Era Nouă, 1890-1891 (Anul 2, nr. 53-104)
1890-10-07 / nr. 53
ERA NOUA înprietenit, atrăgind incetul cu-incetul pe mulţi alţii, a cărui dispoziţie de spirit ii făcea accesibili la asemenea cercetări adeseori abstracte. In primii ani ai acelor intruniri intime s’au urmărit cu stăruinţă cetirea mai tuturor operelor literaturei romine de pănă atunci, bune-rele cum erau, şi pe temeiul unor asemene cetiri se iscau discuţiile: observări critice, incercări de stabilire a unui teren comun de inţelegere, teorii conduse la extrem şi apoi limitate spre o aplicare mai firească, despuneri ştiinţifice despre Estetică, despre limbă, despre scriere, despre multe alte obiecte ale gîndirii omeneşti—căci ştiinţele se inrudesc,—de omnibus relus et quibusdam aîiis, totdeauna libere, adeseori indrăzneţe, de regulă vesele, niciodată personale, meschine, înveninate. Şi se formase astfel o at- Imosferă de preocupări curat intelectuale, care fără voe şi pe nesimţite ajunsese a i stăpîni pe toţi, aşa incit orele petrecute odată pe sămptămînă la „Junimea“ stăteau in cel mai mare contrast cu viaţa de toate zilele, erau o lume aparte, un vis al inteligenţei libere înălţat deasupra trivialităţilor reale. Şi aşa de intensiv ! şi aşa de puternic lucra această atmosfera asupra celor ce o respirau, incit forma ea însăş o legătură intre ei şi îi armoniza pe toţi pentru timpul cit dura, pe unii pentru toată viaţa lor. Cele mai disparate spirite s’au putut intilni şi s’au putut însufleţi in acest contact: veselul voltairian Pogor cu sistematicul politic Carp, melancolicul Teodor Rosetti cu (pe atunci) humoristicul IacobVegruzzi, scriitorul acestor rînduri cu Umilitarul autodidact M. Cerchez, traducătorul lui Heine N. Schelitti cu franţuzind M. Ivorne, inclusul estetic Burghele cu virtosul glumeţ Creangă, juristul Manidrea cu hazliul Paicu, agerul şi recele Buiucliu cu sentimentalul Gane, spanioli Vârgolici cu obscurul german Bodnărescu, horaţianul Olănescu-Ascanio cu liricul ofiţer Şerbănescu, tăcutul Tasu cu vorbăreţul Ianov, viul cugetător Conta cu poligraful Xenopolu, exactul Melik cu „volintirul“ Chibici, amarul critic Panu cu blîndul Lambrior, anecdotistul Caraiani cu teoreticul Misir, bunul „papa“ Culianu cu epigramaticul Cuza, isbucnitorul Philipide „Ilurul“ cu blajinul Miron Pompilie, super-gingaşul Volenti cu filologul Burla, popularul Slavici cu rafinatul Naum, inaltul visător Eminescucu nemilosul observator Caragiale, şi alţii şi alţii in umbră şi in penumbră, dar din cînd in cînd in mijlocul lor intineritul Vasile Alecsandri cu farmecul povestirilor lui. Unde sunt aceste timpuri şi unde sunt aceşti oameni ! A venit realitatea practică, au venit cerinţele vieţei publice şi i-au aruncat in diferite sfere de acţiune. Dar unde începe acţiunea, incetează răgazul contemplativ. Şi totuş cutez a zice, că la cei ce mai sunt in viaţă din vechea „Junime“ literară, şi chiar la cei desbinaţi astăz prin luptele politice, a rămas ceva statornic şi comun : in viaţa lor privată amintirea orelor petrecute la „Junimea“ pintre cele mai fericite momente ale tinereţei lor, in viaţa publică o mai mare accesibilitate pentru orce idee de interes general. Din această epocă a „Junimei“ a isvorît şi activitatea literară a lui Leon Negruzzi, precum el însuş cu marea sa impresionabilitate, cu judecata sa sănătoasă şi cu veselia sa, era un element esenţial in compunerea acelei societăţi. Novelele autorului nostru sunt scrise pentru plăcerea lui de a le scrie, exclusiv numai pentru aceasta—fără alt gînd de alături, fară tendinţe, fără vanitate fără scopuri piezişe, cu un cuvînt mai simplu : fără pretenţie. De aceea cetirea lor îţi lasă o impresie plăcută, şi nu-ţi vine să zici ca la mulţi alţi scriitori de ai noştri , mai bine făcea să nu le fi scris. La cei ce l’au cunoscut in intimitate se mai adaogă amintirea mişcătoare a sfielei autorului faţă cu scrierile sale. Leon Negruzzi avea in această privinţă o timiditate aproape femeiască : in corpul său uriaş se ascundea o gingăşie sentimentală, care se jena de ea insăş. Şi astfel cele şese novele ne dau ultima trăsătură caracteristică pentru a fixa figura prietenului dispărut din mijlocul nostru. TEATRU T. M. Sînt oameni cari n’au noroc,—eu sint unul dintr’acei. Din cea mai fragedă copilărie, am avut o poftă, o poftă fără noimă, o adevărată poftă de femee însărcinată, care m’a făcut nenorocit. Vroiam se văd pe „Iosif in Eghipt“ jucată in limba clasică și după textul original. De abia invățasem a citi, cînd un venerabil preot mă iniţiă in misterele alcovului d-nei Putifar, şi fiindcă pe atuncea se învăţa a citi intr'un mod foarte logic şi că nu mă cretinizase metoadele iscusite cari aveau să se ivească mai incoace, am inţeles indată că istoria lui Iosif este un tezaur de învăţăminte bune. Dar, fiindcă dăscălii avari de ştinţa lor nu vroiau să-mi spue totul, ca să le mai rămăe şi lor ceva, mi-am dat samă, numaidecît că numai sub forma Artei care n’are veluri voi pute afla adevărata istorie a lui Iosif, şi in mintea mea de copil mi-am făcut socoteală că trebue să existe o piesă cu acest subiect, şi prin urmare că trebue s- o văd. Pentru mine, vicizitudinile fiului lui Iacob era se devie un eveniment, această poveste a Bibliei era menită a fi cheia bolţii sau piatra angulară a evoluţiei mele psicologice, şi să concretiseze in mintea mea atît raţiunea estetica in sine cit si objectivitatea scenică a tutulor intîmplărilor prin cari eram să trec in astă lume. Din copilărie ghidul de a vedea pe „Iosif in Eghipt“ m'a persecutat, şi printr’o fatalitate ce nu se intălneşte decît in teatrul lui Eschyl, părinţii mei nu au putut niciodată să satisfacă acest capriciu. De cite ori m’au dus ei la „Pomul Verde“ sau la „Chateau aux Fleurs“ unde se juca mult dorita piesă, trebuea să se intîmple, totdeauna, cîte ceva, care sa mă inpiedece de a o vede. Ar fi prea lung a istorisi aci toate intîmplările fatale cam de mai bine de 30 de ani a oprit realizarea visului meu. Ba ploi, ba au ars teatrul, ba a fugit impresariul cu banii publicului, ba primadona a fost răguşită, sau a surprins-o barbatu-seu cu Benjamin,d in sfirşit cite şi mai multe. In zadar am căutat, in cursul tinereţelor mele să-mi potolesc dorinţa cetind şi văzind scrierile sau operile cari se apropiau mai mult sau mai puţin de idealul meu, inzadar am resfoit cărţile lui Renan şi a lui Ledrain, inzadar am ascultat toate operile lui Meyerbeer şi „Tzigeuner Baron“—nu mi-am putut astîmpara pofta. Această nenorocită poftă m’a inpiedicat să invăţ la scoală, mai tîrziu ea m’a făcut să-mi părăsesc studiele ca s’alerg prin lume, şi insfirşit distruse cu desăvârşire frumosul viitor ce desigur m’ar fi aşteptat. Până acum nu am avut altă ţintă decît de a vedea pe „Iosif in Eghipt.“ Dar acum ajuns la o vrrstă înaintată, încercat atit de crud de o soartă barbară, de o fatalitate oarbă, aș fi rămas fără rostu — --------------------