Dreptatea, noiembrie 1936 (Anul 10, nr. 2698-2721)

1936-11-14 / nr. 2709

ISi Dictatură „democratică“ Nouă, acestora care mai dăm aarma contra dictaturei, şi care stăuim în a mai lupta contra acestei catastrofe, ni s’ar putea răspunde că faptu-i împlinit. Avem dictatură fără Duce. Avem o dictatură albă, șireată, învăluită, subt mască. E dictatura care se pretinde «democraţie» şi care împrumută cusururile a două regimuri, cumulându-le. Dincolo de ceia ce este azi nu mai poate fi decât nebunie pură. Avem de fapt şi, se pare, şi de drept cu toate complicităţile cuvenite, o dictatură după calapodul lipsei de caracter care guvernează pe cei ce sunt la guvern şi pe cei care, în numele tot a dictaturei, vor să vie. Dictaturei româneşti îi lipseşte în parte, numai caracterul teatral al colegelor de aiurea. Ea poartă încă sacou civil şi modest. Mai e lipsită şi de autoritatea consimţită fiind ce face în altă materie, străină dar similară, este un hoţ de buzunare pe lângă un gangster. Dictatura autohtonă este şi ea meschină, stupidă, şi seamănă o escrocherie politică. E după chipul şi asemănarea celor care o adoptă fără a avea curajul să o mărturisească. Ea s’a născut din iprocrizia şi batjocorirea regimului democratic. S’a ajuns la ea prin caricaturizarea regimului constituţional şi falsificarea lui. S’a ajuns la dictatura românească, specimen specific, conceput subt obsesiile fanarului, încetul cu încetul, din laşităţi, din concesiunii, din lichelism, din comoditate din nevoia de a acoperi ticăloşii şi afaceri. Neo-dictatorismul oriental a fost introdus nu pe cale ideologică, precum a fost în Italia şi Germania, ci pe calea necesităţii nemărturisite de a acoperi toată ticăloşia care stăpâneşte în ţară. Dictatorismul d-lui Tătărăscu e muşamaua modernă subt care se ascunde turpitudinea nu numai a unui regim ci a unei clase. Trăim de trei ani, fără justificare valabilă, subt regim de censură şi stare de asediu. Purtăm de trei ani, în frunte, sfigmatul potcoavei dictatoriale. Şi nu era de-ajuns o cenzură preventivă. Ea are cochetăria să existe fără ca să apară. Are pudoarea exhibiţionismului. Nu-i deajuns că te fac; îţi dă ordin ca să procedezi astfel, şi să pui frazele rămase cap în cap, pentru ca să te conformezi unui clişeu de judecată a fost dar oficial. O mare parte din opinia publică a putut să ne socotească laşi. Să seştie însă că suportăm cu inima strânsă ciuntirea gândului, şi exprimării libere a conştiinţei noastre. Mai mult, reviste de idei, care apăreau respectând calapodul cenzurei, au fost suprimate fără nici o justificare. Pumnul a fost pus în gură direct, murdar şi fără mănuşă. Starea de asediu cu justiţia ei, a ridicat de la domiciliu gânditori români pentru că au îndrăznit să citească unele cărţi de informaţie Tara a suportat totul cu o pasivitate demoralizantă, produs al celebrului proverb caracteristic vieţii politice româneşti: «capul ce se pleacă sabia nu-l taie», în care se concretizează hiperbolic lichelismul de cugetător şi falimentul caracterelor. O singură licărire onorabilă era. Exista un fel de posibilitate de exteritorialitate, pentru un colţ de ţară, pentru o singură incintă, unde nu putea ajunge nici foarfecă nici căluşul, Parlamentul ţării. Era ultima relicvă a unui regim în care ne-am desvoltat şi care putea să garanteze şi pentru viitor propăşirea şi promovarea energiilor româneşti. Era singura tribună permisă de control al vieţii publice cu îmbogăţiri private. Era singura tribună pe care apăreau oamenii de curaj, exponenţi ai opiniei publice oprimate. Era singura supapă de siguranţă pentru nemulţumirea generală şi pentru revolta surdă în contra ticăloşiei şi a nedreptăţilor. Acum se dărâmă şi tribuna aceasta. Fără revoluţie, fără svârcoliri sociale, printr’o şmecherie, printr’un brevet al guvernului, cu secret quasi-ţarist. Tot rostul parlamentului a fost confiscat. A colaborat la această operaţiune, au jurist, Ministrul Justiţiei, care a trecut un fel de lege— a chibritului, pe cale de decret lege, în preziua deschiderei parlamentului. S’a cercat marea, cu degetul cel mic. Parlamentul nu mai are deci un rost constituţional legislativ. Nu-l va mai avea nici pe acel de controlor al viii publice şi a operaţiunei de guvernare. Există o şmecherie genială şi pentru asta: închiderea parlamentului Se deschide, şi iar se închide. Va rămânea numai fastul, decoraţia. Automobile, fracuri, răspuns la mesaj. Se menţine pompa. E necesară înmormântărei unui regim care moare, fărăsă fie asasinat cavalereşte, ci otrăvit lent, zi cu zi se vor alege, preşedinţi, birouri, vice-preşedinţi, secretari, pentru ca să se ştie cine are de încasat banii prevăzuţi pentru treaba asta. După aceia, înainte ca reprezentanţii poporului estropiat de atâtea măsuri de oprimare, să ia cuvântul, se va închide: o vacanţă, două’ până la încuiarea definitivă. Caricatura zisului parlament al d-lui Hitler, convocat odată sau de două ori pe an, ca să asculte cuminte și să aplaude ostentativ. Libertate de a scrie, de a vorbi, de a te întruni, nu. Parlamentarism, nu. Cenzură, da. Stare de asediu permanentă, da. Teroare, da-Interzicerea opiniilor, da. Atunci, ce mai lipsește ca să spunem că e dictatură1?! Nu lipsește nimic. Nici ceia ce cred unii. D. Bazu Taxele de bancare ţii;ble n numerar cont, aprofirui Directiunei Generale P. T. T. No. 34.85 Redacţia şi administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 30342, Adiţia 34102 0 scrisoare de protest adresată regelui Boris al Bulgariei PARIS, 13 (Rador). — Agenţia Havas primeşte o corespondentă particulară din Sofia, în care se arată că Regele Boris a primit aseară o scrisoare de protest, semnată de vreo zece oameni politiei. In această scrisoare de protest care a fost înmânată Suveranului de şeful partidului socialist, se spune între altele: «Ţara speră că între Coroană şi popor se va restabili o deplină încredere, dar azi poporul este convins cu amărăciune că Constituţia nu va putea fi restabilită decât după o luptă de lungă durată». In încheiere, semnatarii scrisorii cer Regelui să pună capăt «regimului guvernelor iresponsabile şi să restabilească constituţia». Rezultatele vizitei d-lui Beck la Londra VARŞOVIA 13 (Rador). — Agenţia Pat transmite: Comentând vizita la Londra a d-lui Beck, ziarele opoziţiei de dreapta «Wieczor Warszauski» şi «Goniec Warszaiwski» subliniază că această vizită a avut rezultate importante, printre care citează mai ales recunoaşterea intereselor Poloniei faţă de viitorul acord localnian şi concordanţa de vederi dintre guvernele britanic şi polon. Ziarele comentează favorabil Politica d-lui Beck. Prinţul Paul al Greciei la Milano MILANO 13 (Rador). — Prinţul Paul, moştenitorul tronului Greciei, însoţit de principesele Irina şi Maria, a sosit astăzi la Florenţa. Prinţul Paul va face o vizită Regelui Italiei. , . Liberalii au ţinut ori o întrunire antirevizionistă la Oradea, însuşi şeful partidului şi o duzină de miniştri au ţinut să ia parte şi să vorbească la această adunare. Bine a făcut partidul guvernamental, că măcar în ceasul al 12-lea s’a trezit să urmeze atitudinea naţional-ţărăniştilor, fată de tendinţele maghiare pentru o revizuire a tratatelor, dar, totuşi, este surprinzător că această nouă atitudine a guvernamentalilor este în flagrantă contrazicere, cu aprecierile lor de acum câteva zile în urmă, fată de aceste adunări antirevizioniste ale naţional-ţărăniştilor. Iată de pildă ce spunea «Viitorul» după prima adunare antirevizionistă a partidului naţionalrţărănesc, aceia dela Satu Mare: «Prin astfel de manifestaţiuni, PE CARI NIMIC NU LE JUSTIFICA, se încearcă a se da străinătăţei impresia, absolut falsă, că s'ar urmări la noi o schimbare a politicei externe. Dar, din fericire, marii noştri aliaţi cunosc prea bine realităţile, spre a lua în serios acte de eltin şi nenorocit politicianism. înfierând procedeele naţional-ţărăniste, ne exprimăm, împreună cu opinia noastră publică, tot desgusturi. Serios , «Desgust» pentru întrunirea antirevizionistă de la Satu Mare ! Dar atunci, pentru ce partidul liberal a ţinut să se încarce cu acelaş desgust ţinând şi el o întrunire antirevizionistă la Oradea ? Chestiunea mai are însă o latură tot aşa de nefericită pentru partidul liberal şi pentru guvernul d-lui Tătărscu. In cuvântările fruntaşilor naţionalţărănişti ţinute la întrunirile antirevizioniste, s’a atacat — pe bună dreptate — toţi aceia câţi, dincolo de frontierele noastre, au activat şi activează pentru ciuntirea frontierelor României Şi s’au mai criticat la Satu Mare şi acele partide politice, dinăuntrul ţării, cari fie direct, fie indirect, nu sprijinit şi au dat apă la moara revizioniştilor, prin atitudinea lor hepatrotică şi dăunătoare intereselor neamului. Pentru acest fapt,"Fitoritl a crezut de datorie să scriem următoarea insolenţă : «Aşa fiind, anti-revizionismul nu poate, sub nici un cuvânt, să ajungă obiect de speculă politicianistă, cum a fost cazul ori, la Satu Mare. «Ce legătură e, bunăoară, între antirevizionism şi invectivele grosolane contra guvernului de pe pancartele naţional-ţărăniste ?» Vrasăzică, pentru că naţional-ţărăniştii au spus îa Satu Mare, că rău fa« gogiştii şi alte partide, — ..... — că fac locul celor de la Budapesta, şi-au atras din partea oficiosului liberal acuzaţia de speculanţi grosolani politici. Ascultaţi acum şi ce fel de... «antirevizionism» a făcut ministrul Lapedatu la Oradea. Ii dăm cuvântul «Moştenirea ce am primit ? Pe deoparte. o ţară agitată şi tulburată prin propagandă demagogică a unora şi spiritul anarhic al altora, o populaţie covârşită de datorii insuportabile şi fără putinţă de a-şi valorifica produsele muncii sale pentru asigurarea Irakului de toate zilele, o funcţionărime în suferinţă materială şi morală, o preoţime şi o învăţătorime cu salarii mutilate sau de mizerie, adesea şi acele neplătite cu lunile, o industrie cu fabrici şi ateliere rând pe rând închise şi cu lucrători trimişi să îngroaşe rândurile şomerilor, un comerţ cu furnizori la stat şi la instituţiunile publice de tot felul neachitaţi de ani de zile, cu un cuvânt toate clasele producătoare şi categoriile profesionale în mizerie şi suferinţă. Pe de altă parte: Bugetul statului permanent deficitar, creditul public (Continuarea în vaa. 11-a) Suprema ticăloşie liberală AiUirevizionisimil iinvcrnomentol «im » poate dobândi preuidentia Senatului Se cuvine, după trei ani, —* mâine împliniţi, — să recapitulăm guvernarea liberală. A căzut capul lui Ion G. Duca în împrejurările cunoscute. Ca succesor direct, ţinând chiar la aceasta, i-a luat locul d. Tătărăscu. Lipsit de program şi de directivă, nimeni n’ar fi crezut câ se poate menţine. Unde nu e chibzuinţă, e dramul de noroc. In locul programului politic, hazardul e un factor mai esenţial de garantare a continuităţii. Ori de câte ori trebuia să plece, intervenea un eveniment şi d. Tătărăscu rămânea. Ora fatală a regimului suna, dar în acelaş timp dispărea şi câte o figură, — şi Tătărăscu nu mai pleca. Aşa s a întâmplat, rând pe rând, cu Louis Barthou, cu Alexandru al Serbiei, cu Mavrodi, cu Clotilda Averescu. De fiecare deces s’a legat câte un complex de evenimente, cari închideau, în tragedia lor, o sămânţă de noroc pentru d. Tătărăscu. — In politica internă: aceiaş debandadă. Ca să-şi asigure liniştea din partea opoziţiei, guvernul şi-a creiat uneltele sale, fixându-le misiunea să dea ele lupta cu partidul naţional-ţărănesc. Inventând partidul creştin, liberalii n’au ţintit altceva decât să se sustragă din faţa atacurilor. In felul acesta, a împărţit ţara în tabere, transformând-o în teatru al luptelor interne. Un exemplu de violenţă a dat la Mehedinţi, când, toate curentele de extrema dreaptă s’au coalizat împotriva naţional-ţărăniştilor. Raporturile dintre partidele politice s’au înăsprit în aşa grad, BELGRAD, 13. (Rador). — O nenorocire, datorită imprudenţei, s’a produs ieri în mina Trepcia, din bazinul carbonifer Kossovska Mitrovitza. Un cartuş de dinamită, care fusese aşezat pentru aruncarea a unui bloc de piatră, a făcut explozie înainte de vreme. ■luve 3 uu X« u^u g.uu, : Şase lucratori cari se aflau în încât ameninţă răsboiul civil. Ecae galerie au fost grav răniţi. ........................ Recapitulare opei . a d-lui Tătăcea dintâi răscu. Aşadar, unitatea sufletească a poporului a fost sfărâmată, coesiunea morală a fost sdruncinată, numai şi numai din dorinţa de diversiune. In ordinea economică, nimic n’a realizat. Avuţia naţională n’a fost valorificată în nici un fel. Economia a amorţit, comerţul a stagnat, gospodăriile s’au ruinat. Un fascalism exagerat era menit să umple golurile vistieriei. Sărămmmmmmmmmmmmmmmmmm, da a crescut, capitalul agricol s’a diminuat, cel biologic la fel, iar scumpetea s’a ridicat la un indice necunoscut până astăzi. Foarfecă preţurilor s’a deschis. Fabricatele s’au urcat, pe când cerealele n’au nici o valoare. Omul nu-şi poate satisface nevoile urgente; cu cât alege dintr’un an de muncă abia ajunge să se achite de dările către stat. In comerţul exterior, vraişte. S’au schimbat cinci regimuri. Contingentarea a devenit misiună de afaceri, iar intermediarii streini au profitat din autorizaţiile de export. Balanţa comercială a dat deficite impresionante. Bugetul a rămas tot deechilibrat. In schimb, sărăcia statului consolidează buzunarele liberale. Panamalele încep să apară. Afaceri cu devizele (cazul Tony Iliescu şi Dorel Dumitrescu), afaceri cu perimetrele petrolifere (cazul Bejan); afaceri cu autorizaţiile (cazul Gross); afaceri cu tramvaele, cu toate. Mişună gangsterii şi apar îmbogăţiţii. In trei ani de guvernare, liberalii îşi consolidează toate instituţiile financiare, îşi creiază situaţii personale, transformând statul în factor de consolidare financiară a partidului. Au luptat împotrivă tuturor instituţiilor cu caracter anti-liberal. Cooperaţia a stat în centrul atacului. In acest scop i-a revenit d-lui Negură sarcina de a distruge cooperaţia. O teribilă prigoană a fost deslănţuită. Cooperaţia trebuia subordonată ţelurilor liberale. După trei ani, guvernul Tătărăscu a izbutit să descompună totul, în toate domeniile vieţii de stat. La moartea unei topite. Ce mână rea şi pismaşe a soartei a pândit din umbră bucuria şi mulţumirea din căminul doctorului Lupu, pentru a smulge fără milă din el tot belşugul de dragoste, de linişte şi de satisfacţie sufletească care dăinuia acolo? Ce neîndurat destin a venit să pătrundă în fericirea unor oameni, pentru a le răpi neîndurat icoana cea mai de preţ, podoaba cea mai curată, însăşi partea lor de viaţă cea mai sfântă şi cea mai scumpă? Ce nedreptate, care sălăşlueşte în jurul nostru etern, a pătruns furtiv şi sub acoperământul sub care atâtea suferinţi erau alinate, pentru a provoca o adevărată tragedie ce nu-şi mai poate afla nicio alinare şi nicio mângâiere? Dincolo de priceperea ştiinţei, dincolo de intuiţia oamenilor, dincolo de credinţa noastră în triumful binelui, al adevărului şi al dreptăţei, stă o poruncă supremă care se cere îndeplinită şi pe care nu suntem în stare s’o judecăm. Dealungul veacurilor, omenirea s’a întrebat neştiutoare şi n’a putut, afla totuşi vreodată răspuns, pentru ce îndrăsneţul şi virtuosul Germanicus şi-a sfârşit viaţa în chinuri grozave, în vreme ce crudul Tiberiu n’a ştiut ce e suferinţa; de ce majestuosul cap al lui Cicero «părintele patriei» a căzut sub loviturile asasinilor trimişi de Antoniu, în timp ce Neron se delecta dând foc Romei şi pentru ce sublima Aria a murit în propriul ei sânge, în vreme ce Mesalina sfârşea pe un pat de crini şi trandafiri? Care este mâna nevăzută şi rea, care a orânduit asemenea nedreptaţi? Care este puterea tainică din văzduh, care face cele mai adeseori ca şiretenia să umilească virtutea, prostia să calce în picioare inţelepciunea şi minciuna să biruie mai totdeauna adevărul şi dreptatea? O copilă cuminte, înţeleaptă, cu silinţă la învăţătură, cu o bunătate îngerească în relaţiile ei cu colegele de şcoală şi cu lumea exterioară, cu dragoste nemărginită pentru acea lume necunoscută de oropsiţi ai soartei, cu o educaţie cum puţine la vârsta ei o au şi mai presus de toate, cu o situaţie care o punea la adăpost de orice griji şi privaţiuni viitoare, cade deodată, brutal de neaşteptat, sub mâna nemiloasă a soartei, aruncând durerea cea fără alinare asupra familiei şi târând după ea regretele unanime ale tuturor celor ce o cunoşteau ; colege, prietene, profesoare, străjeriţe, ba şi a celor ce nu o ştiau decât din auzite. Cine a orânduit acest vifor de durere, de jale şi de amărăciune asupra unui om, care, în întreaga lui viaţă n’a fost ursit decât să dea alinare durerilor altora, să vindece suferinţi fără cuvânt, să mângâie şi să ajute pe cei chinuiţi de ionie? Asta este răsplata zilelorsale de muncă şi a nopţilor sale de trudă alături de patul bonavilor săi? Asta este mângâierea, pe care soarta a rezervat-o pentru câtă milă a pus, pentru câtă osârdie a arătat, pentru câtă jertfă a făcut şi pentru cât devotament a aşternut în preocupările lui cotidiane de medic? Asta este preţul care valorifică trudnica activitate de ani de zile, a unui om destinat să salveze de la moarte atâtea vieţi şi să uşureze atâtea suferinţi? In ce cuvinte am putea îmbrăca blestemul nostru contra unei asemenea nedreptăţi, contra unei asemenea soarte pismaşe şi a unui destin care nu ştie cruţa ceia ce trebuie? Şi totuşi! Să nu ne mâniem şi să nu ridicăm cuvânt de hulă. Aşa a vrut Domnul! A vrut să cheme lângă el pe Lulu Lupu, pe cea mai bună, cea mai cuminte, cea mai miloasă şi mai preţuită din generaţia ei. In grădina curata a Domnului, dincolo de depărtările albastre şi senine, sufletul ei bun va fi cea mai frumoasă floare, nevinovăţia ei va fi mângâierea celui atotputernic. Să ne resemnăm dar şi să mulţumim Domnului că ne-a lăsat măcar ochii cari să picure dintre gene, toată durerea copleşitoare a inimilor noastre cernite. In biserica de la Arsura unde i-a fost dat să-şi odihnească pe vecie trupul, printre imaginile sfinţilor va rămâne pentru totdeauna şi aceia a unui înger: Lulu Lupu. Să împreunăm degetele pentru rugăciunea din urmă. Să ne rugăm pentru sufletul nevinovat al acestei copile. Iar colegele ei, pentru care Lulu Lupu a fost cea mai bună camaradă, să vegheze, ca la căpătâiul ei să ardă veşnic nestinsă, candela celei mai curate amintiri. Aşezată cu faţa către răsărit ea va vedea doar soarele adolescenței de care n’a avut parte, dar nu va auzi vijelia de durere care a rămas în urma ei. Dumnezeu s’o odihnească. L. I. Viama Furtună Violentă pe coastele Angliei LONDRA, 13. (Rador). — Furtuna deslănțuită acum trei zile continuă să bântuie fără încetare coastele Angliei, cu o violentă crescândă. Pachebotul «Mongolia», care a sosit ieri la Plymouth, venind din Australia, a suferit avarii serioase în Marea Mânecei. Șaptesprezece pasageri și oameni din echipagiu au fost răniți, dintre cari Patru se află în stare gravă. S. ... . 1 ’ Nenorocire într’o mină în Iugoslavia Mallăd 14 NMMMI 1936 2 1 €i Ofiţerii de rezervi proveniţi din activitate Iată un grup de ofiţeri, cari ar trebui să se bucure de toată consideraţia şi toată simpatia opiniei publice. Un ofiţer de rezervă provenit din activitate, este în adevăr un ofiţer care a ţinut să-şi facă datoria către Tron şi Ţară, până atunci când limita de vârstă sau motive de sănătate l’au forţat să părăsească rândurile armatei dragi în care a servit şi de care s’a despărţit cu inima strânsă. Trebuesc oare batjocoriţi aceşti ofiţeri pentru că au predat calitatea lor de ofiţeri activi ? Dacă măgarul din fabulă a putut da cu piciorul leului slăbănogit, şi fabula aceasta are o anumită morală a ei, nu e nici cel puţin cazul ca măgarii cu chip de om să batjocorească pe ofiţerii de rezervă proveniţi din activitate, când aceşti ofiţeri, de îndată ce va suna goarna mobilizării, vor reîmbrăca uniforma militară şi vor primi comenzi de ofiţeri activi. Generalii ies la pensie la 59 şi la 61 de ani, şi la etatea asta dacă civilii nu se consideră ca ramoliţi, cu atât mai mult nu se pot considera ca ramoliţi ofiţerii cari au în general mai multă doză de sănătate şi de rezistenţă decât civilii. Că au devenit pensionari ? Asta nu e din vina lor. Necesitatea inexorabilă de a se da drumul la înaintări ofiţerilor de toate gradele, a determinat pe făuritorii legii să micşoreze din ce în ce mai mult limita de vârstă a trecerii ofiţerilor activi în rezervă, şi deci a pensionării lor. Dar asta nu însemnează că ei nu mai aparţin armatei. Oare Joffre, Foch şi Hindenburg au avut etatea ofiţerilor noştri activi, când au câştigat strălucitele victorii din războiul trecut ? Şi dacă nu pensionarea, atunci ce alt motiv a putut determina pe o parte din presă să se năpustească asupra ofiţerilor de rezervă proveniţi din activitate ? Rog pe toţi aceşti domni, să mai aibe răbdare până în primăvara sau vara viitoare, şi atunci vom vedea dacă se va mai găsi cineva să ridice glasul împotriva lor. Avem altceva de făcut decât să ne batjocorim unii pe alţii. Dar românul nu e om serios şi se va vedea in curând unde ne va duce lipsa noastră de seriozitate din trecut şi din prezent. General ŞT. BURILEANU Profesor universitar Cu furca... Când te gândeşti că tot cu aceiaşi mână cu care făcea salutul roman, d. Octavian Goga subtilizase într’o singură noapte cele 13 milioane din vistieria statului... Sfc Eram hotărâţi să facem o călătorie la Berlin; prea se vorbeşte mult de fericirea poporului german, in unele gazete «naţionaliste». Defilarea de pe bulevardul Brătianu ne-a convins că nemţii au deschis Duminică, o sucursală a crucii încârligate, la Bucureşti. Aşa că nu mai este nevoe de deplasare. — De ce în timpul defilării gogocuziste nu s’a văzut nici o pancartă cu inscripţia «jos revizionismul» sau «cerem respectarea tratatelor» ? — Păi dacă purtătorii de steaguri erau UNGURI şi NEMŢI.... * La terminarea defilării gogo-cuziste un cetăţean mucalit a avut fericita inspiraţie să salute cu amândouă mâinile în sus, pe ambii şefi. Un spectator. Iată adevărata faţă a aşa zişilor naţional-creştini , «prizonieri în mâinile agenţilor germani». „Uşurinţa şi neseriozitatea“ d-lui N. Iorga «Neamul Românesc» răspunde prin pana anonimă (probabil d-lui N. Iorga) în chestia scrisorii d-lui Iuliu Maniu adresată «Academiei Române». Scrisoarea fruntaşului ardelean se caracterizează printr’o ţinută morală de o rară eleganţă. D. N. Iorga a atacat cu ultima virulenţă pe d. Iuliu Maniu. A scos o broşură prin care ii contestă orice merite în «chestia naţională». A pornit o campanie lipsită de orice demnitate prin coloanele ziarului «Neamului Românesc». L-a acuzat de necinste, de nepatriotism şi de toate crimele imaginabile şi inimaginabile. Pamfletarul N. Iorga şi-a pus la contribuţie toate resursele unui talent real, dar imoral. D. N. Iorga are structură de gâde botoşenean. Dacă s’ar reînfiinţa pedeapsa cu moartea, istoricul ar arunca hrisoavele şi s’ar prezenta la acest post unde instinctele sale sadice şi-ar găsi o deplină satisfacere. D. A .- Cuza vorbea odinioară despre «iepuraşii» din capul d-lui N. Iorga. Pricepem aluzia şi prietenia recentă dintre aceşti bătrâni anoşti, nu ne împiedecă să reîmprospătăm anumite adevăruri. Apostolul de la Văleni îşi face de cap. Nu i-a fost suficientă poligrafia împotriva d-lui Maniu. Broşura tipărită în zeci de mii de exemplare din sărăcia apostolicească a fost răspândită pentru a asasina moralmente cea mai ilustră, cea mai pură figură politică din Pantheonul românesc. Pentru această faptă de Herostrat, istoricul gâde a fost plătit -cu dispreţul pe care i-l zvârle oamenii de caracter şi cu prestigiul mărit cu care a ieşit din aceste polemici triviale d. Iuliu Maniu-Propriu zis nici n’a fost «polemică». Aşa ceva presupune bilateralitate- D. Iorga a atacat de unul singur şi n’a primit nici un răspuns. Insă, din momentul când istoricul-gâde a reuşit să solidarizeze Academia Română să semneze un protocol de dezavuare împotriva d-lui Iuliu Maniu, lucrurile s’au schimbat. u \ » ii — cum l-a numit şi dr. N. Lupu pe d. Maniu — a ieşit din rezerva sa hieratică pentru a răspunde nu d-lui Iorga, care nu merită nici un răspuns, trivialităţile sale descalificându-l, ci «Academiei Române». înaltul aşezământ de cultură sa dovedit puţin inspirat când s’a solidarizat cu istericalele d-lui Iorga. «Academia Română» vrea să conteste d-lui Maniu de a vorbi aşa cum vrea şi aşa cum ştie despre cauzele Unirii! A se slăbi Academia Română a dat o notă comportării naţionale a d lui Maniu alegându-l membru de onoare. Vrea să revină Academia Română? N’are decât s’o facă ! Acest for de cultură n’a cooptat printre membrii săi nici pe Mihai Eminescu, nici pe Creangă, nici pe Caragiale şi nici pe G. Ibrăileanu, adică cele patru valori reprezentative în patru domenii esenţiale ale creaţiei. «Academia Română» ieşind din rezerva sa desuetă n’a fost prea fericit inspirată. Se află «Academia Română» la remorca d-lui N. Iorga? Şi-a ales un foarte prost cârmaciu. Olimpianismul academic nu cadrează cu hachiţele unui gâde prin vocaţie...