mo­ral identic, de recunoscut fi­ două importante Însemne: pasiune pentru ideea de progres, care în cazul lui A. Russo a dus la rene­garea de familie, și fermitate de caracter, ilustrată exemplar de N. Bălcescu, atunci când refuza să iscălească petiția de grațiere. Caracterul prioritar al temati­cii sociale și naționale, atât de sugestiv exprimat de Eminescu în „Epigonii", conferă acestei li­teraturi aspectul unei vaste și va­riate cronici a vieții materiale și spirituale a românilor de la mij­locul secolului trecut. Exemplele sunt nenumărate. De ajuns să ne gindim la sectorul poeziei și să amintim de titluri cu o mare re­zonanță in conștiința Înaintașilor precum: „Deșteptarea Romanței“, „Hora Ardealului“, , „Un răsunet", „La Macova", „Anul 1840", „C­ă­ românesc cașul" etc. Atit de rotundă în condiția ei de literatură a dezba­terii, de unde, am spune, mai mo­desta ei realizare, prin compen­sație, parcă, în alte ipostaze (in erotică, spre pildă), literatura pa­șoptistă se înfățișează în perma­nență ca o lecție de patos patrio­tic convertit în artă. Valoarea a­­cestei lecții e îndeajuns exprima­tă de realitatea că doar Emines­cu, Coșbuc și Goga, după 1848, au reușit să confere liricii noas­tre patriotice înălțimea la care o situaseră predecesorii lor. Felul de a fi unitară al acestei literaturi, spiritul ei de echipă de anvergură națională, dacă ne pu­tem astfel exprima, constituie, în fine, un alt adevăr care, de ase­menea, nu se poate omite, cînd se discută despre pașoptismul ro­mânesc. Mai mult decit oricînd până atunci, scriitorii de la 1848 de pe întreg cuprinsul țării, a­­flați, cum s-a arătat, intr-o co­muniune de fapte și aspirații, au anticipat astfel unirea politică, prin ceea ce au scris, prin revis­tele „Curierul de ambe sexe“, „A­­lăuta românească“, „Foaia pen­tru minte, inimă și literatură", „Dacia literară“. S-a făcut la noi, intr-un timp, mult caz despre ostilitatea lui T. Maiorescu față de pașoptiști. Lu­crul e incorect. Mentorul „Juni­mii", care a preluat el însuși din preocupările înaintașilor, n-a res­pins spiritul acestora, ci a obser­vat numai calitatea estetică mai redusă a scrisului lor. Constata­rea Își pierde insă din greutate, cînd observăm literatura pașop­tiștilor in specificitatea ei de fond și formă. Acest specific, constituindu-se distinct in an­samblul literaturii române, ne o­­feră posibilitatea să reținem un „moment ’48“. E momentul care a pregătit estetic triada sfintă a li­teraturii noastre: Eminescu, Creangă, Caragiale, și ale cărui ecouri ne însoțesc și ne vor În­soți întotdeauna pe noi, românii. Căci, oricît de puternic am scu­tura pomul beletristicii româ­nești, cele mai multe din roadele pașoptismului rămin să strălu­cească mai departe. Lect. univ. Puiu ENACHE, doctor în filologie I Pag. a 3-a SERBAN CIOCULESCU: * „MORALUL - UNUUL LOC PRINTRE PUNCTELE DE ATRACȚIE ALE ȚÂRII" Reputatul critic și istoric lite­rar, Șerban Cioculescu, nu mai are nevoie de o prezentatre spe­cială. Iată de ce vom trece di­rect la interviul pe care l-am rugat să ni-l acorde. — Ce impresie v-a produs pri­­m­a înitilnire cu marea ? — Eram prea mic cînd am vă­zut pentru prima oară marea, ca să păstrez o impresie preci­să. Aveam șapte ani și eram un copil debil, iar părinții mei s-au gindit că razele ultraviolete m-ar putea întări. — Tu ce an și iu ce Iere s-a petrecut această „premieră ma­rină“ ?­ — Am fost, așadar, pentru pri­ma oară la mare in anul la Movila (azi, Eforie Sud) 1909 în­tr-o vilă a unei anume Kalergi, unde am mai venit și în anii 1910 și 1911. Evident, nu ne bu­curam de un confort deplin, dar, în orice caz, era mai bine ca la Techirghiol-sat, unde se ducea lumea pentru nămol. — Ce părere aveți despre li­toralul nostru de azi ? — Indiscutabil, litoralul nos­tru a făcut un «enorm salt cali­tativ față de ceea ce era pină la Eliberare. Aș­­ spune chiar că s-a produs o metamorfoză de-a dreptul uimitoare. Astăzi ne putem mîndri cu grandioasele plaje presărate de la Mamaia pină la Mangalia. Pe litoralul nostru se pot vedea răsărituri și apusuri minunate, de neuitat, care il fac pe orice îndrăgostit de mare să revină din an in an, cu mai multă pasiune. — Cum ‘apreciați locul pe ca­re il ocupă marea in literatura noastră ? Se scrie mult, se scrie puțin despre mare ? — Ca să spun adevărul, ma­rea nu ocupă in literatura noas­tră locul cuvenit. De la „Euro­­polis" al lui Jean Bart s-ar mai fi putu­t scrie numeroase roma­ne inspirate de specificul Dobro­­gei și al Mării Negre. Cred că, in viitor, această lacună va fi umplută și că vom ajunge noi, românii, să ne prețuim li­și­toralul așa cum il prețuiesc străinii. — Și, în încheiere, ce ați­ mai aveam de adăugat în legătură cu litoralul nostru ? — Fără să subevaluez celelal­te frumuseți ale patriei, cred că litoralului nostru îi revine In­­ițial loc printre punctele de a­­tracție ale țării. Interviu realizat de Emil IENCEC Expoziție estivală „HOGEA IN PICTURA - IERI SI AZI“ . In sălile Galeriilor de artă din Eforie Sud s-a deschis o intere­santă­ expoziție intitulată suges­tiv „Dobrogea în pictură — ieri și azi“. Organizată cu lucrări din patrimoniul Muzeului de . .. artă Constanța, această expoziție nu urmărește o confruntare între generații, ci punctează succesiv dialogul pictorilor, de-a lungul timpului, cu peisajul și oamenii de aici. Menită să reliefeze lucrări de o certă valoare, pe care le pune la îndemâna vizitatorilor, semna­te de artiști din generații­­ diferi­te, expoziția își propune un iti­nerar plastic situat in timp și spațiu, care reliefează magistral spiritul și specificitatea acestor locuri. Comunicarea directă, dintre ar­tiști și natura Dobrogei a gene­rat o peisagistică evocatoare, ca în lucrările lui Nicolae Vermont, prezente în expoziție, o modela­re­­ a spațiilor prin recompunere vizuală la Lucian Grigorescu Nicolae Dărăscu, o armonie de­și­licată a coloritului la Nicolae To­­nitza, o diluare a contururilor în culoare și lumină l­a Francise Și­­rato, ori o­ materializare a întin­derilor de­­ apă și nisip prin den­sități și străluciri de pastă ca in pînzele lui Gheorghe Petrașcu, Orientalismului implicat peisa­gistic, ori, prin tipologia locală ca in pînzele lui Tonitza, Steriadi, Iser ș.a., arhaicului autohton ca la Ștefan Dimitrescu, Bunescu, Sârbu, Tarasov ș.a.,­ izbucnirii multicolore­­ și simbolisticii lui Țuculescu, li se alătură imaginea Dobrogei,­ însuflețită de munca și­ creația oamenilor de azi, ca, de pildă, în lucrările lui Băiaș, Bitzan, Celmare, Chintilă, Ciucu­­rencu, Firică, Iacob, Mătăsărea­­nu ș.a. Vestigiilor arheologice, reliefate în „Memoria pietrelor“ de Con­stantin Georgescu, li se alătură siluetele grațioase ale hoteluri­lor, ca, de pildă, în pînzele „Ho­tel , Amfiteatru“ de Eugen Măr­gărit, „Flora“ de Silviu Băiaș ș.a., rîpelor mărăcinoase le iau locul moderne plaje și faleze ca în „Mangalia“ de Radu Rhea Sil­via, „Faleză la Mangalia“ de Vlad Florescu ș.a. „Noul“­ — atributul caracteris­tic al realității zilelor noastre — se desprinde plenar din pînzele celor care s-au inspirat și­ au lu­crat direct, trăind în mijllcul en­tuziaștilor constructori ai Dobro­gei socialiste. Vă invităm, așadar, la desci­frarea acestui proces de schim­bare continuă a concepției noas­tre asupra unor locuri și oameni din Dobrogea prin intermediul expoziției deschisă la Eforie Sud. Steli­ana NEAGU, Muzeul de artă plastică Constanța IIHh

Next