Era socialistă, iulie-decembrie 1988 (Anul 68, nr. 13-24)

1988-09-25 / nr. 18

„mamă" rămîne, de regulă, forul condu­cător şi sprijinul sigur al capitalului. Cu alte cuvinte, natura hegemonică a capita­lului prezintă în continuare un pronunţat caracter naţional şi aceasta este sursa puterii sale şi baza expansiunii sale în străinătate. Capitalul financiar nu şi-a creat încă o structură reală de putere la scară mondială, lumea occidentală fiind în continuare dominată de „capitalisme naţionale", aflate în competiţie, dar fă­­cînd, totodată, şi compromisuri pe plan internaţional. CAPITALUL FINANCIAR ŞI STATUL O trăsătură definitorie a treptei actuale a imperialismului o constituie unitatea contradictorie dintre capitalul financiar şi statul capitalist; îngemănarea cu puterea de stat este esenţială pentru mişcarea acestui capital, pentru existenţa oligar­hiei financiare, ca reprezentantă a capita­lului în general. Aceasta implică o îmbi­nare a mijloacelor specifice celor două forme de exercitare socială a puterii — economică şi politică — într-un meca­nism unic, caracterizat prin ceea ce unii autori numesc „interacţiunea complexă" între finanţe şi politică. Dialectica raporturilor dintre capitalul privat şi stat exprimă — în fiecare pe­rioadă şi în fiecare ţară capitalistă în parte — o contradicţie principală a capi­talismului: aceea dintre socializarea capi­talistă crescîndă a producţiei şi marele capital privat contopit cu puterea de stat. Pe de o parte, intervenţia statului în viaţa economică este expresia consacrării spi­ritului capitalist — a mobilului profitului maxim — la scară societală; în acest sens, de pildă, finanţarea publică, res­pectiv transformarea bugetului de stat în sursă de alimentare a mecanismului eco­nomic, constituie un puternic stimul al dezvoltării capitalului financiar. Pe de altă parte, afirmarea unei elite a puterii economice, reprezentată de oligarhia fi­nanciară, legătura acesteia cu puterea de stat, ca și hegemonia complexului politi­­co-financiar reprezintă o expresie a „poli­tizării" vieţii economico-sociale, a subli­mării forţei economice în putere politică. Aceasta impune cercurilor conducătoare o viziune de ansamlu asupra valorificării capitalului, care este însă permanent de­formată de perspectiva particular-capita­­listă a fiecăruia dintre deţinătorii efectivi ai deciziei privind mişcarea capitalului fi­nanciar, în perioada imediat postbelică, cînd piaţa mondială era profund dezorgani­zată, iar posibilităţile de valorificare ne­mijlocită a capitalului relativ reduse sau afectate de mari riscuri, capitalul s-a sprijinit masiv pe puterea de stat, pentru asigurarea bazelor tehni­ce, economice şi sociale ale valorificării sale; politica diri­­jistă, inspirată de keynesism, era la ordi­nea zilei în principalele ţări occidentale. De la mijlocul deceniului trecut se con­stată însă o alunecare spre ceea ce a fost denumit „noul conservatorism", al cărui prim comandament este situarea forţelor pieţei la baza economiei, orientare eco­nomică ce a devenit nota dominantă a anilor ’80 în ţările capitaliste dezvoltate. Puternica expansiune a băncilor, uni­versalizarea acestora în ultimul deceniu ilustrează faptul că, atunci cînd apar noi posibilităţi de valorificare a capitalului, acesta tinde să se distanţeze — pînă la un anumit punct — de „protecţia" pu­blică, să se „elibereze" de sub controlul statal asupra mişcării sale (fireşte, fără ca relaţia fundamentală stat — capital să fie anulată). Un exemplu: actuala ofensivă a băncilor comerciale americane împotriva legii Glass-Steagal, care le limitează pă­trunderea în domeniul foarte rentabil al comercializării hîrtiilor de valoare. Raportul economic-politic capătă noi dimensiuni în condiţiile puternicei expan­siuni internaţionale a capitalului financiar din ultimele decenii. Dacă statul repre­zintă un puternic factor de susţinere a accesului marelui capital la hegemonie internă, el este în egală măsură un prin­cipal factor de stimulare a internaţionali­zării marilor monopoluri. în fond, ansam­blul de „dereglementări" pe care le-au cunoscut principalele pieţe financiare oc­cidentale nu reprezintă altceva decît mă­suri luate de stat — sub presiunea capi­talului , în scopul favorizării ofensivei monopolurilor pe piaţa mondială. în plus, statul are, pentru capitalul financiar transnaţional, acelaşi rol de „sprijin de ultimă instanţă", care-i revine şi în plan intern, în raport cu capitalul privat naţio­nal. Conivenţa capital-stat s-a vădit cu putere în perioada dificilă consecutivă crahului la bursă din 19 octombrie 1987; în Japonia, de pildă, Ministerul de Fi­nanţe a intervenit pe piaţă dînd cuvînt de ordine operatorilor, îndeosebi marilor investitori instituţionali, să se abţină de la vînzări masive ale pachetelor lor de ac­ţiuni. Iar faptul că Bursa din Tokio a avut cea mai redusă cădere şi ritmul cel mai rapid de recuperare este o dovadă a efi­cienţei intervenţiei statale. FACTOR DE ACCENTUARE A CONTRADICŢIILOR INTEROCCIDENTALE Expansiunea capitalului financiar in economia occidentală determină o nouă accentuare a tendinţelor contradictorii proprii dezvoltării internaţionale a capita­lismului: pe de o parte, întărirea legături­lor dintre capitalurile monopoliste din di­ferite ţări şi conturarea unui capital transnaţional, avînd ca spaţiu de mişcare piaţa globală şi fiind reprezentat de o oli­garhie financiară transnaţională, iar pe de altă parte accentuarea concurenţei dintre capitalurile naţionale, a rivalităţii dintre state, pe fondul acţiunii legii dez­voltării economice şi politice inegale a statelor capitaliste în imperialism. Nodul contradicţiilor în plan comercial şi financiar din lumea occidentală se ma­nifestă în „triunghiul" S.U.A.-Japo­­nia-C.E.E., pe fondul a ceea ce unii au­tori numesc o tendinţă de „multipolari­zare" a economiei occidentale, de con­testare a rolului hegemonic al Statelor Unite ale Americii. Axul rivalităţilor îl reprezintă relaţiile dintre S.U.A. şi Japonia: amploarea şi in­tensitatea raporturilor din bazinul Pacifi­cului tind să pună în umbră interdepen­denţele din zona nord-atlantică, „cămi­nul" tradiţional al sistemului economi­­co-politic, dar şi strategico-militar, al lu­mii occidentale. în mai puţin de două de­cenii, „sfidarea americană", asupra căreia atrăgea atenţia, de pe poziţii vest-euro­­pene, Jean-Jacques Servan-Schreiber , a fost înlocuită cu o nouă „sfidare", cu o nouă ameninţare creată prin ascensiunea vertiginoasă a Japoniei şi îndreptată îm­potriva a însuşi liderului occidental. Dar, spre deosebire de natura esenţialmente tehnologică a priorităţilor constatate cu ani în urmă în favoarea S.U.A., actuala „sfidare japoneză" este esenţialmente co­mercială şi financiară. Numeroase explicaţii au fost date „mi­racolului japonez" de la cele privind stra­tegia de marketing la cele de natură in­stituţională, fără a se ignora, totodată, nici rolul competiţiei în domeniul tehno­logiei moderne. O importanţă centrală trebuie însă acordată capacităţii deose­bite a sistemului politico-economic japo­nez de valorificare a tendinţelor expan­sioniste ale capitalului financiar, prin sti­mularea şi promovarea exportului de mărfuri şi capital chiar în perioada de dezvoltare a pieţei globale. Afirmarea Ja­poniei pe piaţa, mondială este o expresie peremptorie a rolului pe care îl poate juca statul în promovarea expansiunii in­ternaţionale a capitalului. Investiţiile ja­poneze în străinătate, de exemplu, au crescut de la 54 miliarde de dolari în 1985 la 100 miliarde în 1986, totalizînd 90 miliarde în 1987 (scăderea fiind, în prin­cipal, efectul crahului bursier). Pe de altă parte, intervenţionismul statal accentuat a asigurat protejarea severă a pieţelor ja­poneze de mărfuri şi capital; întregul sis­tem economic japonez este un imens ob­stacol comercial, se apreciază în cercu­rile de afaceri internaţionale, piaţa finan­ciară japoneză rămînînd pînă nu de mult închisă investitorilor străini. Acesta este, de fapt, şi fondul controversei nipono-a­­mericane în ceea ce priveşte natura rela­ţiilor economice dintre cele două ţări, în timp ce S.U.A. pun în lumină caracterul „închis” al pieţei japoneze (determinat de politica comercială, sistemul de distribu­ţie, politica antitrust, legislaţie etc.), în raport cu „permeabilitatea" pieţei ameri­cane (cu un grad mai redus de interven­­ţionism statal), Japonia subliniază faptul că activitatea firmelor nord-americane este prea mult motivată de obţinerea pro­fitului pe termen scurt şi că acestea nu investesc într-o perspectivă mai lungă de timp, care ar fi necesară pentru a pă­trunde durabil pe o piaţă străină. în fond, este vorba de opoziţia între două modele de dezvoltare capitalistă: unul în care ro­lul statului şi, implicit, al valorificării ca­pitalului social este de primă importanţă — mobilul profitului maxim pe termen lung situîndu-se la nivel de sistem; celă­lalt, bazat esenţialmente pe forţa marilor

Next