Lupta de clasă, iulie-decembrie 1965 (Anul 45, nr. 7-12)
1965-12-01 / nr. 12
Critică şi bibliografie să relev bogăţia lui de registru, fie numai cronologic, de la cronicarii munteni, în prima lor ediţie colectivă, datorită lui Mihail Gregorian, cu un studiu introductiv de Eugen Stănescu, şi pînă la noii cîntăreţi ai României socialiste , de la anticul Ovidiu la revoluţionarii secolului trecut, Bielinski şi Herzen, fără a trece cu vederea acele înmiresmate Flori alese din poezia populară cu buchetul plaiurilor ardelene. Intr-o ocazie ca aceasta, doctul recenzent, cunoscător al totalităţii colecţiilor noastre de folclor, ţine totuşi să-şi recuze calitatea de judecător, cu acest liniştitor preambul : „Cronicarul nefiind, din fericire, altceva decît un cititor, vom încerca, în măsura mijloacelor şi a răgazului, să ne oprim, din cînd în cînd, la cîte una din porţile de aur ale acestor castele vrăjite" (p. 84). Referinţele memorialistice din Alte menţiuni sunt, de altfel, adevărate pagini literare, prin intensa lor poezie evocatoare. Dintre acestea, cele închinate oraşului de baştină, Brăila, în eseul Un visător neoromantic , Mihu Dragomir, sunt îndeosebi pregnante. Desprind din final elogiul învăpăiat al romantismului : „Ce a însemnat romantismul în istoria lirismului universal, ce descătuşare izbăvitoare faţă de tiparele rigide ale clasicismului a adus, se cunoaşte îndeajuns. Romantismul a desferecat porţile zăvorite ale visului şi tot el a eliberat izvoarele regeneratoare ale folclorului. Romantici au fost şi Puşkin, şi Victor Hugo, şi Eminescu, şi despre visele lor de artă, de libertate şi de progres povestesc, cu lux de amănunte, istoriile literare, chiar dacă incursiunile lor se îndreptau, nu o dată, spre trecut, spre misterioasa poezie a evului mediu şi a anului 1400. Ziua de astăzi, cu febra ei constructoare, cu născocirile ei tehnice, depăşind, de la Icar la Leonardo da Vinci şi Cyrano de Bergerac, orice închipuire, şi cu taifunul ei molipsitor de libertate e, prin excelenţă, romantică" (p. 328—329). Prea rara creionare a cîte unei figuri de contemporan îmi îngăduie totuși să regret pe cele nescrise, cu care memorialistul ne rămîne debitor. Astfel apare pe primul plan crochiul acidulat al profesorului Constantin Dimitrescu-Iași (1849—1923), întemeietorul Seminarului pedagogic universitar şi mulţi ani rectorul Universităţii din Bucureşti. O vreme, pentru calităţile lui oratorice şi cuprinzătoarea cultură filozofică, faima universitară a profesorului concurase pe aceea a lui Titu Maiorescu. Perpessicius îl evocă după războiul întîi mondial : „O venerabilă ruină, cu barba cănită, cu gîtlejul ars, cu gesturi suplinind cuvintele, cu stridente vestigii din eleganţa apusă, însă deopotrivă de viol, căci ţinea să pară acelaşi spiriduş intelectual din legendă" (p. 50). Creator de stil critic impresionist, Perpessicius nu poate fi gustat fără o atentă analiză stilistică. Cîte o metaforă sau imagine ne relevează surprinzător temperamentul intim al criticului, pasionat de frumos şi de cît mai larga lui difuzare. In acest sens trebuie înţeleasă şi cultivarea hiperbolei, ca un mijloc mai frapant de convingere. Un singur exemplu este suficient ca să ilustreze procedeul. Astfel, monografia lui Alecsandri de G. C. Nicolescu, reluînd „portretul personalităţii lui Alecsandri (...) îl conturează şi-l intensifică cu fiecare detaliu al multiplelor şi variatelor lui aspecte" (p. 57). Un critic mai puţin entuziast ar fi scris „îl conturează şi-l amplifică". In sens invers, apare reducţia exagerată a cîte unui obiect. Pe de altă parte, uriaşul stejar al lui Ghica, din curtea conacului de la Ghergani, prăbuşit nu de mult în urma unei furtuni, dar şi din pricina vîrstei record, poate milenară, este şi el pomenit de Perpessicius şi calificat „un stejar cu aspect haiducesc, ce văzuse şi pe Tunsu şi pe Jianu". Capacitatea de entuziasm a criticului ne apare în toată amploarea ei, cînd exclamă : „In schimb, ce splendidă carieră de mare om politic, toată pusă în slujba patriei, oferă viaţa lui Alecsandri din anii pribegiei de după 1848 şi pînă în ultimele zile ale oficiului său diplomatic, de la Paris..." Cînd nu mai este de acord cu monografistul, asupra adevăratului caracter al relaţiilor lui Alecsandri cu „Junimea" literară, criticul articulează cu multă grijă rezervele. De altfel, stilul polemic dintotdeauna al lui Perpessicius s-a remarcat prin acea ţinută aleasă, prin acea voinţă fermă de a nu jigni, prin acea convingere că schimbul de idei în contradictoriu nu trebuie să se desfă- 102