Era socialistă, ianuarie-iunie 1975 (Anul 55, nr. 1-12)
1975-05-15 / nr. 10
rîndul acum „Gîndirii" şi „gîndurismului". Este vorba de o revistă şi o direcţie care au exercitat o considerabilă Influenţă asupra vieţii spirituale din ţara noastră între cele două războaie mondiale. Cercetarea întreprinsă de Dumitru Micuț se impune în primul rînd prin însuşi obiectul ei, fiindcă abordează cu îndrăzneală o problemă istorico-literară realmente foarte grea. De „Gîndirea" se leagă nume care au o mare greutate culturală : Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Gib Mihăescu sînt numai cîteva imediat citabile. Lunarul condus de Nichifor Crainic a imprimat una din cele mai rodnice orientări activităţii creatoare româneşti interbelice. Cercul „Gîndirii" a fost însă, totodată, o adevărată pepinieră a ideologiei de dreapta la noi ; el a jucat un rol de prim plan în formarea mentalităţii fasciste. Se vede din capul locului cît de spinoasă e tema pe care şi-a propus să o trateze Dumitru Micu. Valorile estetice şi spirituale apar în cadrul „Gîndirii" îngemănate cu elemente ideologice crîncen reacţionare. Nimic nu poate fi înţeles judicios fără o raportare permanentă la realităţile sociale, ba chiar direct politice, româneşti şi europene, din perioada interbelică. Explicarea şi caracterizarea exactă a „gîndirismului" presupun un studiu bazat pe o concepţie materialististorică intim asimilată şi condus cu spirit critic fin, dar, totodată, extrem de ascuţit. Străbătînd voluminoasa lucrare, ne dăm seama că, înainte de orice, aceste calităţi i-au permis autorului să lumineze pas cu pas hăţişul a nenumărate fapte violent contradictorii. Ca şi în alte studii ale sale, Dumitru Micu are grijă să producă o ilustrare minuţioasă, exhaustivă, pe cît se poate, a lucrurilor enunţate. Sînt prezentate sistematic toate aspectele fenomenului. E trasat întîi istoricul revistei, şi avem astfel prilejul să urmărim linia pe care ea a adoptat-o succesiv în diferite perioade, începînd cu faza iniţială, eclectică, şi sfîrşind prin a ajunge o oficină fascistă. Se trece apoi la analiza ideologiei gîndiriste. Aceasta apare examinată amănunţit sub toate feţele ei posibile. Aflăm ce atitudini a avut gruparea în problemele literaturii, filozofiei culturii şi a istoriei, sociologiei, esteticii şi chiar teologiei. Găsim un lung şi instructiv excurs asupra gîndirismului în politică, după cum şi întreg evantaiul adeziunilor la programul „Gîndirii", ca şi al reacţiilor ivite împotriva acestuia. Autorul examinează, de asemenea, îndeaproape poezia, proza, teatrul, critica, eseistica şi publicistica din paginile revistei, nu emite nici o judecată fără să pună pe masă dovezile chemate a o îndreptăţi. Unii pot găsi această procedură fastidioasă. Uită însă că Dumitru Micu păşeşte pe un teren aproape neexplorat. G. Călinescu însuşi, dar mereu exemplu de istoric literar „creator", „nearhivar", arăta inevitabilitatea expunerii migăloase a materialului în asemenea cazuri. La o atare iniţiere prealabilă a trebuit şi el să recurgă, vrînd-nevrînd, cînd a discutat pentru prima oară părţi masive din opera lui Eminescu rămase pînă atunci o „terra incognita". Capitole de multe ori ignorate, dar indispensabile înţelegerii juste a mentalităţii gîndiriste, ca articolele şi polemicile din ziarele şi revistele „Calendarul", „Cuvîntul", „Sfarmă-piatră", „Ramuri", „Datina" ş.a., intervin astfel cu folos în lucrarea lui Dumitru Micu. Tot aşa sînt relatate pe larg, iarăşi nu fără rost, raporturile între Nichifor Crainic şi ceilalţi ideologi ai naţionalismului mesianic şi totalitarismului politic la noi (Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, Radu Dragnea, Petre Marcu Balş, Vasile Băncilă ş.a.). Dumitru Micu are toate motivele să fie atît de scrupulos. Pe de o parte, el dă în vileag numeroase lucruri care luminează nuanţe revelatorii şi îngăduie precizări importante. Putem, graţie lor, să apreciem acum, în cunoştinţă de cauză, proporţiile divergenţelor dintre reprezentanţii gîndirismului şi să cîntărim mai bine ceea ce-i lega sau despărţea. Străduindu-se să nu facă nici o concesie teoriilor reacţionare, obscurantiste şi mistagogice, sub oricîtă speculaţie intelectuală „elevată" şi-ar ascunde ele natura, Dumitru Micu utilizează, pe de altă parte, informaţia concretă abundentă spre a evita căderea în îngustimi dogmatice. Ideile cu o largă circulaţie la „Gîndirea" sînt urmărite în contextul istoric al epocii, sub efectul lor practic. Criticul face necontenit distincţii, explică, acolo unde e cazul, relativa justificare a curentelor iraţionaliste prin limitele pozitivismului sau materialismului mecanicist ; arată convingător cum figurile şi scenele religioase rămîn la unii membri ai grupării pure motive poetice, fără alte implicaţii , stabileşte cu ternitate teologală distanţa dintre ortodoxia autentică şi aplicaţiile conjuncture pe care i le-a dat Nichifor Crainic. Lucrarea lui Dumitru Micu reuşeşte astfel să realizeze un adevărat tur de forţă. O critică argumentată demontează piesă cu piesă tezele retrograde şi confuzioniste care au stat la baza ideologiei gîndiriste ; nimic însă din ceea ce a fost creat valoros, fie şi parţial, în cadrul grupării nu este neglijat şi sfîrşeşte prin a fi recuperat. Cum arată şi titlul cărţii, Dumitru Micu deosebeşte „Gîndirea" de „gîndirism". Acesta din urmă, după opinia criticului, n-a afectat aproape deloc pe unii colaboratori importanţi ai revistei (Tudor Vianu, Gib Mihăescu, Mateiu Caragiale) şi a avut doar tangenţe pasagere cu alţii (Lucian Blaga, Ion Pillat, Adrian Maniu, Aron Cotruş, Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, Ion Petrovici, Mircea Eliade, Dan Botta ş.a.). „Gîndirismul" ar fi fost mai ales elaborarea doctrinară a lui Nichifor Crainic, urmată, în afara cîtorva scriitori proeminenţi (Vasile Voiculescu, Victor Papilian), doar de puzderia autorilor mărunţi, fără prea multă personalitate. Sigur că între linia pe care teoretizatorul „ortodoxismului" a vrut să o imprime grupării şi activitatea creatoare a alcătuitorilor el au existat diferenţe serioase. Dumitru Micu nu greşeşte scoţîndu-le în evidenţă şi disociind realizări artistice majore de o ideologie sectară, limitativă şi opacizantă în chip fatal. E util să observăm că apriorismul stilistic al lui Blaga, excluzînd orice adevăr revelat, neagă toate formele de teism, inclusiv cele creştine. Prezintă iarăşi interes, fireşte, sublinierea caracterului decorativ al imagisticii religioase ortodoxe la Ion Pillat şi Adrian Maniu. Merită să ne oprim asupra antagonismelor incontestabile dintre optica socială a lui Aron Cotruş şi Nichifor Crainic. Are rost şi să reţinem cît de puţin ecou a găsit ortodoxismul la un Mircea Eliade sau Dan Botta. Unde însă încetez să mai socotesc justificate disociaţiile lui Dumitru Micu este în tendinţa scoaterii pe baza lor a autorilor amintiţi din sfera ideologică a „gîndirismului". Aceasta nu se poate face, după opinia mea, decît printr-un artificiu simplificator şi schematizant. Dacă identificăm „gîndirismul" cu definiţia „ortodoxistă" pe care i-a dat-o Nichifor Crainic, bineînţeles că lucrurile „merg". Dar ideologia unei grupări literare nu este niciodată produsul minţii unui singur om, oricîtă coerenţă şi putere persuasivă ar avea gîndirea lui. „îndrumătorii" sînt prin firea lucrurilor ascultaţi doar în parte de „creatori". O mentalitate oarecum comună, peste contradicţiile inerente, îndeosebi acolo unde e vorba de personalităţi puternice, sudează totuşi o grupare literară şi ia naştere dintr-o convergenţă a unor opinii, vederi, concepţii şi gusturi apropiate. „Junimismul" nu a fost o direcţie fixată de Maiorescu şi urmată cu mai multă sau mai puţină fidelitate de Petre Carp, A. D. Xenopol, Vasile Conta, Eminescu, Caragiale şi Creangă, ci rezultanta activităţii lor consonante, înţelegem oare prin „poporanismul" „Vieţii româneşti" o doctrină elaborată exclusiv de C. Stere sau îi atribuim şi alţi părinţi cu fizionomii spirituale simţitor deosebite, ca Garabet Ibrăileanu şi Mihai Ralea — cum a făcut Dumitru Micu însuşi ? „Gîndirismul", cred, nu constituie o excepţie. A numi astfel doar corpul doctrinar pe care l-a propovăduit Nichifor Crainic e un exces de......ortodoxie". „Gîndirismul" rămîne factorul ideologic coagulant al activităţii mai multor spirite creatoare înzestrate, care, peste personalitatea lor pronunţată, au avut şi o afinitate sensibilă de grup. Indiferent cum o botezăm, ea a existat şi a derivat dintr-o optică înrudită. Că refuzăm să-i spunem „gîndirism" nu schimbă nimic, e o ceartă de cuvinte. Dumitru Micu apasă în precizarea termenului pe „ortodoxism". Are dreptate cîtă vreme vrea să stabilească o notă distinctivă, operantă, între vechiul şi noul tradiţionalism. Dar aici „ortodoxismul", după opinia mea, trebuie înţeles mai larg, ca spiritualism religios sau predispoziţie mistică, pur şi simplu. Nichifor Crainic a insistat, ştim, cît a putut pe particularismul creştinismului răsăritean; fondul adevărat al acestuia, practic, i-a rămas străin chiar lui — cum arată foarte bine Dumitru Micu. La alţi colaboratori ai „Gîndirii", adeziunile ortodoxe, stricto sensu, se prezintă şi mai slab sau lipsesc cu desăvîrşire. Ceea ce persistă totuşi sînt înclinaţiile spiritualiste. Blaga declară că ieşea într-una din „ogaşele" ortodoxiei, trebuind să înfrunte privirile „mustrătoare" ale lui Nichifor Crainic, dar recunoaşte a fi găsit la „Gîndirea" un „climat metafizic", potrivit alcătuirii sale sufleteşti. Această tendinţă către „spiritualizarea" iraţionalistă a problemelor sociale, etnice, filozofice şi estetice i-a apropiat — cred eu — pe colaboratorii revistei. Iar înclinaţia lor avea rădăcini în realităţile vremii, care au generat şi au făcut să capete răspîndirea cunoscută o asemenea mentalitate. Ideologiile sînt, în ultimă instanţă, creaţia unor grupuri sociale şi dobîndesc doar o cristalizare superioară prin opera anumitor doctrinari, scriitori şi artişti. Optica gîndiristă comună, cîtă există, este recognoscibilă chiar sub raportul expresiei artistice. Revista a creat un „stil" săritor în ochi şi caracterizat prin arhaizarea şi spiritualizarea iconografică, hieratică, a peisajului naţional, cum din nou constată Dumitru Micu atunci cînd vorbeşte de imagistica lui Blaga, Pillat, Adrian Maniu sau Vasile Voiculescu. O parte întinsă a lucrării e rezervată analizelor concrete. Aici scrupulul exactităţii şi fineţea interpretării îşi dau mîna spre a stabili cît datorează ideologiei grupării fiecare dintre scriitorii care au avut legături cu „Gîndirea". Mai mult, adeseori, Dumitru Micu scoate energic în relief originalitatea unor contribuţii, dîndu-ne adevărate studii bogate şi pătrunzătoare despre mulţi dintre principalii reprezentanţi ai literaturii noastre interbelice ; el reuşeşte astfel să lumineze din unghiuri noi şi interesante opera lui Lucian Blaga, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu şi, în special, Mateiu Caragiale. Numeroşi autori, rămaşi în umbră, sînt readuşi la lumină prin observaţii rr inteligente care îi valorifică , se JJ * D. Micu, „Gindirea" și gândirismul, Editura „Minerva", 1975.