Era socialistă, ianuarie-iunie 1975 (Anul 55, nr. 1-12)

1975-05-15 / nr. 10

rîndul acum „Gîndirii" şi „gîndu­­­rismului". Este vorba de o revistă şi o direcţie care au exercitat o con­siderabilă Influenţă asupra vieţii spirituale din ţara noastră între cele două războaie mondiale. Cercetarea întreprinsă de Dumi­tru Micu­ț se impune în primul rînd prin însuşi obiectul ei, fiindcă abordează cu îndrăzneală o pro­blemă istorico-literară realmente foarte grea. De „Gîndirea" se leagă nume care au o mare greu­tate culturală : Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Gib Mihăescu sînt numai cîteva imediat citabile. Lunarul condus de Nichifor Crainic a im­primat una din cele mai rodnice orientări activităţii creatoare ro­mâneşti interbelice. Cercul „Gîn­dirii" a fost însă, totodată, o ade­vărată pepinieră a ideologiei de dreapta la noi ; el a jucat un rol de prim plan în formarea menta­lităţii fasciste. Se vede din capul locului cît de spinoasă e tema pe care şi-a propus să o trateze Du­mitru Micu. Valorile estetice şi spirituale apar în cadrul „Gîndirii" îngemă­nate cu elemente ideologice crîncen reacţionare. Nimic nu poate fi înţeles judicios fără o raportare permanentă la realită­ţile sociale, ba chiar direct poli­tice, româneşti şi europene, din perioada interbelică. Explicarea şi caracterizarea exactă a „gîndiris­­mului" presupun un studiu ba­zat pe o concepţie materialist­­istorică intim asimilată şi condus cu spirit critic fin, dar, totodată, extrem de ascuţit. Străbătînd voluminoasa lucrare, ne dăm seama că, înainte de orice, aceste calităţi i-au permis autorului să lumineze pas cu pas hăţişul a nenumărate fapte vio­lent contradictorii. Ca şi în alte studii ale sale, Dumitru Micu are grijă să producă o ilustrare minu­ţioasă, exhaustivă, pe cît se poate, a lucrurilor enunţate. Sînt pre­zentate sistematic toate aspec­tele fenomenului. E trasat întîi istoricul revistei, şi avem astfel prilejul să urmărim linia pe care ea a adoptat-o succesiv în dife­rite perioade, începînd cu faza ini­ţială, eclectică, şi sfîrşind prin a ajunge o oficină fascistă. Se trece apoi la analiza ideologiei gîndi­­riste. Aceasta apare examinată amănunţit sub toate feţele ei po­sibile. Aflăm ce atitudini a avut gruparea în problemele literatu­rii, filozofiei culturii şi a istoriei, sociologiei, esteticii şi chiar teo­logiei. Găsim un lung şi instruc­tiv excurs asupra gîndirismului în politică, după cum şi întreg evan­taiul adeziunilor la programul „Gîndirii", ca şi al reacţiilor ivite împotriva acestuia. Autorul exa­minează, de asemenea, înde­aproape poezia, proza, teatrul, critica, eseistica şi publicistica din paginile revistei, nu emite nici o judecată fără să pună pe masă dovezile chemate a o în­dreptăţi. Unii pot găsi această proce­dură fastidioasă. Uită însă că Dumitru Micu păşeşte pe un te­ren aproape neexplorat. G. Căli­­nescu însuşi, dar mereu exem­plu de istoric literar „creator", „nearhivar", arăta inevitabilitatea expunerii migăloase a materialului în asemenea cazuri. La o atare iniţiere prealabilă a trebuit şi el să recurgă, vrînd-nevrînd, cînd a discutat pentru prima oară părţi masive din opera lui Eminescu rămase pînă atunci o „terra in­cognita". Capitole de multe ori ignorate, dar indispensabile înţe­legerii juste a mentalităţii gîndi­­riste, ca articolele şi polemicile din ziarele şi revistele „Calen­darul", „Cuvîntul", „Sfarmă-pia­­tră", „Ramuri", „Datina" ş.a., in­tervin astfel cu folos în lucrarea lui Dumitru Micu. Tot aşa sînt re­latate pe larg, iarăşi nu fără rost, raporturile între Nichifor Crainic şi ceilalţi ideologi ai naţionalis­mului mesianic şi totalitarismu­lui politic la noi (Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, Radu Dragnea, Petre Marcu Balş, Vasile Băncilă ş.a.). Dumitru Micu are toate moti­vele să fie atît de scrupulos. Pe de o parte, el dă în vileag nume­roase lucruri care luminează nuanţe revelatorii şi îngăduie precizări importante. Putem, gra­ţie lor, să apreciem acum, în cu­noştinţă de cauză, proporţiile di­vergenţelor dintre reprezentanţii gîndirismului şi să cîntărim mai bine ceea ce-i lega sau des­părţea. Străduindu-se să nu facă nici o concesie teoriilor reacţionare, obscurantiste şi mistagogice, sub oricîtă speculaţie intelectuală „elevată" şi-ar ascunde ele na­tura, Dumitru Micu utilizează, pe de altă parte, informaţia concretă abundentă spre a evita căderea în îngustimi dogmatice. Ideile cu o largă circulaţie la „Gîndirea" sînt urmărite în contextul istoric al epocii, sub efectul lor practic. Criticul face necontenit distincţii, explică, acolo unde e cazul, re­lativa justificare a curentelor ira­ţionaliste prin limitele pozitivis­mului sau materialismului meca­nicist ; arată convingător cum fi­gurile şi scenele religioase rămîn la unii membri ai grupării pure motive poetice, fără alte impli­caţii , stabileşte cu ternitate teo­logală distanţa dintre ortodoxia autentică şi aplicaţiile conjunctu­re pe care i le-a dat Nichifor Crainic. Lucrarea lui Dumitru Micu reu­şeşte astfel să realizeze un ade­vărat tur de forţă. O critică ar­gumentată demontează piesă cu piesă tezele retrograde şi confu­­zioniste care au stat la baza ideo­logiei gîndiriste ; nimic însă din ceea ce a fost creat valoros, fie şi parţial, în cadrul grupării nu este neglijat şi sfîrşeşte prin a fi recuperat. Cum arată şi titlul cărţii, Du­mitru Micu deosebeşte „Gîndi­rea" de „gîndirism". Acesta din urmă, după opinia criticului, n-a afectat aproape deloc pe unii colaboratori importanţi ai revis­tei (Tudor Vianu, Gib Mihăescu, Mateiu Caragiale) şi a avut doar tangenţe pasagere cu alţii (Lucian Blaga, Ion Pillat, Adrian Maniu, Aron Cotruş, Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, Ion Petrovici, Mircea Eliade, Dan Botta ş.a.). „Gîndirismul" ar fi fost mai ales elaborarea doctrinară a lui Nichi­for Crainic, urmată, în afara cîtorva scriitori proeminenţi (Va­sile Voiculescu, Victor Papilian), doar de puzderia autorilor mă­runţi, fără prea multă personali­tate. Sigur că între linia pe care teoretizatorul „ortodoxismului" a vrut să o imprime grupării şi ac­tivitatea creatoare a alcătuitori­lor el au existat diferenţe se­rioase. Dumitru Micu nu gre­şeşte scoţîndu-le în evidenţă şi disociind realizări artistice ma­jore de o ideologie sectară, li­mitativă şi opacizantă în chip fa­tal. E util să observăm că aprio­rismul stilistic al lui Blaga, ex­­cluzînd orice adevăr revelat, neagă toate formele de teism, inclusiv cele creştine. Prezintă iarăşi interes, fireşte, sublinierea caracterului decorativ al imagis­ticii religioase ortodoxe la Ion Pillat şi Adrian Maniu. Merită să ne oprim asupra antagonismelor incontestabile dintre optica so­cială a lui Aron Cotruş şi Nichi­for Crainic. Are rost şi să reţi­nem cît de puţin ecou a găsit ortodoxismul la un Mircea Eliade sau Dan Botta. Unde însă înce­tez să mai socotesc justificate disociaţiile lui Dumitru Micu este în tendinţa scoaterii pe baza lor a autorilor amintiţi din sfera ideologică a „gîndirismului". Aceasta nu se poate face, după opinia mea, decît printr-un artifi­ciu simplificator şi schematizant. Dacă identificăm „gîndirismul" cu definiţia „ortodoxistă" pe care i-a dat-o Nichifor Crainic, bine­înţeles că lucrurile „merg". Dar ideologia unei grupări literare nu este niciodată produsul minţii unui singur om, oricîtă coerenţă şi putere persuasivă ar avea gîndirea lui. „îndrumătorii" sînt prin firea lucrurilor ascultaţi doar în parte de „creatori". O menta­litate oarecum comună, peste contradicţiile inerente, îndeosebi acolo unde e vorba de persona­lităţi puternice, sudează totuşi o grupare literară şi ia naştere din­­tr-o convergenţă a unor opinii, vederi, concepţii şi gusturi apro­piate. „Junimismul" nu a fost o direcţie fixată de Maiorescu şi urmată cu mai multă sau mai puţină fidelitate de Petre Carp, A. D. Xenopol, Vasile Conta, Emi­nescu, Caragiale şi Creangă, ci rezultanta activităţii lor conso­nante, înţelegem oare prin „po­poranismul" „Vieţii româneşti" o doctrină elaborată exclusiv de C. Stere sau îi atribuim şi alţi părinţi cu fizionomii spirituale simţitor deosebite, ca Garabet Ibrăileanu şi Mihai Ralea — cum a făcut Dumitru Micu însuşi ? „Gîndirismul", cred, nu consti­tuie o excepţie. A numi astfel doar corpul doctrinar pe care l-a propovăduit Nichifor Crainic e un exces de......ortodoxie". „Gîndi­rismul" rămîne factorul ideolo­gic coagulant al activităţii mai multor spirite creatoare înzes­trate, care, peste personalitatea lor pronunţată, au avut şi o afi­nitate sensibilă de grup. Indife­rent cum o botezăm, ea a existat şi a derivat dintr-o optică înru­dită. Că refuzăm să-i spunem „gîndirism" nu schimbă nimic, e o ceartă de cuvinte. Dumitru Micu apasă în preci­zarea termenului pe „ortodoxism". Are dreptate cîtă vreme vrea să stabilească o notă distinctivă, operantă, între vechiul şi noul tradiţionalism. Dar aici „ortodo­xismul", după opinia mea, tre­buie înţeles mai larg, ca spiritua­lism religios sau predispoziţie mistică, pur şi simplu. Nichifor Crainic a insistat, ştim, cît a pu­tut pe particularismul creştinis­mului răsăritean; fondul adevărat al acestuia, practic, i-a rămas străin chiar lui — cum arată foarte bine Dumitru Micu. La alţi colaboratori ai „Gîndirii", adeziu­nile ortodoxe, stricto sensu, se prezintă şi mai slab sau lipsesc cu desăvîrşire. Ceea ce persistă to­tuşi sînt înclinaţiile spiritualiste. Blaga declară că ieşea într-una din „ogaşele" ortodoxiei, trebuind să înfrunte privirile „mustrătoare" ale lui Nichifor Crainic, dar re­cunoaşte a fi găsit la „Gîndirea" un „climat metafizic", potrivit al­cătuirii sale sufleteşti. Această tendinţă către „spiritualizarea" iraţionalistă a problemelor so­ciale, etnice, filozofice şi este­tice i-a apropiat — cred eu — pe colaboratorii revistei. Iar înclina­ţia lor avea rădăcini în realită­ţile vremii, care au generat şi au făcut să capete răspîndirea cu­noscută o asemenea mentalitate. Ideologiile sînt, în ultimă in­stanţă, creaţia unor grupuri so­ciale şi dobîndesc doar o crista­lizare superioară prin opera anu­mitor doctrinari, scriitori şi ar­tişti. Optica gîndiristă comună, cîtă există, este recognoscibilă chiar sub raportul expresiei artistice. Revista a creat un „stil" săritor în ochi şi caracterizat prin arhai­­zarea şi spiritualizarea iconogra­fică, hieratică, a peisajului na­ţional, cum din nou constată Du­mitru Micu atunci cînd vorbeşte de imagistica lui Blaga, Pillat, Adrian Maniu sau Vasile Voicu­lescu. O parte întinsă a lucrării e re­zervată analizelor concrete. Aici scrupulul exactităţii şi fineţea in­terpretării îşi dau mîna spre a stabili cît datorează ideologiei grupării fiecare dintre scriitorii care au avut legături cu „Gîn­direa". Mai mult, adeseori, Dumi­tru Micu scoate energic în relief originalitatea unor contribuţii, dîndu-ne adevărate studii bogate şi pătrunzătoare despre mulţi din­tre principalii reprezentanţi ai li­teraturii noastre interbelice ; el reuşeşte astfel să lumineze din unghiuri noi şi interesante opera lui Lucian Blaga, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu şi, în spe­cial, Mateiu Caragiale. Numeroşi autori, rămaşi în umbră, sînt re­aduşi la lumină prin observaţii rr inteligente care îi valorifică , se JJ * D. Micu, „Gindirea" și gândiris­mul, Editura „Minerva", 1975.

Next