Epoca, decembrie 1896 (Seria II - Anul 2, nr. 323-334)
1896-12-08 / nr. 325
SERIA n —ANUL II, No.^325 NUMĂRUL 10 BANI AR»MANILE 2f TREI JEI încep la 1 și 15 ale fiecărei bani și la șUUeae ot d’nima înainte In București la Casa Administrației In județe și streinatati prin mandate poștala Un an In țară S0 lei. In airalătate 50 lei Șase luni ... 15 > > » 85 » Trei luni ... 8 » » » 18 » Un numătr in străinătate S0 bani MANUSCRISELE JIUSE ÎNAPOIAZĂ REMAN’J IA Wm. »STRADA CLEMENT 15ΗNo. S DUMINICA, 8 DECEMBRE 1896 NUMARUL JO BANI AL UNCIUBITI*! In București și județe si primim numal ' Administrație ',în străinătate, diredt la adminisrtsat și toate oficiile de publicitate Auimnoluri la pag. IV .... . 0.80 b. lim» * » » in.....................S.— leî » » * * N.....................8.TM » » Inserțiile și reclamele S lei rlndul Cibasraä? vaefelü 30 &® si ARUMSTRAJA No. 8. STRADA CLEMENTE! -Ho. 3. D Lascar Catargiu Mihalache Cogălniceanu tace pe 2 Maiü și pune să arunce pe ferestre cu patul puștilor pe reprezentanții națiunii; Iancu Brătianu ajunge vizir odios, stăpânește ca un african, cu niște camere de mameluci, și banchetează înconjurat de baionetele ienicerilor lui Radu Mihaiu; C. A. Rosetti fuge rușinat de trista sa amăgire, și moare scirbit și amărît. Așa trebuia să se ’ntîmple ! Un curent—generos, dar și ridicul, poate onest ca intenție și sentimental în fond, dar desigur pernicios ca urmări pe cât de grotesc în formă— suflase cu putere și spulberase cenușa Regulamentului, făcînd să răsară în locul ei un miraj, o fata morgana, România deplin fericită prin sistemul reprezentativ. Ce s’a întîmplat ? Ce se ’ntîmplă totdeauna cu fata morgana : când dai să te apropii de ea, se topește în aer. Atunci, o urîtă ironie a soartii: proclamarea redeșteptării și emancipării noastre politice a fost semnalul inaugurării celei mai teribile și înjositoare tiranii—tirania vorbei. Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată și seacă—legenda. Ea a avut, ca toți tiranii clasici, gardă și gâzi, curtizani, lingușitori, bufoni și mulțime aiurită. Vai de cel ce cuteza să nu i se ’nchine fără condiție! era huiduit de curtizani, scuipat de bufoni, biciuit, stigmatizat și executat în aplauzele mulțimii nenorocite de ’nchinători. A gîndi era cea mai grozavă vină, a rîde, cel mai negru păcat. Nici o dată gîndirea n’are alt vrăjmaș mai cumplit decît vorba, cînd aceasta nu-i este roabă supusă și credincioasă; nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca rîsul. Sdrobitoarea opresiune a acelei stupide tiranii trebuia neapărat să dea naștere la încercări de revoltă. S’au mai găsit și bărbați, cari să ’ndrăsnească a gîndi și a rîde. Mulți dintre ei au căzut jertfa îndrăsnelii lor. Huliți și urgisiți de cei mai aproape ai lor, înfierați ca reacționari, vrăjmași ai poporului, ai națiunii, ai libertății, ai patriei, — legenda i-a executat fără nici o milă. Dintre aceștia, unii de frunte au fost oamenii superiori cari se chemau Petre Mavrogheni, Costaforu și Boerescu. ... Tot așa și Eminescu și bunul său prietin Manolache Costache. Cîți au murit, s’au dus toți cu inima înegrită de credința că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbii și-a clădit în România un imperiu vecinic. Iar cei ce n’au murit, obosiți de luptă, au desarmat cu aceeași tristă credință. Dar a fost și unul care nici n’a pierit înainte de vreme, nici n’a desarmat un singur moment: un revoluționar îndărătnic și cuminte, dibaciü și neînduplecat, fără măcar o clipă de descurajare sau îndoială. Acela e Lascar Catargiu. Sub înfățișarea acea blajină, nimini, poate, nu știe câtă tenacitate și câtă energie stau ascunse; în deretul acelor doi ochi blânzi, stă dîrză o voință neîncovoiată ; sub chipul acela de răzeș plin de bonomie naivă, e totdeauna deșteaptă la pîndă cea mai sigură judecată politică, cea mai adîncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare. Mai nainte de 2 Maiü—pe atunci corpul electoral era corp electoral, și Parlamentul, parlament,—Lascar Catargiu merge ca prezident al Camerii, cu ceremonialul de rigoare, la palat să prezinte răspunsul la adresa Tronului. Vodă Cuza, cu un zîmbet răutăcios, face semn primului ministru M. Cogălniceanu, care era de față ca de obiceiu, să primească adresa Camerii, și apoi, cu o mișcare ușuratecă, pune mâinile la spate. «Eu vorbesc aci cu Vodă!» zise Lascar Catargiu, și, îndoind adresa la loc, imita mișcarea prințului și puse mâinile la spate. Cuza simți că trecuse măsura , își desfăcu mâinile și întinse dreapta către președintele Camerii; atunci, acesta făcu asemenea și întinse lui Cuza adresa. Cînd la 2 Mai, soldații au năvălit în Cameră, deputații au sărit toți nebuni pe ferestre. Lascar Catargiu sta la biuroul său de președinte și scriea: Un ofițer cu câțiva soldați se reped la dînsul și vor să-l arunce cu violență. El ridică ochii de pe hârtie și zice liniștit: «Mă rog stați încă plecuță... Eu sunt președinte, nu pot pleca pînă nu’mi termin procesul-verbal al ședinții.» Și președintele Camerei, Lascar Catargiu, apărătorul libertății parlamentare contra unei lovituri de Stat, și-a terminat procesul-verbal și a plecat fără să se pripească. Cînd cu scandalurile de la 5 Aprilie, mulți tineri au plecat de la Cameră în trăsuri închise pe poarta din dos a Mitropoliei, Lascar Catargiu, prim ministru, a ieșit pe jos, a coborît în fața teatrului rebeliunii și, trecînd fără grabă pe sub o grindină de bolovani, a mers încet-încet pînă acasă, însoțit numai de doi trei prieteni. In ministerul conservator din urmă, se ivește între colegi o neînțelegere. Unul, mai neastîmpărat, se supără și face unui reporter de gazetă niște declarațiuni răüvoitoare pentru guvernul său propriu: înainte de a se pune foaia sub presă, un amic fidel află de asta; face ce face și pune mâna pe o corectură, cu care merge foarte emoționat în fuga la președintele consiliului : «Iată, coane Lascare, ce are să se tipărească astăzi în cutare foaie oficioasă, astea sunt informații date de amicul nostru ....» Președintele consiliului citește cu atenție corectura, și după ce termină, fără să arate cea mai palidă alterare sufletească, înapoiază hârtia. «Ce-i de făcut, coane Lascăre? întreabă amicul. Să împiedicăm publicarea... — Da de ce ? răspunde cu liniștea’ obicinuită conul Lascar. Să vedem Intáiu dacă le-a dat d-sa... Daca nu le-a dat d-sa, să nu se puie, dar dacă le-a dat d-sa, să se puie.» Intr’o noapte memorabilă, Lascar Catargiu a făcut un incalculabil serviciu țării. Acestui om de stat se datorește că mersul istoriei noastre nu s’a strîmbat și rătăcit. Fără curajul și devotamentul lui patriotic, n’am fi avut, poate, acele succese naționale, cari erau să fie zădărnicite de către chiar acei ce și-au făcut apoi dintr’însele o apoteoză. Român neaoș, fără declamații și poze teatrale; spirit liberal limpede, fără apucături zănatice; dinastic, fără tîrîre; patriot cuminte și desinteresat pînă la a refuza un scaun de Domn; cunoscînd profund țara și lumea ei, — Lascar Catargiu niciodată n’a avut să’și mărturisească o greșală. Ediția de seara STURDZA 9 CHESTIA NAȚIONALA El n’a stat niciodată în drum la gânduri fără să știe încotro s’apuce ; el n’a pipăit niciodată cu ezitare terenul, a pus piciorul ferm și a pâșit sigur cu fruntea ’n sus ; iar când n’a putut pâși, a stat țapăn pe loc, dar înapoi, nu s’a dat niciodată. Iată de unde a resultat autoritatea și prestigiul din ce în ce crescânde ale acestei frumoase cariere, recompensată zilele acestea de un așa strălucit succes. Și iată iarăși de ce asupra acestui neînduplecat revoltat contra tiraniei vorbei, contra legendei liberale, s’au năpustit atâta bîrfeala și atâta ură. Dar nimic nu l-a clintit din loc. Nici pantalonadele bufonilor și arlechinilor, nici fluerăturile păcătoșilor, nici amenințarea cu înfieratul roșu, nici năvala mercenarilor—nimic nu l-a făcut să ’și lase gândul și să părăsească lupta. De mai bine de cincizeci de ani stă răzeșul sdravăn în picioare în fața dușmanului , s’a oprit de multe ori în loc să ’și reia răsuflarea; dar niciodată nu s’a ’ncovoiat să cază și, de câte ori a renceput lupta, a dat lovituri de moarte legendei caraghioase. Și pe lîngă atâtea virtuți, a avut un singur noroc—sănătatea. A trăit întreg pentru ca, după o luptă eroică atât de îndelungată, să fie, de afară din Parlament , chemat de Coroană și de țară să deslege una din cele mai grele cestiuni ce a agitat lumea românească. Lascar Catargiu nu a stat un moment la îndoială ca să răspunză la înalta chemare. Făcăndu ’și datoria, fără condiții și fără reservă, el și-a serbat într’un chip strălucit jubileul de 50 de ani al frumoasei lui cariere, alaltă erî el a dat lovitura de grație adversarilor săi. Acei ce i-au adus omagiul pentru triumful lui sunt pretinșii continuatori ai scornitorilor legendei, ultima gardă a tiraniei vorbei. Caragiale "I—n I« -mi -------------Și dacă a lucrat și va liera așa,— după cum a spus-o d-sa însuși la consfătuirea de la Senat,— ca în cestiunea macedoneană,— atunci va da o probă evidentă, că nu se gîndește nici la interesele romînilor de peste munți, nici la înălțarea cestiunei naționale, ci la recăpătarea puterii prin agitarea și apoi prin trădarea cestiunei. Dar să sperăm că nimeni nu’l va mai lua în seamă. D. STURDZA SE AGITA (Cesiunea națională.) Interpelarea d-lu. Sturdza.—«Unirea Românilor».—Concluzia. Interpelarea d-lu. Sturdza La consfătuirea majorităților ce s’a ținut în seara formărei cabinetului Aurelian, d. Rum. Sturdza a anunțat «evenimentul» că a izbutit să dea Macedoniei un Mitropolit român, recunoscut de Sublima Poartă. Și pentru a dovedi că cu același succes a lucrat și în cestiunea națională, va desvălui, sub formă de interpelare, pe care o va adresa guvernului, tot ce a făcut. De atunci s’au împlinit două săptămîni și totuși pînă azi d. Sturdea nu s’a ținut încă de cuvînt. «Unirea Românilor» Dar dacă nu se ține de cuvînt, face altceva : reia firul agitațiunilor sale în Transilvania, cu scop de a-și reface virginitatea politică și pentru a-și răsbuna inpotriva acelora cari i-au denunțat și zădărnicit toate intrigile, actele antinaționale și tratările-l cu baronul Bdnffy. Pentru acest sfîrșit se va înființa sub inspirațiile sale o gazetă populară la Arad,—zice-se Unirea Romînilor,— sub direcția d-lor V. Mangra și I. Russu- Șirianul. Concluzia Cum va lucra d. Sturdza în cestiunea națională ? se poate prevedea din trecutul său în această cestiune. TRIBUNA POLITICA D. E. Stătescu, fost ministru în cabinetul d-lui Sturdza, își varsă focul prin Liberalul, și încredințează presei ceea ce a simțit negreșit că nu era nici bine nici potrivit să spue de pe banca ministerială. Sub cuvînt că presa conservatoare și în special ziarul Epoca ar fi lăsat nelămurite unele întrebări în cestiunea Mitropolitului Ghenadie, d-sa ne întreabă dacă s’a lovit în credința strămoșească prin faptul osîndei unui singur om și dacă Biserica poate fi necinstită prin pedepsirea unui vinovat? Întrebarea e nepotrivită, de vreme ce vinovat n’a existat altul decît guvernul Sturdza-Stătescu. Voința Națională zicea o dată că «cestiunea Mitropolitului Ghenadie este definitiv închisă »> Cînd glăsuea astfel, organul liberal se înșela, căci tocmai atunci dînsa se agita mai tare, și Voința era singură de altă opiniune. Noi însă suntem în drept să întrebuințăm astăzi acele cuvinte și să le amintim d-lui Stătescu. La întrebarea pe care ne-o pune d-sa a răspuns de altminterea chiar d-nu Stătescu cu colegii săi, retrăgîndu-se de la guvern, apoi noul Minister cerînd casarea sentinței sinodale, Camera de punere sub acuzare sfărămînd ordonanța lui Vasiliu și Sfîntul Sinod revenind asupra sentinței sale. Dacă nimic din ceea ce am scris și susținut noi nu ar fi fost întemeiat, ar mai avea nevoe de lămuriri, și credința strămoșească n’ar fi fost lovită, negreșit că nimic din ceea ce s’a intimplat în urmă, nu s’ar fi întîmplat. Prin urmare, cînd n’a fost în joc un vinovat, de ce folos mai poate fi discuțiunea asupra păcatului unuia, care s’ar răsfrînge sau nu asupra întregei biserici ? ALT BUVERN STURDZA Cei din Ocultă, cari privesc cu inima sfîșiată ruinele guvernului Sturdza-Stătescu și deconsiderarea în care a căzut șeful partidului liberal, vorbesc cu mult foc despre posibilitatea unui viitor alt guvern tot cu d. Sturdza în cap și întrețin pe amicii lor în această speranță. Visul acesta ni se pare că nu se poate realiza. Cînd spre a îndrepta păcatele săvîrșite de șeful partidului, e nevoe să se recurgă la ajutorul soldaților și aceștia să ia comanda trupei, iar șeful să dispară, e anevoie de crezut ca d-nu D. Sturdza să mai poată redobîndi locul de frunte. Greșalele șefului partidului liberal au fost așa numeroase, așa boacăne, încît el nu mai poate inspira încredere nici Coroanei, nici Partidului. D-sa este redus la rolul de Președinte onorific al unui partid și încă și această demnitate o păstrează pe scurt timp. Un sentiment de umanitate pentru cel căzut, împiedică deocamdată pe liberali să dea d-lui D. Sturdza ultima lovitură de măciucă. A început agonia șefului, lungă n’are să fie. TRIBUNA LITERARI CREDINȚELE NOASTRE N Am văzut cum se reflectă in opera lui Eminescu unele din tendințele filosofiei contimporane. Iată acum și credințele lui politice. Intr’un timp cînd fraza liberală era triumfătoare, Eminescu a pătruns minciuna încuibată în instituțiunile noastre. Văzînd golul formelor liberale, el a denunțat minciuna cu un curaj inspirat de iubirea sa de adevăr și de probitatea convingerilor sale. Minciuna însă neputîndu-se rezema de cît pe intoleranță nu s’au adus întîmpinări acuzațiunilor sale, ci s’a speculat pe seama lui cuvîntul de «reacționar», care numai lui nu se putea aplica, lui care a blestemat minciuna liberală cu puterea de convingere a omului fanatic pentru libertatea adevărată. Eminescu ura de moarte pe C. A. Rosetti, care pentru dînsul incarna vicleșugul ce a corupt instituțiunile noastre libere, lăsîndu-ne umbra in locul realității, dar arăta o admirație nemărginită către M. Kostake Epureanu, pentru că acesta avea «idealul constituționalismului englez bazat pe libertatea de a face ceea ce e bine și just, pe spiritul adevărului și al muncii». Ceea ce nu putea suferi Eminescu, era comedia minciunii pe care ne-o joacă liberalii, erau aparențele liberale fără reazăm, era lustrul și spoiala fără fond, deșertăciunea formelor deasupra ale civilizațiunii acoperind miseria de caracter, era amețirea poporului cu etichete goale în paguba cultivării sentimentelor mari ale neamului nostru. Patriotismul și bunul lui simț erau revoltați de practica acestui șarlatanism pentru care observase că aveau aplecare mai ales elementele străine, de origină fanariotică, ce joacă un rol precumpănitor în afacerile noastre publice. Eminescu nu privea aceste elemente ca un partid de principii, ci ca o rasă deosebită de a noastră; aplecarea lor spre falsificarea instituțiunilor nu ca o tendință izvorînd din credințe politice, ci ca urmările unor năravuri din fire; domnia Roșiilor nu ca stăpînirea unui partid, ci ca o epocă istorică, epoca liberală prelungind epoca fanariotă după o mică soluțiune de continuitate cu prilejul căreia am avut o încercare de regenerare cinstită și romînească. Eminescu își stabilea astfel teza: «Nici o dată o vorbă nu poate înlocui o realitate, nici o dată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenții, nici o dată fraza libertății nu e echivalentă cu libertatea adevărată». Și el adăuga : «Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea și cultura, acela să prenumeră fără s’o știe, între paraziții societății omenești, între aceia cari trăesc pe pămînt spre blestemul, rușinea și demoralizarea poporului.» La aceste tendințe, el opunea sistemul sau: «Față cu raționalismul frazelor, gol, insipid, inexact al numiților liberali, noi represintăm realismul naturii înăscute a Statului și pretindem ca formele introduse să nu rămină forme goale, coji pentru a se juca partidele cu ele.» Deocamdată, el constată urmările vătămătoare pentru țară a minciunii liberale : lipsa de credință, vicleșugul, pervertirea simțului moral , Dumnezeul nostru, umbra,patria noastră: [o frază In noi totul e spoială, tot elustru fără bază. Ori altă dată. Noi în noi n’avem nimica, totu-l calm, [totu-î străin. Eminescu a fost istoriograful «epocii iberale». El a zugrăvit pe Roșii sub toate fețele ; el nu a cruțat unul din năravurile acestei secte și i-a biciuit cu așa putere, încît literalmente i-a stilcit. Ce bogăție de expresii pentru a desemna pe «cavalerii de industrie ai patiotismului», cari înfloresc sub regimurile demagogice: «încurcători de legi» «Saltimbanci și Irozi», «Caradale lustruite», «negustori de vorbe», «aristotcrație a covrigului», «aluat de politiciani cu inteligența sofisticată cari din