Lupta de clasă, iulie-decembrie 1965 (Anul 45, nr. 7-12)

1965-12-01 / nr. 12

Critică şi bibliografie să relev bogăţia lui de registru, fie nu­mai cronologic, de la cronicarii munteni, în prima lor ediţie colectivă, datorită lui Mihail Gregorian, cu un studiu introduc­tiv de Eugen Stănescu, şi pînă la noii cîntăreţi ai României socialiste , de la anticul Ovidiu la revoluţionarii secolului trecut, Bielinski şi Herzen, fără a trece cu vederea acele înmiresmate Flori alese din poezia populară cu buchetul plaiu­rilor ardelene. Intr-o ocazie ca aceasta, doctul recenzent, cunoscător al totali­tăţii colecţiilor noastre de folclor, ţine totuşi să-şi recuze calitatea de judecător, cu acest liniştitor preambul : „Cronica­rul nefiind, din fericire, altceva decît un cititor, vom încerca, în măsura mijloa­celor şi a răgazului, să ne oprim, din cînd în cînd, la cîte una din porţile de aur ale acestor castele vrăjite" (p. 84). Referinţele memorialistice din Alte menţiuni sunt, de altfel, adevărate pagini literare, prin intensa lor poezie evoca­toare. Dintre acestea, cele închinate ora­şului de baştină, Brăila, în eseul Un vi­sător neoromantic , Mihu Drago­mir, sunt îndeosebi pregnante. Desprind din final elogiul învăpăiat al romantismului : „Ce a însemnat romantismul în istoria lirismului universal, ce descătuşare izbă­vitoare faţă de tiparele rigide ale clasi­cismului a adus, se cunoaşte îndeajuns. Romantismul a desferecat porţile zăvorite ale visului şi tot el a eliberat izvoarele regeneratoare ale folclorului. Romantici au fost şi Puşkin, şi Victor Hugo, şi Emi­­nescu, şi despre visele lor de artă, de libertate şi de progres povestesc, cu lux de amănunte, istoriile literare, chiar dacă incursiunile lor se îndreptau, nu o dată, spre trecut, spre misterioasa poezie a evului mediu şi a anului 1400. Ziua de astăzi, cu febra ei constructoare, cu năs­cocirile ei tehnice, depăşind, de la Icar la Leonardo da Vinci şi Cyrano de Ber­gerac, orice închipuire, şi cu taifunul ei molipsitor de libertate e, prin excelenţă, romantică" (p. 328—329). Prea rara creionare a cîte unei figuri de contemporan îmi îngăduie totuși să regret pe cele nescrise, cu care memo­rialistul ne rămîne debitor. Astfel apare pe primul plan crochiul acidulat al pro­fesorului Constantin Dimitrescu-Iași (1849—1923), întemeietorul Seminarului pedagogic universitar şi mulţi ani rec­torul Universităţii din Bucureşti. O vre­me, pentru calităţile lui oratorice şi cu­­prinzătoarea cultură filozofică, faima universitară a profesorului concurase pe aceea a lui Titu Maiorescu. Perpessicius îl evocă după războiul întîi mondial : „O venerabilă ruină, cu barba cănită, cu gîtlejul ars, cu gesturi suplinind cuvin­tele, cu stridente vestigii din eleganţa apusă, însă deopotrivă de viol, căci ţi­nea să pară acelaşi spiriduş intelectual din legendă" (p. 50). Creator de stil critic impresionist, Per­pessicius nu poate fi gustat fără o aten­tă analiză stilistică. Cîte o metaforă sau imagine ne relevează surprinzător tem­peramentul intim al criticului, pasionat de frumos şi de cît mai larga lui difuzare. In acest sens trebuie înţeleasă şi culti­varea hiperbolei, ca un mijloc mai fra­pant de convingere. Un singur exemplu este suficient ca să ilustreze procedeul. Astfel, monografia lui Alecsandri de G. C. Nicolescu, reluînd „portretul per­sonalităţii lui Alecsandri (...) îl contu­rează şi-l intensifică cu fiecare detaliu al multiplelor şi variatelor lui aspecte" (p. 57). Un critic mai puţin entuziast ar fi scris „îl conturează şi-l amplifică". In sens invers, apare reducţia exagerată a cîte unui obiect. Pe de altă parte, uria­şul stejar al lui Ghica, din curtea cona­cului de la Ghergani, prăbuşit nu de mult în urma unei furtuni, dar şi din pricina vîrstei record, poate milenară, este şi el pomenit de Perpessicius şi ca­lificat „un stejar cu aspect haiducesc, ce văzuse şi pe Tunsu şi pe Jianu". Ca­pacitatea de entuziasm a criticului ne apare în toată amploarea ei, cînd ex­clamă : „In schimb, ce splendidă carieră de mare om politic, toată pusă în slujba patriei, oferă viaţa lui Alecsandri din anii pribegiei de după 1848 şi pînă în ultimele zile ale oficiului său diplomatic, de la Paris..." Cînd nu mai este de acord cu monografistul, asupra adevăratului ca­racter al relaţiilor lui Alecsandri cu „Ju­nimea" literară, criticul articulează cu multă grijă rezervele. De altfel, stilul polemic dintotdeauna al lui Perpessicius s-a remarcat prin acea ţinută aleasă, prin acea voinţă fermă de a nu jigni, prin acea convingere că schimbul de idei în contradictoriu nu trebuie să se desfă- 102

Next