Euphorion, 2009 (Anul 20, nr. 214-225)

2009-07-01 / nr. 7-8

urmare din numărul trecut Şi totuşi, dezvăluirea manevrelor ilicite ale lui fostului cerchist nu înlătură întrebarea esenţială: a ignorat Călinescu postumele pentru a fi nevoie ca Negoiţescu să le „descopere", după trei decenii, importanţa? Adevărul e că, în eseul său din ,1967, Negoiţescu se bizuie, în esenţă, pe doar trei texte postume (Mureşant, Povestea magului călător în stele şi Memento mori), cărora Călinescu le dedicase aproximativ 70 de pagini de „descriere" şi „analize" în volumele II şi V ale monografiei sale - deci chiar mai mult decât le va rezerva Negoiţescu însuşi, dat fiind că, din eseul său de circa 200 de pagini, cea de-a doua jumătate este consacrată aproape exclusiv antumelor, pe când o bună parte din prima secţiune (dedicată postumelor) se ocupă în mare măsură nu atât de „postume" în înţelesul uzual al termenului (texte „noi", publicate după moartea unui autor), cât de variante ale antumelor. Şi nici măcar de „variante” întregi, cât de fragmente prelevate din aces­tea în funcţie de potenţialul lor „muzical" sau „vizionar". De altfel, Negoiţescu nici măcar nu comentează aici texte, ci „mituri" şi „sonuri" pe care le extrage din contextul lor originar. Şi care atestă, în esenţă, acelaşi „gust" călinescian, înclinat spre „liturghii" şi „hieroglife”. Diferenţele rămân, aşadar, de suprafaţă, ele constând, pe de o parte, în lectura din unghi „fragmentarist" a tex­telor (selectând, ca şi Călinescu, mostrele de „lirism", dar, spre deosebire de Călinescu, trecând sub pasajele „imperfecte"), iar, pe de alta, în exploatarea profund discutabilă a variantelor antu­melor (cărora Călinescu refuza să le atribuie o existenţă autonomă şi, implicit, o valoare literară). In orice caz, aceste procedee reprezintă prea puţin pentru a justifica dezvăluirea unei noi „feţe" a poetului?** diferită de aceea construită de­ Călinescu la mijlocul deceniului patru. Tot în­ suita răsturnărilor interpretative se încadrează şi obsesia lui Negoiţescu de a „(re)descoperi’" scriitori vechi sau noi prin intermediul cărora să opereze o revizuire a canonului călinescian. De altfel, o asemenea preocupare se observă încă din tinereţe şi un bun exemplu ar fi atitudinea­ criticului faţă de Dinu Nicodin. Onestul, dar modestul autor, căruia G. Călinescu îi rezervase doar 11 rânduri în Istoria sa, constituie încă din 1944 obiec­tul unei „reabilitări" furibunde din partea lui Negoiţescu, care-şi va începe lectura romanului Lupii izbucnire de o jumătate de pagină împotriva lui Călinescu18. „Estetul” Nicodin, cu care Negoiţescu va coresponda la începutul deceniului cinci19 şi despre care tânărul critic va scrie în anii 1944-1945 trei­ cronici ditirambice şi atât de lungi încât prin însumare ar putea alcătui o micromonografie comparabilă cu aceea dedicată lui Lovinescu, va găsi astfel în persoana lui Negoiţescu cel mai tenace avocat al său. Dovadă faptul că, în Istoria din 1991, prozatorul va ajunge să ocupe un spaţiu mai mare decât acela dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu sau lui Camil Petrescu (ca poet, prozator şi dramaturg laolaltă) şi aproximativ egal cu acela rezervat lui Liviu Rebreanu. Ceea ce nu înseamnă, însă, că Rebreanu ar fi egalul lui Dinu Nicodin. Căci, trecând peste faptul că va fi asimilat în chip abuziv cu Titu Herdelea, autorul Răscoalei va intra şi el în morişca „revizuirilornuî”legoiţescu. Nu numai că tonul criticului este preponderent negativ, dar capitolul însuşi nu e altceva decât o înşiruire de extravaganţe (deşi ideea inapetenţei pentru urban a prozatorului e preluată din Istoria călinesciană)* 18 19 20 21. Astfel, pentru Negoiţescu, în centrul romanului Ion se află intelectualii, nu ţăranii: „Curios lucru, dar în Ion, sătenii, sumar şi general obiectiv consideraţi de autor, adică exact prin ochii placizi şi inexpresivi ai lui Titu Herdelea, nu con­stituie decât un fundal al romanului «celor umili», adică al familiei învăţătorului de la ţară. [...] Oricare din personajele de rând ale familiei Herdelea are mai multă viaţă personală decât ţăranii din Ion. Să nu ne înşele titlul simbolic al romanului, cu puterea sa de fascinaţie." La fel de sur­prinzătoare e situarea Gorilei deasupra romanelor Ion şi Răscoala, toate reunite într-o aşa-zisă „trilogie socială”?,însă nici măcar Gorila nu e valorizată afirmativ, cartea dezvăluind mai degrabă limitele decât culmile prozatorului: „Penibil de citit (scriitura e vulgară, iar personajele din marea burghezie bucureşteană vorbesc, gesticulează şi au reacţiile micii burghezii antebelice de pe valea Someşului), Gorila dă naştere în sfârşit, cu chiu cu vai, unui erou adevărat, care domină detesta­bil o carte,­ în fine, chiar proiectul de a scrie o Istorie a literaturii române, căruia criticul i-a dedicat întreaga viaţă, îşi trădează rădăcinile călinesciene. Chiar dacă atât în 1968, cât şi în 199121, Negoiţescu şi-a aşezat Istoria sub tutela lui Lovinescu, numeroase formule ale planului, pre­conizate să dea titlurile viitoarelor capitole, sunt împrumutate de la Călinescu. Astfel, Divanul occi­dental-oriental sau de la rituri la rigori evocă, în ciuda aluzie goetheene, Descoperirea Occidentului. Romanticii tardivi şi Neoromanticii reasamblează, deşi cu modificări în distribuţie, materia din Micul romantism provincial şi rustic. Estetismul balcanic trimite direct la subcapitolul consacrat de Călinescu lui Matei Caragiale. Filosofia profesorilor are vădite afinităţi cu subtitlul Critica profesion­ală din secţiunea Alte orientări. Nae Ionescu şi existenţialiştii e doar o formulare mai fericită pen­tru Noua generaţie; nu, însă, şi Tradiţia răsăriteană (Crainic & Co.) pentru Ortodoxiştii. în fine, for­mula călinesciancă Autohtonizarea simbolismului trece fără modificări la Negoiţescu în secvenţa Poezia meleagurilor natale sau autohtonizarea simbolismului. Şi totuşi, din planul lui Negoiţescu ar fi putut ieşi o bună istorie „stilistică" a literaturii române, orientată după categoriile morfologiei cul­turii, pe care criticul - ca şi restul cerchiştilor, de altfel - a asimilat-o pe filieră blagiană. în fond, asta pare să fi fost şi intenţia lui Negoiţescu, să-şi desfăşoare istoria pe cele trei direcţii (roman­tismul, naturalismul şi simbolismul) despre care scria în 1967 că ar fi generat „atâtea opere vred­nice de luat în seamă”22 ale literaturii române. Potrivit planului publicat câteva luni mai târziu, o asemenea redacţie se explică prin aceea că, spre deosebire de literaturile occidentale, „literatu­ra română nu e o succesiune bine determinată de curente, de stiluri”23, astfel încât, la noi, curentele mai degrabă coexistă decât se substituie. De pildă, romantismul românesc ar fi prefig­urat de „preromantismul" lui Cârlova, desăvârşit prin Eminescu (care „sinteză a romantismului naiv şi sentimental"), continuat de „romantici tardivi” precum Delavrancea şi Hogaş, dar şi de „neoromantismul" unor Iosif, Gârleanu, Al. Davila şi V. Eftimiu, pentru a fi resuscitat, în perioada interbelică, de „romanticii lucizi” (Topârceanu, Demostene Botez, Philippide). Cu excepţia lui Eminescu, care încheie propriu-zis epoca romantică, ceilalţi „mari clasici" (Creangă, Caragiale şi Slavici) ar fi, de fapt, fondatorii „naturalismului”, direcţie ce se dezvoltă ulterior în teatru (Ranetti- Roman, M. Sorbul) şi se continuă în epică (prin Rebreanu), pentru ca în anii ’30-’40 să prolifer­eze sub forma „neonaturalismului” şi a „naturalismului psihologic” (F. Aderca, G. M. Zamfirescu ş.a.). în schimb, Macedonski este părintele simbolismului, care în interbelic devine „estetism” şi se perpetuează în diverse ipostaze: „balcanică” (Mateiu Caragiale), „integrantă şi dezintegrantă" (Perpessicius, Paul Zarifopol) sau „materială” (G. Călinescu). Ce-i drept, celor trei categorii menţionate în eseul despre Caragiale li se adaugă acum o a patra - expresionismul, cu diverse­le sale chipuri: „social şi mistic” la M. Săulescu şi T. Arghezi, „magic" la Lucian Blaga, „analitic” la Blecher sau „epic" la Dinu Nicodim. Din păcate, în forma finală a Istoriei, Negoiţescu va renunţa la această incitantă diviz­iune a ma­teriei, limitându-se la a da câteva indicaţii­ generale cu privire la sensurile evoluţiei genurilor. în schimb, Prefaţa volumului din 1991 va înregistra o altă întoarcere surprinzătoare la Călinescu, atât prin miză, cât şi prin premise24 25. Autorul afirmă de la bun început că la baza între­prinderii sale a stat „un gând precis şi stăruitor": „ce ne spune literatura română asupra fiinţei noastre axiologice, adică ce suntem noi românii şi cum ne prezentăm noi în confruntarea isto­riei?”. Prin urmare, chiar dacă n-a fost ghidată de „sentimentul exaltării naţionale", Istoria lui Negoiţescu se ghidează, totuşi, după „sentimentul de încredere ce se desprinde din realitatea valorilor estetice vital şi original prezente în literatura română". Astfel încât criticul îşi propune să (re)definească, în paginile cărţii sale, „specificul românesc”, pe care îl problematizează astfel: „Nu specificul programatic care, oricât de bine intenţionat, poate fi înşelător şi dezminţit de put­erile creaţiei spontane, ci specificul care rezultă firesc din orice individualitate. Criteriul estetic rămâne aşadar o permanenţă inviolabilă în demersul meu, însă prin intermediul esteticului eu m­­am străduit să văd mai departe, mai în adânc.” Fără îndoială, ar fi fost de aşteptat ca aceste rân­duri profund călinesciene (istoria ca demonstraţie a „puterii de creaţie" româneşti, articularea specificului pe o bază estetică, nu ideologică etc!) să vireze în finalul lucrării spre nişte concluzii profund anticălinesciene. Probabil că, în opoziţie cu Călinescu, Negoiţescu ar fi accentuat nu ruralitatea, ci urbanitatea literaturii române (de unde şi severitatea faţă de „ţărani" precum Rebreanu), mai ales că, încă din 1945, criticul căuta neobosit „dovezi ale unui specific născut în clipa când unicităţile populare au fost depăşite istoric, făcând loc celor ale urbanităţii noastre culte, ale structurii noastre majore"25, însă un asemenea „specific” rămâne în Istoria din 1991 doar un construct virtual. Cert este că, de-a lungul întregii sale activităţi critice, Negoiţescu a fost devorat de anxietatea influenţei călinesciene, de care a încercat mereu să se elibereze, dar de care nu a reuşit să se rupă vreodată. Note: 18 I. Negoiţescu, Opera lui Dinu Nicodin: I, „Lupii”, în De la „elanul juvenil” la „visatul Euphorion”’. Publicistica de tinereţe: 1938-1947, ediţie alcătuită de Lelia Nicolescu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 313. 19 Trei scrisori către Dinu Nicodin sunt reproduse în I. Negoiţescu, Ora oglinzilor. Pagini de jur­nal, memorialistică, epistolar şi alte texte cu caracter confesiv, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 156-162. 20 I. Negoiţescu, Liviu Rebreanu, în Istoria literaturii române (1800-1945), ediţia a ll-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 259-263. 21 în Prefaţa volumului, Negoiţescu afirmă că lucrării sale i-a servit drept „model moral" com­pendiul lovinescian din 1937 (v. Istoria literaturii române (1800-1945), ed. cit.,­p. 11). 22 I. Negoiţescu, Arta lui Caragiale, în Tribuna, an. XI, nr. 27, 6 iulie 1967; v. însemnări critice, Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 43. 23 I. Negoiţescu, Istoria literaturii române (planul), în Familia, an. IV, nr. 2, februarie 1968. 24 I. Negoiţescu, Prefaţă, în Istoria literaturii române (1800-1945), ed. cit., p. 11. 25 I. Negoiţescu, Revista Cercului Literar, nr. 3, martie 1945; v. Scriitori moderni, Editura pentru Literatură, bucureşti, 1966, p. 518. Anxietatea influenţei: I. Negoiţescu vs­z. Călinescu (NI]I­ ­:­­ . .... —iuli^7 •üürjugr^—2009........................... - ..............................................- -— — — E U P H O R í O N • Andrei Terian

Next