Era socialistă, iulie-decembrie 1988 (Anul 68, nr. 13-24)
1988-09-25 / nr. 18
„mamă" rămîne, de regulă, forul conducător şi sprijinul sigur al capitalului. Cu alte cuvinte, natura hegemonică a capitalului prezintă în continuare un pronunţat caracter naţional şi aceasta este sursa puterii sale şi baza expansiunii sale în străinătate. Capitalul financiar nu şi-a creat încă o structură reală de putere la scară mondială, lumea occidentală fiind în continuare dominată de „capitalisme naţionale", aflate în competiţie, dar făcînd, totodată, şi compromisuri pe plan internaţional. CAPITALUL FINANCIAR ŞI STATUL O trăsătură definitorie a treptei actuale a imperialismului o constituie unitatea contradictorie dintre capitalul financiar şi statul capitalist; îngemănarea cu puterea de stat este esenţială pentru mişcarea acestui capital, pentru existenţa oligarhiei financiare, ca reprezentantă a capitalului în general. Aceasta implică o îmbinare a mijloacelor specifice celor două forme de exercitare socială a puterii — economică şi politică — într-un mecanism unic, caracterizat prin ceea ce unii autori numesc „interacţiunea complexă" între finanţe şi politică. Dialectica raporturilor dintre capitalul privat şi stat exprimă — în fiecare perioadă şi în fiecare ţară capitalistă în parte — o contradicţie principală a capitalismului: aceea dintre socializarea capitalistă crescîndă a producţiei şi marele capital privat contopit cu puterea de stat. Pe de o parte, intervenţia statului în viaţa economică este expresia consacrării spiritului capitalist — a mobilului profitului maxim — la scară societală; în acest sens, de pildă, finanţarea publică, respectiv transformarea bugetului de stat în sursă de alimentare a mecanismului economic, constituie un puternic stimul al dezvoltării capitalului financiar. Pe de altă parte, afirmarea unei elite a puterii economice, reprezentată de oligarhia financiară, legătura acesteia cu puterea de stat, ca și hegemonia complexului politico-financiar reprezintă o expresie a „politizării" vieţii economico-sociale, a sublimării forţei economice în putere politică. Aceasta impune cercurilor conducătoare o viziune de ansamlu asupra valorificării capitalului, care este însă permanent deformată de perspectiva particular-capitalistă a fiecăruia dintre deţinătorii efectivi ai deciziei privind mişcarea capitalului financiar, în perioada imediat postbelică, cînd piaţa mondială era profund dezorganizată, iar posibilităţile de valorificare nemijlocită a capitalului relativ reduse sau afectate de mari riscuri, capitalul s-a sprijinit masiv pe puterea de stat, pentru asigurarea bazelor tehnice, economice şi sociale ale valorificării sale; politica dirijistă, inspirată de keynesism, era la ordinea zilei în principalele ţări occidentale. De la mijlocul deceniului trecut se constată însă o alunecare spre ceea ce a fost denumit „noul conservatorism", al cărui prim comandament este situarea forţelor pieţei la baza economiei, orientare economică ce a devenit nota dominantă a anilor ’80 în ţările capitaliste dezvoltate. Puternica expansiune a băncilor, universalizarea acestora în ultimul deceniu ilustrează faptul că, atunci cînd apar noi posibilităţi de valorificare a capitalului, acesta tinde să se distanţeze — pînă la un anumit punct — de „protecţia" publică, să se „elibereze" de sub controlul statal asupra mişcării sale (fireşte, fără ca relaţia fundamentală stat — capital să fie anulată). Un exemplu: actuala ofensivă a băncilor comerciale americane împotriva legii Glass-Steagal, care le limitează pătrunderea în domeniul foarte rentabil al comercializării hîrtiilor de valoare. Raportul economic-politic capătă noi dimensiuni în condiţiile puternicei expansiuni internaţionale a capitalului financiar din ultimele decenii. Dacă statul reprezintă un puternic factor de susţinere a accesului marelui capital la hegemonie internă, el este în egală măsură un principal factor de stimulare a internaţionalizării marilor monopoluri. în fond, ansamblul de „dereglementări" pe care le-au cunoscut principalele pieţe financiare occidentale nu reprezintă altceva decît măsuri luate de stat — sub presiunea capitalului , în scopul favorizării ofensivei monopolurilor pe piaţa mondială. în plus, statul are, pentru capitalul financiar transnaţional, acelaşi rol de „sprijin de ultimă instanţă", care-i revine şi în plan intern, în raport cu capitalul privat naţional. Conivenţa capital-stat s-a vădit cu putere în perioada dificilă consecutivă crahului la bursă din 19 octombrie 1987; în Japonia, de pildă, Ministerul de Finanţe a intervenit pe piaţă dînd cuvînt de ordine operatorilor, îndeosebi marilor investitori instituţionali, să se abţină de la vînzări masive ale pachetelor lor de acţiuni. Iar faptul că Bursa din Tokio a avut cea mai redusă cădere şi ritmul cel mai rapid de recuperare este o dovadă a eficienţei intervenţiei statale. FACTOR DE ACCENTUARE A CONTRADICŢIILOR INTEROCCIDENTALE Expansiunea capitalului financiar in economia occidentală determină o nouă accentuare a tendinţelor contradictorii proprii dezvoltării internaţionale a capitalismului: pe de o parte, întărirea legăturilor dintre capitalurile monopoliste din diferite ţări şi conturarea unui capital transnaţional, avînd ca spaţiu de mişcare piaţa globală şi fiind reprezentat de o oligarhie financiară transnaţională, iar pe de altă parte accentuarea concurenţei dintre capitalurile naţionale, a rivalităţii dintre state, pe fondul acţiunii legii dezvoltării economice şi politice inegale a statelor capitaliste în imperialism. Nodul contradicţiilor în plan comercial şi financiar din lumea occidentală se manifestă în „triunghiul" S.U.A.-Japonia-C.E.E., pe fondul a ceea ce unii autori numesc o tendinţă de „multipolarizare" a economiei occidentale, de contestare a rolului hegemonic al Statelor Unite ale Americii. Axul rivalităţilor îl reprezintă relaţiile dintre S.U.A. şi Japonia: amploarea şi intensitatea raporturilor din bazinul Pacificului tind să pună în umbră interdependenţele din zona nord-atlantică, „căminul" tradiţional al sistemului economico-politic, dar şi strategico-militar, al lumii occidentale. în mai puţin de două decenii, „sfidarea americană", asupra căreia atrăgea atenţia, de pe poziţii vest-europene, Jean-Jacques Servan-Schreiber , a fost înlocuită cu o nouă „sfidare", cu o nouă ameninţare creată prin ascensiunea vertiginoasă a Japoniei şi îndreptată împotriva a însuşi liderului occidental. Dar, spre deosebire de natura esenţialmente tehnologică a priorităţilor constatate cu ani în urmă în favoarea S.U.A., actuala „sfidare japoneză" este esenţialmente comercială şi financiară. Numeroase explicaţii au fost date „miracolului japonez" de la cele privind strategia de marketing la cele de natură instituţională, fără a se ignora, totodată, nici rolul competiţiei în domeniul tehnologiei moderne. O importanţă centrală trebuie însă acordată capacităţii deosebite a sistemului politico-economic japonez de valorificare a tendinţelor expansioniste ale capitalului financiar, prin stimularea şi promovarea exportului de mărfuri şi capital chiar în perioada de dezvoltare a pieţei globale. Afirmarea Japoniei pe piaţa, mondială este o expresie peremptorie a rolului pe care îl poate juca statul în promovarea expansiunii internaţionale a capitalului. Investiţiile japoneze în străinătate, de exemplu, au crescut de la 54 miliarde de dolari în 1985 la 100 miliarde în 1986, totalizînd 90 miliarde în 1987 (scăderea fiind, în principal, efectul crahului bursier). Pe de altă parte, intervenţionismul statal accentuat a asigurat protejarea severă a pieţelor japoneze de mărfuri şi capital; întregul sistem economic japonez este un imens obstacol comercial, se apreciază în cercurile de afaceri internaţionale, piaţa financiară japoneză rămînînd pînă nu de mult închisă investitorilor străini. Acesta este, de fapt, şi fondul controversei nipono-americane în ceea ce priveşte natura relaţiilor economice dintre cele două ţări, în timp ce S.U.A. pun în lumină caracterul „închis” al pieţei japoneze (determinat de politica comercială, sistemul de distribuţie, politica antitrust, legislaţie etc.), în raport cu „permeabilitatea" pieţei americane (cu un grad mai redus de intervenţionism statal), Japonia subliniază faptul că activitatea firmelor nord-americane este prea mult motivată de obţinerea profitului pe termen scurt şi că acestea nu investesc într-o perspectivă mai lungă de timp, care ar fi necesară pentru a pătrunde durabil pe o piaţă străină. în fond, este vorba de opoziţia între două modele de dezvoltare capitalistă: unul în care rolul statului şi, implicit, al valorificării capitalului social este de primă importanţă — mobilul profitului maxim pe termen lung situîndu-se la nivel de sistem; celălalt, bazat esenţialmente pe forţa marilor