Epoca, decembrie 1896 (Seria II - Anul 2, nr. 323-334)

1896-12-08 / nr. 325

SERIA n —ANUL II, No.^325 NUMĂRUL 10 BANI A­R»MANILE 2f TREI JEI încep la 1 și 15 ale fie­cărei bani și la șUUeae­­ ot­ d’n­ima înainte In București la Casa Administrației In județe și streinatati prin mandate poștala Un an In țară S0 lei. In airal­ătate 50 lei Șase luni ... 15 > > » 85 » Trei luni ... 8 » » » 18 » Un numătr in străinătate S0 bani MANUSCRISELE JIUSE ÎNAPOIAZĂ REMAN’J­ IA Wm. »­STRADA CLEMENT 15ΗNo. S DUMINICA, 8 DECEMBRE 1896 NUMARUL JO BANI AL UNCIUBITI*! In București și județe si primim num­al ' Administrație ',în străinătate, diredt la adminisrtsat și­­ toate oficiile de publicitate Auimnoluri la pag. IV .... . 0.80 b. lim­» * » » in.....................S.— leî » » * * N­.....................8.TM » » Inserțiile și reclamele S lei rlndul Cib­asraä? vaefelü 30 &® si ARUMSTRAJA No. 8.­ STRADA CLEMENTE! -Ho. 3. D Lascar Catargiu Mihalache Cogălniceanu tace pe 2 Maiü și pune să arunce pe ferestre cu patul puștilor pe reprezentanții națiunii; Iancu Brătianu ajunge vi­zir odios, stăpânește ca un african, cu niște camere de mameluci, și ban­­chetează înconjurat de baionetele ie­nicerilor lui Radu Mihaiu; C. A. Rosetti fuge rușinat de trista sa a­­măgire, și moare scirbit și amărît. Așa trebuia să se ’ntîmple ! Un curent—generos, dar și ridicul, poate onest ca intenție și sentimen­tal în fond, dar desigur pernicios ca urmări pe cât de grotesc în formă— suflase cu putere și spulberase ce­nușa Regulamentului, făcînd să ră­sară în locul ei un miraj, o fata morgana, România deplin fericită prin sistemul reprezentativ. Ce s’a întîmplat ? Ce se ’ntîmplă totdeauna cu fata morgana : când dai să te­ apropii de ea, se topește în aer. Atunci, o urîtă ironie a soartii: pro­clamarea redeșteptării și emancipării noastre politice a fost semnalul inau­gurării celei mai teribile și înjositoare tiranii—tirania vorbei. Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată și seacă—legenda. Ea a avut, ca toți tiranii clasici, gardă și gâzi, curtizani, lingușitori, bufoni și mulțime aiurită. Vai de cel ce cuteza să nu i se ’nchine fără condiție! era huiduit de curtizani, scuipat de bufoni, biciuit, stigmatizat și executat în aplauzele mulțimii ne­norocite de ’nchinători. A gîndi era cea mai grozavă vină, a rîde, cel mai negru păcat. Nici o dată gîndirea n’are alt vrăjmaș mai cumplit de­cît vorba, cînd aceasta nu-i este roabă supusă și credin­cioasă; nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca rîsul. Sdrobitoarea opresiune a acelei stupide tiranii trebuia neapărat să dea naștere la încercări de revoltă. S’au mai găsit și bărbați, cari să ’n­­drăsnească a gîndi și a rîde. Mulți dintre ei au căzut jertfa îndrăsnelii lor. Huliți și urgisiți de cei mai a­­proape ai lor, înfierați ca reacționari, vrăjmași ai poporului, ai națiunii, ai libertății, ai patriei, — legenda i-a executat fără nici o milă. Dintre a­­ceștia, unii de frunte au fost oamenii superiori cari se chemau Petre Mavro­­gheni, Costaforu și Boerescu. ... Tot așa și Eminescu și bunul său prietin Manolache Costache. Cîți au murit, s’au dus toți cu inima înegrită de credința că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbii și-a clădit în Ro­mânia un imperiu vecinic. Iar cei ce n’au murit, obosiți de luptă, au de­­sarmat cu aceeași tristă credință. Dar a fost și unul care nici n’a pierit înainte de vreme, nici n’a de­­sarmat un singur moment: un revo­luționar îndărătnic și cuminte, diba­­ciü și neînduplecat, fără măcar o clipă de descurajare sau îndoială. Acela e Lascar Catargiu. Sub înfățișarea acea blajină, nimini, poate, nu știe câtă tenacitate și câtă energie stau ascunse; în deretul a­­celor doi ochi blânzi, stă dîrză o voință neîncovoiată ; sub chipul a­­cela de răzeș plin de bonomie naivă, e totdeauna deșteaptă la pîndă cea mai sigură judecată politică, cea mai adîncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare. Mai nainte de 2 Maiü—pe atunci corpul electoral era corp electoral, și Parlamentul, parlament,—Lascar Catargiu merge ca prezident al Ca­­merii, cu ceremonialul de rigoare, la palat să prezinte răspunsul la adresa Tronului. Vodă Cuza, cu un zîmbet răută­cios, face semn primului ministru M. Cogălniceanu, care era de față ca de obiceiu, să primească adresa Camerii, și apoi, cu o mișcare ușu­­ratecă, pune mâinile la spate. «Eu vorbesc aci cu Vodă!» zise Lascar Catargiu, și, îndoind adresa la loc, imita mișcarea prințului și puse mâinile la spate. Cuza simți că trecuse măsura , își desfăcu mâinile și întinse dreapta către președintele Camerii; atunci, acesta făcu asemenea și întinse lui Cuza adresa. Cînd la 2 Mai­, soldații au nă­vălit în Cameră, deputații au sărit toți nebuni pe ferestre. Lascar Ca­targiu sta la biuroul său de preșe­dinte și scriea: Un ofițer cu câțiva soldați se reped la dînsul și vor să-l arunce cu violență. El ridică o­­chii de pe hârtie și zice liniștit: «Mă rog stați încă plecuță... Eu sunt președinte, nu pot pleca pînă nu’mi termin procesul-verbal al șe­­dinții.» Și președintele Camerei, Lascar Catargiu, apărătorul libertății parla­mentare contra unei lovituri de Stat, și-a terminat procesul-verbal și a plecat fără să se pripească. Cînd cu scandalurile de la 5 A­­prilie, mulți tineri au plecat de la Cameră în trăsuri închise pe poarta din dos a Mitropoliei, Lascar Ca­targiu, prim ministru, a ieșit pe jos, a coborît în fața teatrului rebeliunii și, trecînd fără grabă pe sub o grin­dină de bolovani, a mers încet-încet pînă acasă, însoțit numai de doi trei prieteni. In ministerul conservator din urmă, se ivește între colegi o neînțelegere. Unul, mai neastîmpărat, se supără și face unui reporter de gazetă niște declarațiuni răü­voitoare pentru gu­vernul său propriu: înainte de a se pune foaia sub presă, un amic fidel află de asta; face ce face și pune mâna pe o corectură, cu care merge foarte emoționat în fuga la preșe­dintele consiliului : «Iată, coane Lascare, ce are să se tipărească astăzi în cutare foaie oficioasă, astea sunt informații date de amicul nostru ....» Președintele consiliului citește cu atenție corectura, și după ce termină, fără să arate cea mai palidă alterare sufletească, înapoiază hârtia. «Ce-i de făcut, coane Lascăre? în­treabă amicul. Să împiedicăm pu­blicarea... — Da de ce ? răspunde cu liniș­tea’­ obicinuită conul Lascar. Să ve­dem Intáiu dacă le-a dat d-sa... Daca nu le-a dat d-sa, să nu se puie, dar dacă le-a dat d-sa, să se puie.» Intr’o noapte memorabilă, Lascar Catargiu a făcut un incalculabil ser­­viciu țării. Acestui om de stat se datorește că mersul istoriei noastre nu s’a strîmbat și rătăcit. Fără cu­rajul și devotamentul lui patriotic, n’am fi avut, poate, acele succese naționale, cari erau să fie zădărnicite de către chiar acei ce și-au­ făcut apoi dintr’însele o apoteoză. Român neaoș, fără declamații și poze teatrale; spirit liberal limpede, fără apucături zănatice; dinastic, fără tîrîre; patriot cuminte și desintere­­sat pînă la a refuza un scaun de Domn; cunoscînd profund țara și lumea ei, — Lascar Catargiu nici­o­­dată n’a avut să’și mărturisească o greșală. Ediția de seara STURDZA 9 CHESTIA NAȚIONALA El n’a stat niciodată în drum la gânduri fără să știe încotro s’apuce ; el n’a pipăit niciodată cu ezitare te­renul, a pus piciorul ferm și a pâ­­șit sigur cu fruntea ’n sus ; iar când n’a putut pâși, a stat țapăn pe loc, dar înapoi, nu s’a dat niciodată. Iată de unde a resultat autorita­tea și prestigiul din ce în ce cres­cânde ale acestei frumoase cariere, recompensată zilele acestea de un așa strălucit succes. Și iată iarăși de ce asupra acestui neînduplecat revoltat contra tiraniei vorbei, contra legen­dei liberale, s’au năpustit atâta bîr­­feala și atâta ură. Dar nimic nu l-a clintit din loc. Nici pantalonadele bufonilor și ar­­lechinilor, nici fluerăturile păcătoși­lor, nici amenințarea cu înfieratul roșu, nici năvala mercenarilor—ni­mic nu l-a făcut să ’și lase gândul și să părăsească lupta. De mai bine de cincizeci de ani­ stă răzeșul sdravăn în picioare în fața dușmanului , s’a oprit de multe ori în loc să ’și reia răsuflarea; dar niciodată nu s’a ’ncovoiat să cază și, de câte ori a renceput lupta, a dat lovituri de moarte legendei ca­raghioase. Și pe lîngă atâtea virtuți, a avut un singur noroc—sănătatea. A trăit întreg pentru ca, după o luptă eroică atât de îndelungată, să fie, de afară din Parlament , chemat de Coroană și de țară să deslege una din cele mai grele cestiuni ce a agitat lumea românească. Lascar Catargiu nu a stat un mo­ment la îndoială ca să răspunză la înalta chemare. Făcăndu ’și datoria, fără condiții și fără reservă, el și-a serbat într’un chip strălucit jubileul de 50 de ani al frumoasei lui cariere, alaltă erî el a dat lovitura de grație adversarilor săi. Acei ce i-au adus omagiul pen­tru triumful lui sunt pretinșii con­tinuatori ai scornitorilor legendei, ultima gardă a tiraniei vorbei. Caragiale "I—n I« -mi -------------­Și dacă a lucr­at și va lier­a așa,— după cum a spus-o d-sa însuși la cons­fătuirea de la Senat,— ca în cestiunea macedoneană,— atunci va da o probă evidentă, că nu se gîndește nici la inte­resele romînilor de peste munți, nici la înălțarea cestiunei naționale, ci la recă­pătarea puterii prin agitarea și­ apoi prin trădarea cestiunei. Dar să sperăm că nimeni nu’l va mai lua în seamă. D. STURDZA SE AGITA (Ces­iunea națională.) Interpelarea d-lu. Sturdza.—«Unirea Românilor».—Concluzia. Interpelarea d-lu. Sturdza La consfătuirea majorităților ce s’a ținut în seara formărei cabinetului Au­relian, d. Rum. Sturdza a anunțat «evenimentul» că a izbutit să dea Ma­cedoniei un Mitropolit român, recunoscut de Sublima Poartă. Și pentru a dovedi că cu același succes a lucrat și în ces­­tiunea națională, va desvălui, sub formă de interpelare, pe care o va adresa gu­vernului, tot ce a făcut. De atunci s’au împlinit două săptă­mîni și totuși pînă azi d. Sturdea nu s’a ținut încă de cuvînt. «Unirea Românilor» Dar dacă nu se ține de cuvînt, face alt­ceva : reia firul agitațiunilor sale în Transilvania, cu scop de a-și reface vir­ginitatea politică și pentru a-și răs­­buna in­potriva acelora cari i-au de­nunțat și zădărnicit toate intrigile, ac­­tele­­ antinaționale și tratările-l cu ba­ronul Bdnffy. Pentru acest sfîrșit se va înființa sub inspirațiile sale o gazetă populară la Arad,—zice-se Unirea Romînilor,— sub direcția d-lor V. Mangra și I. Russu- Șirianul. Concluzia Cum va lucra d. Sturdza în cestiu­­nea națională ? se poate prevedea din trecutul său în această cestiune. TRIBUNA POLITICA D. E. Stătescu, fost ministru în cabi­netul d-lui Sturdza, își varsă focul prin Liberalul, și încredințează presei ceea ce a simțit negreșit că nu era nici bine nici potrivit să spue de pe banca mi­nisterială. Sub cuvînt că presa conservatoare și în special ziarul Epoca ar fi lăsat ne­lămurite unele întrebări în cestiunea Mitropolitului Ghenadie, d-sa ne întreabă dacă s’a lovit în credința strămoșească prin faptul osîndei unui singur om și dacă Biserica poate fi necinstită prin pedepsirea unui vinovat? Întrebarea e nepotrivită, de vreme ce vinovat n’a existat altul de­cît guver­nul Sturdza-Stătescu. Voința Națională zicea o dată că «ces­tiunea Mitropolitului Ghenadie este de­finitiv închisă »> Cînd glăsuea ast­fel, organul liberal se înșela, căci tocmai atunci dînsa se agita mai tare, și Voința era singură de altă opiniune. Noi însă suntem în drept să între­buințăm astăzi acele cuvinte și să le amintim d-lui Stătescu. La întrebarea pe care ne-o pune d-sa a răspuns de altminterea chiar d-nu Stă­tescu cu colegii săi, retrăgîndu-se de la guvern, apoi noul Minister cerînd casa­rea sentinței sinodale, Camera de pu­nere sub acuzare sfărămînd ordonanța lui Vasiliu și Sfîntul Sinod revenind a­­supra sentinței sale. Dacă nimic din ceea ce am scris și susținut noi nu ar fi fost întemeiat, ar mai avea nevoe de lămuriri, și credința strămoșească n’ar fi fost lovită, negreșit că nimic din ceea ce s’a intimplat în urmă, nu s’ar fi întîmplat. Prin urmare, cînd n’a fost în joc un vinovat, de ce folos mai poate fi discu­­țiunea asupra păcatului unuia, care s’ar răsfrînge sau nu asupra întregei biserici ? ALT BUVERN STURDZA Cei din Ocultă, cari privesc cu inima sfîșiată ruinele guvernului Sturdza-Stă­­tescu și deconsiderarea în care a căzut șeful partidului liberal, vorbesc cu mult foc despre posibilitatea unui viitor alt guvern tot cu d. Sturdza în cap și în­trețin pe amicii lor în această speranță. Visul acesta ni se pare că nu se poate realiza. Cînd spre a îndrepta păcatele săvîr­­șite de șeful partidului, e nevoe să se recurgă la ajutorul soldaților și aceștia să ia comanda trupei, iar șeful să dis­pară, e anevoie de crezut ca d-nu D. Sturdza să mai poată redobîndi locul de frunte. Greșalele șefului partidului liberal au fost așa numeroase, așa boacăne, în­cît el nu mai poate inspira încredere nici Coroanei, nici Partidului. D-sa este re­dus la rolul de Președinte onorific al unui partid și încă și această demnitate o păstrează pe scurt timp. Un sentiment de umanitate pentru cel căzut, împiedi­că de­o­cam­dată pe liberali să dea d-lui D. Sturdza ultima lovitură de măciucă. A început agonia șefului, lungă n’are să fie. TRIBUNA LITERARI CREDINȚELE NOASTRE N­ Am văzut cum se reflectă in opera lui Eminescu unele din tendințele filo­sofiei contimporane. Iată acum și credințele lui politice. Intr’un timp cînd fraza liberală era triumfătoare, Eminescu a pătruns min­ciuna încuibată în instituțiunile noas­tre. Văzînd golul formelor liberale, el a denunțat minciuna cu un curaj inspi­rat de iubirea sa de adevăr și de pro­bitatea convingerilor sale. Minciuna însă neputîndu-se rezema de cît pe intoleranță nu s’au adus întîmpinări acuzațiunilor sale, ci s’a speculat pe seama lui cu­­vîntul de «reacționar», care numai lui nu se putea aplica, lui care a bleste­mat minciuna liberală cu puterea de convingere a omului fanatic pentru li­bertatea adevărată. Eminescu ura de moarte pe C. A. Rosetti, care pentru dînsul incarna vi­cleșugul ce a corupt instituțiunile noas­tre libere, lăsîndu-ne umbra in locul realității, dar arăta o admirație nemăr­ginită către M. Kostake Epureanu, pen­tru că acesta avea «idealul constituțio­nalismului englez bazat pe libertatea de a face ceea­ ce e bine și just, pe spi­ritul adevărului și al muncii». Ceea­ ce nu putea suferi Eminescu, era comedia minciunii pe care ne-o joacă liberalii, erau aparențele liberale fără reazăm, era lustrul și spoiala fără fond, deșertăciunea formelor de­asupra ale civilizațiunii acoperind miseria de ca­racter, era amețirea poporului cu eti­chete goale în paguba cultivării senti­mentelor mari ale neamului nostru. Pa­triotismul și bunul lui simț erau revol­tați de practica acestui șarlatanism pentru care observase că aveau aple­care mai ales elementele străine, de origină fanariotică, ce joacă un rol pre­cumpănitor în afacerile noastre publice. Eminescu nu privea aceste elemente ca un partid de principii, ci ca o rasă deosebită de a noastră; aplecarea lor spre falsificarea instituțiunilor nu ca o tendință izvorînd din credințe politice, ci ca urmările unor năravuri din fire; domnia Roșiilor nu ca stăpînirea unui partid, ci ca o epocă istorică, epoca li­berală prelungind epoca fanariotă după o mică soluțiune de continuitate cu pri­lejul căreia am avut o încercare de re­generare cinstită și romînească. Eminescu își stabilea ast­fel teza: «Nici o dată o vorbă nu poate înlocui o realitate, nici o dată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteli­genții, nici o dată fraza libertății nu e echivalentă cu libertatea adevărată». Și el adăuga : «Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea și cultura, acela să prenu­­meră fără s’o știe, între paraziții so­cietății omenești, între aceia cari trăesc pe pămînt spre blestemul, rușinea și demoralizarea poporului.» La aceste tendințe, el opunea siste­mul sau: «Față cu raționalismul frazelor, gol, insipid, inexact al numiților liberali, noi represintăm realismul naturii înăscute a Statului și pretindem ca formele intro­duse să nu rămină forme goale, coji pentru a se juca partidele cu ele.» De­ocamdată, el constată urmările vătămătoare pentru țară a minciunii li­berale : lipsa de credință, vicleșugul, pervertirea simțului moral , Dumnezeul nostru, umbra,patria noastră: [o frază In noi totul e spoială, tot e­lustru fără­­ bază. Ori altă dată. Noi în noi n’avem nimica, totu-l calm, [totu-î străin. Eminescu a fost istoriograful «epocii iberale». El a zugrăvit pe Roșii sub toate fețele ; el nu a cruțat unul din năravurile acestei secte și i-a biciuit cu așa putere, în­cît literalmente i-a stil­cit. Ce bogăție de expresii pentru a de­semna pe «cavalerii de industrie ai pa­tiotismului», cari înfloresc sub regimu­rile demagogice: «încurcători de legi» «Saltimbanci și Irozi», «Caradale lus­truite», «negustori de vorbe», «aristot­crație a covrigului», «aluat de politi­ciani cu inteligența sofisticată cari din

Next