Dobrogea Nouă, iulie 1973 (Anul 26, nr. 7733-7758)
1973-07-07 / nr. 7738
A * V< -f DOBROGEA NOUA nr. 773B „Desculții cu steaguri tricolore și cu cocarde la piept“ Este axiomatic astăzi faptul că istoria, cu toate marile ei înfăptuiri din momentele fierbinți, revoluționare și din epocile „calme" în care se puneau, prin muncă și creație, cărămizile edificiului civilizației umane, este opera maselor populare, a milioanelor și miliardelor de Anonimi. Problema n-a fost întotdeauna privită astfel. In ce ne privește, este un merit deosebit al gânditorilor români din secolul dinaintea lui 1848 de a fi sesizat și afirmat in opera și practica lor revoluționară acest adevăr. Mă gândesc la importanța pe care o acordau norodului Tudor din Vladimiri, dar mai ales Nicolae Bălcescu și Kogălniceanu („fără popor, domnii ar fi fost nemică“) și alțția alții, dintre aceia ce se numesc pașoptiști. Revoluția română din 1848 — 1849 este, ca și toate celelalte, rodul maselor populare. Poporul nu venea întâmplător, din afară, în această revoluție. In revoluție, el era la el acasă pentru că își continua de fapt acțiunile anterioare, tinzînd, de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, mai bine de jumătate de veac, la inlăturarea ordinii feudale. Era deci vorba de un continuu proces revoluționar popular care și-a avut, e drept, personalitățile sale, dar numai în măsura în care ele s-au identificat cu poporul. Așadar, revoluția din 1848— 1849 a avut la noi un trecut. Trecutul ei ? Revoluția continuă în unelte, în producție, in gândire, în acțiunea pentru răsturnarea sistemului de proprietate și edificiului în relațiile de producție pe care acesta îl genera. Viitorul ei ? Transformările continue spre echilibrul firesc, spre ridicarea maselor la rolul politic pe care locul lor în procesul de producție ii impunea. Masele au impus caracterul burghezo-democratic al revoluției române de la 1818—1819. Prin aceea că în programele revoluției din Moldova, Țara Românească, Banat, Transilvania, Bucovina, doleanțele lor și-au făcut loc in pofida opoziției unora dintre conducătorii lor. Aceste programe revoluționare cuprindeau și doleanțe ale maselor populare asuprite din Dobrogea. Masele populare n-au lăsat acțiunea de la 1848 să rămână la nivelul afirmării platonice a acestor programe ca de atâtea ori până atunci. Ele au dat expresia acestor programe și le-au impus prin forță acelora care, altminteri, le erau adversari . Gheorghe Bibescu înconjurat de gloată e silit a jura pe programul revoluționar sancționanlui drept Constituția țării, habsburgii sunt siliți a dialoga numai pe baza respectării unor doleanțe de esență ale poporului român, ale maselor. "‘Masele au sanctificat, aș zice, programele revoluției prin marile adunări plebiscitare de pe întinsul întregului pămint românesc, dintre care amintesc pe cele de la Iași, Blaj, Islaz, București. Mai mult, masele au impus, chiar și în acele cu totul și cu totul intregi condiții, transpunerea în practică prin lege sau în afara legii, de fapt, a unora dintre punctele programului. Așa-minți schimbările din administrație petrecute in Țara Românească, încetarea depunerii robotelor in toate țările române, formarea unei comisii a proprietății in Țara Românească, trecerea la formarea unor armate populare de rezistență in toate țările române și, în sfirșit, crearea republicilor românești, a Țării Românești și a Țării Transilvaniei. Sărbătorind intr-un cadru larg național revoluția de acum 123 ani, Partidul Comunist Român, secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, poporul, intreg au adus mulțumire de fapt maselor populare făuritoare ale istoriei. Lect. univ. Gh. DUMITRAȘCU TEATRU ROMÂNESC și plămădirea sa in toiul revoluției la viitoarea acelor ani ce pregăteau, infăptuiau $i continuau spiritul înflăcărat al Revoluției din 1818, se plămădea ființa unei instituții de covîrșitoare importanță In cultura noastră modernă, Teatrul Național. întreaga Europă era străbătută de păiosul revoluției și teatrul se dovedise un factor important in propovăduirea idealurilor nobile și înaintate ale omenirii. In cel de-al doilea deceniu al veacului, la Iași, sub îndrumarea dascălului Gheorghe Asachi și la București din pornirea lui Ion Heliade Rădulescu — încă elev al colegiului Sfintul Sava, se juca pentru prima oară teatru in limba română. Entuziasmul își găsea glas în versurile scrise anume de poetul Iancu Văcărescu: „V-am dat teatru, vi-1 păziți / Ca um lăcaș de muze / Cu el curind veți fi vestiți / Prin vești departe duse. / In el năravuri îndreptați / Dați ascuțiri la minte / Podoabe limbii voastre dați / Cu românești cuvinte Tot pe atunci, Petacul lui loan Caragea Vodă făcea cunoscut „întregii obștii românești" că in casa de la Cișmeaua Roșie din Podul Mogoșoaiei, din „marea trudă și frământare“ a Domniței Ralu, „îngrădită de învățăturile marelor maeștri cărturari și muzicanți ai țărilor mai îmbătrânite ca noi, a izbutit după a lor învățătură, a înjgheba un mare teatru". Actorii formați la Școala Filarmonică din București sau la Conservatorul Filarmonic dramatic din București aveau să primească in curând acele îndrumări ale programului „Daciei literare", ce direcționau dezvoltarea teatrului spre satirizarea năravurilor și reînvierea marilor fapte ale trecutului care să stea de pildă contemporanilor. „Fiindcă la noi nu posedăm nici libertatea tribunei, nici arma liberă a jurnalismului, am proiectat să-mi fac din teatru un organ spre biciuirea moravurilor rele și ridicolele societății noastre", scria Alecsandri intr-o scrisoare adresată lui Ion Ghica. Cînd a izbucnit revoluția, oamenii ce slujeau scena, dramaturgi, animatori și actori, erau printre primele rânduri. Deopotrivă la București ca și la Iași ei dădeau viață operelor românești îmbogățite de portul costumelor naționale. Dar nu se opreau numai la această afinitate spirituală determinată de însăși profesia lor, ci se înregimentau chiar în rîndurile luptătorilor activi. Costache Aristia ajunsese căpitan al gărzilor civice și alături de el se aflau și alți actori ca C.Mihăileanu, Serghie sau Lăscărescu . Costache Caragiale cuta cu trupa sa în sala de la „Momolo" Marșul revoluției, iar la Iași, în fruntea revoltaților se aflau Alecsandri, Negruxzi și Kogălniceanu. La scurtă vreme după anul revoluționar 1848, se înființează Teatrul cel Mare (mai apoi Teatrul Național) la București. Naționalul din Craiova, se consolidează poziția de teatru românesc a Naționalului ieșean, iar la Bacău și Botoșani, Galați și Pitești, Lugoj și Oradea, Brașov și Sibiu, și încă în alte centre ale țării, injghebări diletante dau din ce in ce mai mult cura creării unor teatre amatoare, în care înscenările din piese scrise de Alecsandri și Millo, iar mai tîrziu de Hașdeu și Caragiale creau bucuria estetică și propășirea idealurilor naționale și populare. Născut într-o epocă revoluționară, teatrul românesc l-a învățat să păstreze nobilele idei ce străbateau țara în urmă cu 125 de ani, să le păstreze și să le dezvolte, ca pe un bun de preț în toată evoluția sa ulterioară. Romeo PROFIT ft CONȘTIINȚA UNITĂȚII NAȚIONALE La români, conștiința unității lor — de origine comună și destin istoric peste veacuri — nu este nouă. Cronicarii, cărturarii și umaniștii de sfirșit de ev mediu și-au exprimat nestrămutata convingere, bazată pe argumente peremptorii, că țările românești sînt fragmente ale unui stat unitar, vremelnic descompus. In secolul al XVIII-lea, cînd se acumulează premisele economice, sociale și politice imediate ale marii revoluții, geneza conceptului de națiune română modernă cunoaște o nouă etapă. In prima jumătate a secolului al XIX-lea conștiința națională inspiră și dă puterea unei irezistibile mișcări politice organizate, al cărei obiectiv este formarea statului național și independent, în care exponenții cei mai înaintați ai burgheziei în ascensiune, identificîndu-se în gindirea și acțiunea lor cu masele, văd cadrul istoric al înfăptuirii unor transformări sociale adinei, care să realizeze „domnirea poporului prin popor“. Realizând o sinteză științifică a gândirii înaintașilor săi, Nicolae Bălcescu căuta puterea pentru înfăptuirea idealurilor de libertate „în solidaritatea tuturor românilor, în unitatea lor într-o singură nație“. Generația de revoluționari de la 1848 va ocupa, așadar, un loc nemuritor in istoria poporului român ca personalități complexe și excepțional dotate pentru actele mari cerute de această istorie. Pe cit de buni cunoscători ai trecutului, pe atît de clarvăzători s-au arătat ,în definirea viitorului, indicînd, bazîndu-se nu pe prezumții ci pe experiență și evoluție, etapele următoare ale procesului revoluționar in problema națională. „Dacă principiul naționalităților trebuie să triumfe, după cum totul ne face să sperăm — scria Dimitrie Golescu lui Ion Chioa in vara anului 1848, referindu-se la mișcarea națională europeană — românii vor fi un popor de opt milioane de oameni“. „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei“, redactate de grupul de emigranți moldoveni refugiați la Brașov își propunea să militeze pentru „unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat național românesc“, sub un singur guvern și sub aceeași Constituție, așa cum scria Vasile Alecsandri lui Nicolae Bălcescu. Mihail Kogălniceanu, in „Dorințele partidei naționale din Moldova“ considera această unire drept „cheia bolței, fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național“. La rândul lor, revoluționarii din Țara Românească vedeau în unirea acesteia cu Moldova, dat fiind că se putea mai lesne înfăptui, intr-o primă etapă, drept un obiectiv al practicii politice imediate. Ziarul „Poporul suveran" considera că Adunarea Națională, proiectată a se întruni, „trebuie să se pătrunză că una din cestțile principale este unirea Moldovei cu Românească... fiindcă numai Țara aceasta poate să ducă România la unire și adevărata fericire“. In sfirșit, evocînd, desigur, numai cîteva momente ale colaborării pentru unitate în 1848, revoluționarii români din Transilvania se gîndesc la o „frăție secretă și grandioasă care să se întindă peste toate părțile României și să aibă cîțiva capi în fiecare provincie, iar centrul ei în București". Este de remarcat faptul că în problema raporturilor cu naționalitățile conlocuitoare din viitorul stat, fruntașii revoluționari români proclamau solemn că recunosc drepturile lor „avînd respect reciproc după dreptate ; prin urmare, națiunea română nici nu voiește a domni peste alte națiuni, nici nu va suferi a fi supusă altora, ci voiește drept egal pentru toate". Atît de puternică era credința luptătorilor din toate țările române in viitorul luminos al patriei unite, nicit chiar după înfrângerea revoluției ea a rămas fermă și de neclintit. Din toastul lui Costache Negri ținut în mijlocul emigranților și studenților români de la Paris, în decembrie 1848, se desprinde o discretă dar profundă în împlinirea idealului încredere național. „In visurile mele — spunea el — înflorit se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzlețiți !“ Simțind acest viitor, Nicolae Bălcescu se arată încredințat (într-o scrisoare adresată lui A. C. Golescu în 1850) că revoluția de la 1848 avea să fie urmată de „o revoluție pentru unitatea națională și, mai tîrziu, pentru independența națională, ca in felul acesta națiunea să reintre în posesia deplină a drepturilor sale naturale". Credința în viitorul națiunii, puritatea idealurilor, eroismul și abnegația revoluționarilor români, constată tovarășul Nicolae Ceaușescu, au impresionat adine și au stîrnit admirația forțelor democratice și progresiste din Europa. Cită forță și măreție, cită vibrantă încredere se degajă din cuvintele, la îndemina oricui, dar unice prin noblețea convingerii atunci cînd sînt rostite de marele nostru Nicolae Bălcescu : „România noastră va exista deci... E orb cine n-o vede“. Pentru că lumina pe care o iradiază acest cuvint, România, călăuzind năzuințele poporului, vine din adincul istoriei. Ion BITOLEANU, doctor în istorie Pașoptismul literar Pentru cine e obișnuit să privească beletristica în chip istoric literar, adică global și în perspectivă, o privire de sus a fenomenului literar românesc e întotdeauna ispititoare, prin poezia divers colorată a panoramei. Versantul literaturii pașoptiste, mereu auriu, luminos, își are partea sa de contribuție, deloc neglijabilă, la această poezie. Realitatea pașoptismului nostru literar este percepută, adeseori și nu fără temei, mai vntci ca o realitate spațială, în sensul de amplitudine, căci, venind după o perioadă (sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea) in care fusese slab reprezentată, literatura română își extinde considerabil dimensiunile in jurul anului 1848, prin descoperirea unor noi zone și modalități de manifestare, prin adăugarea de noi coordonate. Ea a incorporat atunci, se știe, câțiva poeți de renume (V. Alecsandri, D. Bolintineanu, A. Russo), cel puțin un redutabil nuvelist (C. Negruzzi), un mare fabulist (Gr. Alexandrescu) și un bun autor dramatic (V. Alecsandri). Estetic vorbind, epoca de la 1848 a fost o epocă de largă proliferare a beletristicii românești, cînd genurile literare capătă consistență, îmbogățindu-se cu creații subsumate mai tuturor speciilor : pastelul, poemul eroic, oda, legenda, balada, schița, nuvela, drama, comedia etc. Dincolo încă de acest spor dimensional, mult mai importante apar modificările de substanță pe care le-a cunoscut literatura noastră in această vreme, mutații prin care ea a devenit calitativ nouă, sensibil diferită față de faza anterioară. Numele lui M. Kogălniceanu și al „Daciei literare", care au jucat un imens rol stimulator și îndrumător, sunt de neevitat in acest context. Colecția „Daciei literare“, cel dinții focar teoretic al beletristicii românești, demonstrează că directorul ei a meritat a fi Spiritul rector al literelor noastre de atunci, căci el știa tot ceea ce era mai important de știut. Dovadă articolul său „Introducție“, această strălucită punctare a obiectivității ca esență a moralității in critică, articol în care orientarea literaturii spre realitățile naționale era socotită, îndreptățit, ca imperios necesară. Dacă am încerca, totuși, o definiție a pașoptismului românesc, din unghiul literaturii produse ca și al celor ce au realizat-o, atunci o formulă ni se pare mai cu seamă potrivită, aceea de „artiști cetățeni". Altfel spus, înainte de a fi exprimată de C. Dobrogeanu- Gherea ca o doleanță critică, imaginea scriitorului ancorat pasional in realitate a fost admirabil realizată de creatorii de la 1848. O confirmă nu numai literatura, ci și viața lor. Sub acest din urmă aspect, oricine poate observa, intr-adevăr, că destinul uman al pașoptiștilor a fost un destin de luptători luminați pentru emancipare socială și naționali. Participanți și făuritori ai revoluției burghezo-democratice, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, A. Russo, D. Bolintineanu, I. Ghica ș.a. prezintă, normal, fiecare biografia lui, cu notele ei particulare, dar nu puține din date (pregătirea revoluției, închisoarea, exilul, continuarea luptei) sunt comune, fiind Înscrise in buletinul fiecăruia. Vibrind la unison și dezinteresat pentru patrie și popor, realități din care iși făuriseră idealul de viață, scriitorii pașoptiști au, de aceea, un profil moral identic, de recunoscut fi două importante Însemne: pasiune pentru ideea de progres, care în cazul lui A. Russo a dus la renegarea de familie, și fermitate de caracter, ilustrată exemplar de N. Bălcescu, atunci când refuza să iscălească petiția de grațiere. Caracterul prioritar al tematicii sociale și naționale, atât de sugestiv exprimat de Eminescu în „Epigonii", conferă acestei literaturi aspectul unei vaste și variate cronici a vieții materiale și spirituale a românilor de la mijlocul secolului trecut. Exemplele sunt nenumărate. De ajuns să ne gindim la sectorul poeziei și să amintim de titluri cu o mare rezonanță in conștiința Înaintașilor precum: „Deșteptarea Romanței“, „Hora Ardealului“, , „Un răsunet", „La Macova", „Anul 1840", „Că românesc cașul" etc. Atit de rotundă în condiția ei de literatură a dezbaterii, de unde, am spune, mai modesta ei realizare, prin compensație, parcă, în alte ipostaze (in erotică, spre pildă), literatura pașoptistă se înfățișează în permanență ca o lecție de patos patriotic convertit în artă. Valoarea acestei lecții e îndeajuns exprimată de realitatea că doar Eminescu, Coșbuc și Goga, după 1848, au reușit să confere liricii noastre patriotice înălțimea la care o situaseră predecesorii lor. Felul de a fi unitară al acestei literaturi, spiritul ei de echipă de anvergură națională, dacă ne putem astfel exprima, constituie, în fine, un alt adevăr care, de asemenea, nu se poate omite, cînd se discută despre pașoptismul românesc. Mai mult decit oricînd până atunci, scriitorii de la 1848 de pe întreg cuprinsul țării, aflați, cum s-a arătat, intr-o comuniune de fapte și aspirații, au anticipat astfel unirea politică, prin ceea ce au scris, prin revistele „Curierul de ambe sexe“, „Alăuta românească“, „Foaia pentru minte, inimă și literatură", „Dacia literară“. S-a făcut la noi, intr-un timp, mult caz despre ostilitatea lui T. Maiorescu față de pașoptiști. Lucrul e incorect. Mentorul „Junimii", care a preluat el însuși din preocupările înaintașilor, n-a respins spiritul acestora, ci a observat numai calitatea estetică mai redusă a scrisului lor. Constatarea Își pierde insă din greutate, cînd observăm literatura pașoptiștilor in specificitatea ei de fond și formă. Acest specific, constituindu-se distinct in ansamblul literaturii române, ne oferă posibilitatea să reținem un „moment ’48“. E momentul care a pregătit estetic triada sfintă a literaturii noastre: Eminescu, Creangă, Caragiale, și ale cărui ecouri ne însoțesc și ne vor Însoți întotdeauna pe noi, românii. Căci, oricît de puternic am scutura pomul beletristicii românești, cele mai multe din roadele pașoptismului rămin să strălucească mai departe. Lect. univ. Puiu ENACHE, doctor în filologie I Pag. a 3-a SERBAN CIOCULESCU: * „MORALUL - UNUUL LOC PRINTRE PUNCTELE DE ATRACȚIE ALE ȚÂRII" Reputatul critic și istoric literar, Șerban Cioculescu, nu mai are nevoie de o prezentatre specială. Iată de ce vom trece direct la interviul pe care l-am rugat să ni-l acorde. — Ce impresie v-a produs prima înitilnire cu marea ? — Eram prea mic cînd am văzut pentru prima oară marea, ca să păstrez o impresie precisă. Aveam șapte ani și eram un copil debil, iar părinții mei s-au gindit că razele ultraviolete m-ar putea întări. — Tu ce an și iu ce Iere s-a petrecut această „premieră marină“ ? — Am fost, așadar, pentru prima oară la mare in anul la Movila (azi, Eforie Sud) 1909 într-o vilă a unei anume Kalergi, unde am mai venit și în anii 1910 și 1911. Evident, nu ne bucuram de un confort deplin, dar, în orice caz, era mai bine ca la Techirghiol-sat, unde se ducea lumea pentru nămol. — Ce părere aveți despre litoralul nostru de azi ? — Indiscutabil, litoralul nostru a făcut un «enorm salt calitativ față de ceea ce era pină la Eliberare. Aș spune chiar că s-a produs o metamorfoză de-a dreptul uimitoare. Astăzi ne putem mîndri cu grandioasele plaje presărate de la Mamaia pină la Mangalia. Pe litoralul nostru se pot vedea răsărituri și apusuri minunate, de neuitat, care il fac pe orice îndrăgostit de mare să revină din an in an, cu mai multă pasiune. — Cum ‘apreciați locul pe care il ocupă marea in literatura noastră ? Se scrie mult, se scrie puțin despre mare ? — Ca să spun adevărul, marea nu ocupă in literatura noastră locul cuvenit. De la „Europolis" al lui Jean Bart s-ar mai fi putut scrie numeroase romane inspirate de specificul Dobrogei și al Mării Negre. Cred că, in viitor, această lacună va fi umplută și că vom ajunge noi, românii, să ne prețuim lișitoralul așa cum il prețuiesc străinii. — Și, în încheiere, ce ați mai aveam de adăugat în legătură cu litoralul nostru ? — Fără să subevaluez celelalte frumuseți ale patriei, cred că litoralului nostru îi revine Inițial loc printre punctele de atracție ale țării. Interviu realizat de Emil IENCEC Expoziție estivală „HOGEA IN PICTURA - IERI SI AZI“ . In sălile Galeriilor de artă din Eforie Sud s-a deschis o interesantă expoziție intitulată sugestiv „Dobrogea în pictură — ieri și azi“. Organizată cu lucrări din patrimoniul Muzeului de . .. artă Constanța, această expoziție nu urmărește o confruntare între generații, ci punctează succesiv dialogul pictorilor, de-a lungul timpului, cu peisajul și oamenii de aici. Menită să reliefeze lucrări de o certă valoare, pe care le pune la îndemâna vizitatorilor, semnate de artiști din generații diferite, expoziția își propune un itinerar plastic situat in timp și spațiu, care reliefează magistral spiritul și specificitatea acestor locuri. Comunicarea directă, dintre artiști și natura Dobrogei a generat o peisagistică evocatoare, ca în lucrările lui Nicolae Vermont, prezente în expoziție, o modelare a spațiilor prin recompunere vizuală la Lucian Grigorescu Nicolae Dărăscu, o armonie deșilicată a coloritului la Nicolae Tonitza, o diluare a contururilor în culoare și lumină la Francise Șirato, ori o materializare a întinderilor de apă și nisip prin densități și străluciri de pastă ca in pînzele lui Gheorghe Petrașcu, Orientalismului implicat peisagistic, ori, prin tipologia locală ca in pînzele lui Tonitza, Steriadi, Iser ș.a., arhaicului autohton ca la Ștefan Dimitrescu, Bunescu, Sârbu, Tarasov ș.a., izbucnirii multicolore și simbolisticii lui Țuculescu, li se alătură imaginea Dobrogei, însuflețită de munca și creația oamenilor de azi, ca, de pildă, în lucrările lui Băiaș, Bitzan, Celmare, Chintilă, Ciucurencu, Firică, Iacob, Mătăsăreanu ș.a. Vestigiilor arheologice, reliefate în „Memoria pietrelor“ de Constantin Georgescu, li se alătură siluetele grațioase ale hotelurilor, ca, de pildă, în pînzele „Hotel , Amfiteatru“ de Eugen Mărgărit, „Flora“ de Silviu Băiaș ș.a., rîpelor mărăcinoase le iau locul moderne plaje și faleze ca în „Mangalia“ de Radu Rhea Silvia, „Faleză la Mangalia“ de Vlad Florescu ș.a. „Noul“ — atributul caracteristic al realității zilelor noastre — se desprinde plenar din pînzele celor care s-au inspirat și au lucrat direct, trăind în mijllcul entuziaștilor constructori ai Dobrogei socialiste. Vă invităm, așadar, la descifrarea acestui proces de schimbare continuă a concepției noastre asupra unor locuri și oameni din Dobrogea prin intermediul expoziției deschisă la Eforie Sud. Steliana NEAGU, Muzeul de artă plastică Constanța IIHh