Evenimentul Zilei, mai 2008 (Anul 17, nr. 5155-5185)

2008-05-30 / nr. 5184

EDITORIALUL EVZ Ioana Lupea Ioana.lupea@evz.ro Pe cine pariază Dinu Patriciu? T­udovic Orban recunoaște că a primit bani de buzunar de la Dinu Patriciu. Nu mulți, „ceva“. Restul merge probabil în altă parte, bănuiește candidatul liberal. Să nu aruncăm piatra în Orban. Sinceritatea lui e rară: de la contracandidații săi n-am reușit să smulgem nici măcar un indiciu despre sponsori. Toți pretind că sunt Barack Obama, că și-au făcut campaniile de cel puțin câteva sute de mii de euro din filele carnetelor de economii ale simpatizanților. Ludovic Orban ar fi putut să mintă, să susțină populist, ca Sorin Oprescu, că-i iubește lumea. Știam deja din ,Academia Cațavencu“ că folosește mașinile Ministerului Transporturilor în campanie, de nevoiaș ce este. Afirmația „a donat și Patriciu, dar e posibil să fi donat și în altă parte“ este intenționată, nu i-a scăpat pur și simplu, îl distanțează puțin de omul de afaceri Dinu Patriciu și arată cu degetul spre un alt candidat care s-ar afla în grațiile sponsorului liberal. Presimțirea lui Ludovic Orban pare întemeiată, dacă ne amintim precedentul 2004. Magnatul liberal a mituit campania pentru alegerile locale a PSD cu o sumă de patru ori mai mare decât cea donată Alianței D.A., potrivit socotelilor ziarului „Bursa“. Prins asupra faptului și cu partidul furios la ușă, Dinu Patriciu a invocat un principiu complet străin filosofiei sale de viață și de afaceri, echitatea, am echilibrat balanța donațiilor politice. De parcă PSD, săracul, ar fi fost muritor de foame după patru ani de guvernare a lui Adrian Năstase și nu făcea față cheltuielilor, în favoarea cui ar putea acționa, în 2008, setea de echitate a omului de afaceri? Știm că Ludovic Orban a primit ceva bani. Pe undeva este firesc, Dinu Patriciu este unul dintre sponsorii importanți ai PNL, probabil după Dan Andronic. Pe Traian Băsescu îl detestă atât de tare, că nu i-ar arunca niciun oscior buldogului său Vasile Blaga. Cunoscându-i simpatia nedisimulată pentru PSD­­ a sprijinit politic și financiar crearea unei alianțe PSD-PNL - suspecții ar rămâne doar Cristian Diaconescu și Sorin Oprescu. Primul, în calitate de candidat oficial, beneficiază de suportul financiar oficial al PSD și mai este și dușmanul neîmpăcat al prietenului lui Dinu Patriciu, Dan Radu Rușanu. Sorin Oprescu, cu șanse în alegeri, a cărui victorie ar schimba raportul de forțe în PSD și cu acces direct doar la averea modestă a lui Costel Bobic și la suportul emoțional al președintelui „sărac și cinstit“, pare beneficiarul ideal al simțului dreptății care-l animă din patru în patru ani pe Dinu Patriciu. Dacă n-ar fi mărturisiri ca ale lui Ludo­vic Orban sau investigațiile insistente ale presei, opinia publică nu ar afla niciodată cine investește în cine și de ce. Poate că bănuiala candidatului liberal dă glas unei frustrări personale și nu are bază reală. Dar o astfel de declarație atrage atenția că transparența finanțării partidelor politice există doar pe hârtie. Și că marii sponsori, generoși și cu stânga și cu dreapta, au învățat deja cum să-și ascundă identitatea de curiozitatea legitimă a opiniei publice. *N • Q| SSh ! H} » |­mm\ S] DICȚIONAR DE ÎNTE­­EPCIUNE ! Ceea ce nu este folositor stupului nu este folositor nici albinei. Charles Montesquieu membru al Academiei Franceze (1689-1755) CĂRTĂRESCU mircea.cartarescu@evz.ro Săriți, oameni buni, ni-l fură pe Caragiale! unci are scandal mare la Bacul de anul acesta în privința subiectelor pentru literatura română. Mi­nistrul învățămîntului, se spune în articole înfierante, cu un iz stăruitor de „România Mare“, i-ar fi dat afară din cultura română pe Caragiale, Creangă sau Călinescu pentru a-i înlocui cu discursurile lui Jonathan Scheele, raportul comisiei „Tismănea­­nu" și Ghidul cetățeanului român în Uniunea Europeană. Nu se știe de ce în toată povestea asta sunt ameste­cate, absolut fără nicio legătură, numele meu și al lui Andrei Pleșu, dați exemplu stăruitor de decadență (probabil) a literelor românești de azi față de marile epoci trecute. Pur și simplu, Pleșu și cu mine suntem siliți să venim „la pachet“ cu comisia „Tismăneanu“ și celelalte. A­cum, nici Adomniței nu e o lumină. Că a atins în alege­rea subiectelor de Bac , puncte sensibile ale extrem de iritabilei noastre stime de sine ar putea fi interpretat și ca un act de curaj, dar declarația sa că, prin subiec­tele de la Bac, „se cultivă dimensiunea europeană a României, și nu spiritul îngust și dogmatic al altor vremuri“, este, prin ambiguitatea ei, gaz turnat peste foc absolut gratuit. La o citire superficială, poți înțelege că Eminescu sau Caragiale reprezintă spiritul îngust și dogmatic al altor vremuri, și nu criticii protocroniști și naționaliști din perioada comunistă la care se referea, de fapt, Adomniței, și care sunt exact cei ce protestează azi, cu cât mai vehement, cu atât mai ridicol. C­ăci totul nu e decât o falsă problemă, un sofism exploatat în stil melodramatic (vai, ni-l iau pe Eminescu! ne lasă fără Caragiale! lasă tineretul pradă lui Cărtărescu, lui Pleșu și maneliștilor!) de către cei care încă-l includ în manualele școlare pe Adrian Păunescu și care, în loc de o cultură vie, un Eminescu viu, un Caragiale viu, un Nichita Stănescu adevărat, preferă figuri mitizate, hieratice și statuare, „valori ale neamului“, neschimbătoare asemenea Celui Veșnic. Din cauza unora ca el s-a exilat Caragiale, acuzat vehement, în vremea lui, de lipsă de patriotism și de denigrare a poporului român. Dacă Eminescu ar fi trăit azi, in și ca acești critici l-ar fi răstignit a doua oară. Nu de Eminescu, de Creangă sau de Călinescu îi doare pe ei, căci, în definitiv, nimeni n-a dat încă afară pe nimeni dintr-o cultură, în afară de lipsa de talent. Nu niște amărâte de subiecte de Bac fac cultura română, ci cărțile, ceea ce există dincolo și dincoace de învățământ. C­âtă vreme nu sunt arse cărțile, oricine are unde se duce ca să găsească hrana spirituală care-i trebuie. Cine are nevoie adevărată de Eminescu îl găsește în cea mai modestă librărie sau bibliotecă din fundul țării, în toate clasele, de la școala primară până la facultate. Eminescu, Caragiale și Creangă se studiază, slavă Domnului, pe larg, dar nu întotdeauna și compe­tent. Chiar credeți gogorița că un Adomniței care azi e, iar mâine nu va mai fi, poate să-l dea afară pe Emines­cu din cărți și din conștiința națională? Soarta marilor scriitori depinde de subiectele de Bac dintr-un an? e-i râcâie pe acești vajnici apărători ai valorilor neamu­lui este cealaltă dimensiune,­­ de educație în spirit european a oamenilor tineri. Nu știu dacă subiecte de Bac desprinse din discursurile lui Scheele sau din raportul „Tismăneanu“ sunt legitime la disciplina literatură română, deși o vastă secțiune din acel raport „contro­versat“ se referă la literatura română din timpul comunismului. Știu însă că ele nu pot strica. Două sau trei subiec­te din aceste materiale civice, printre sute de subiecte literare, pot asezona și moderniza un pic dogmatizata imagine a literaturii române. Ele nu înlocuiesc pe nimeni și nu dau afară pe nimeni. Numai reacționarii, ultranaționaliștii și imbecilii le pot lua ca pretext pentru strigătele lor alarmiste de tipul „ne e furat Caragiale!“. Ce ipocrizie, ce ma­nipulare! Ce-ar fi zis acești oameni dacă nenea Iancu ar fi trăit azi? Cum ar fi interpretat el celebra sa frază: „Prefer să trăiesc în Ardeal, picioarele nespălate ale Occidentului, decât la București, capul păduchios al Orientului“? Ce-ar fi zis ei de faptul că marele scriitor, scârbit de atacurile contemporanilor, a lăsat totul și și-a trăit ultimii nouă ani din viață la Berlin? Nu l-ar fi numit și ei trădător de neam și țară? A domniței și comisia de Bac nu au făcut bine că n-au introdus măcar un subiect despre autori atât de im­portanți ca Ion Creangă sau Călinescu. Dar de­ aici până la a vedea în asta o încercare de asasinare a culturii române, la comparația cu anii cinci­­zeri, la lovirea gratuită în documente europene și în autori de azi care nu erau în chestiune e o mare diferență. Aripa conservatoare a culturii române își arată aici, încă o dată, lipsa de măsură, de bun-simț și, până la urmă, prostia, pur și simplu. » MANNE vă întâlniți aici cu: Răzvan Exarhu OPINII Eventül SPUSE PE ȘLEAU O prostituată în Sfântul Sinod e manifestă ca unul ce - 1 nu crede în preceptele și dogmele bisericești, fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înșelare a maselor populare. (...) a rezultat că s-a preocupat de studiul științei marxist-leniniste și de însușirea ei, ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le «apere» și în același timp să-și dea seama perfect că viitorul nu poate aparține decât comunis­mului", scria în caracterizarea pe care și-a făcut-o pe data de 15 ianuarie 1963, în fața Securității, înalt Prea Sfințitul Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Ordinarul turnător care a urcat pe scările ierarhiei datorită Securității a crezut până la capăt în comunism. Stau dovadă cele 10 volume de la CNSAS - adevărată operă a delațiunii -, dar și chitanțele cu sumele luate. La Revoluție, escroc până la capăt, a anunțat cu vocea sa 4 ! Vineri, 30 mai 2008 ! Evenimentul zile pițigăiată că a fost obligat să lucreze cu băieții cu ochi albaștrii. Și a lăsat capul în jos, cu prefăcătorie, ca nerostitele cuvinte să lase de înțeles cât a suferit, la ce cazne a fost supus până a cedat. Ipocritul a devenit un stat al societății civile, iar odată cu retrocedarea unor biserici greco-catolice a fost îmbrățișat cu frenezie de toată lumea zis subțire. în 1992 a ajuns chiar membru de onoare al Academiei Române! Anul trecut i s-a acut public dosarul de Securitate. Nici nu a clipit. Ba, mai mult, a avut neobrăzarea să spună că datele sunt greșite. El nu a turnat din 1950, ci din 1948, de pe vremea când Securitatea nici nu exista, fiind vorba despre Siguranța Statului. Nu s-a simțit în așa-zisul ierarh nicio undă de regret. Nu a adus vorba de vreo retragere. Cufia de 84 de ani sfida în continuare lumea. Duminică s-a dat din nou în stambă, șocând poporul drept-credincios. A cerut ca o liturghie greco-catolică să fie lăsat să se împărtășească, iar­­ Nunțiul Papal evident că l-a lăsat cu voioșie. Bătrâna lichea a ajuns prea departe! Nu a crezut în Hristos, ci în comunism. Nu crede în ortodoxie, precum evident nu crede nici în romano-catolicism. Totul e un teatru. Al unei cocote care trebuie să plece o dată pentru totdeauna. Florian Bichir PĂREREA LUI TERENTE Păcăleala lui Sorin Oprescu ncheiată fără să fi ajuns vreodată la apogeu, actuala campanie se distinge deja printr-un defazaj major între candidații partidelor și alegători. Rupți de electorat, principalii aspiranți - de voie,­de nevoie - la funcția de primar au presupus că bucureștenii așteptau o campanie „liniștită“, concentrată pe proiecte, fără dispute politice, așa că au întocmit programe manage­riale mai mult sau mai puțin realiste, pe care le-au expus fără pasiune și uneori, în cazul domnilor Orban și Diaconescu, chiar fără convingere. Dintre candidații de partid, Vasile Blaga măcar pare convins de ceea ce spune și hotărât să-și pună programul în aplicare. Marele său handicap este însă incapacitatea de a inspira pasiuni și de a crea atașamente, ceea ce face ca bucureștenii să se plictisească repede de discursul său, potrivit mai degrabă unei ședințe de producție decât unei campanii electorale. Ceea ce nu au înțeles nici partidele, nici candidații este că bucureștenii nu voiau proiecte tehnice, pe care oricum nu le pot evalua, ci voiau un lider. Dacă nu și-au bătut capul să citească o carte bună de marketing politic, echipele de campanie ale partidelor ar fi putut să se inspire din trecutul apropiat și ar fi aflat că locuitorii Capitalei vor să fie conduși de un politician de marcă, nu de un șef de șantier. Partidele au căzut însă în capcana campaniei noncombat, cu proiecte aride și complicate, și s-au dovedit incapabile să le ofere bucureștenilor un erou. PSD nu-l avea, PNL nici atât, iar PDL a­ preferat probabil să-l păstreze pe Liviu Negoiță pentru proiecte politice de mai mare anvergură­­ că doar nu vom crede că un politician talentat și dinamic chiar își dorește să se eternizeze la sectorul 3. De această greșeală strategică a partidelor au profitat cercurile de interese transpartinice bine camuflate care l-au aruncat în luptă pe Sorin Oprescu. Ele au mizat pe un personaj charismatic, care le vorbește bucureștenilor „de la om la om" și le promite că va pune capăt abuzurilor și corupției, fără a da prea multe detalii cu privire la moda­litățile concrete în care-și propune să îndeplinească aceste promisiuni. Și uite așa s-a făcut că tocmai can­didatul cu cel mai slab proiect conduce în sondaje, pentru că a vorbit pe înțeles, în timp ce restul candidaților au vorbit despre țevi și pasaje și nu s-au atins de chestiuni nevralgice precum corupția și abuzurile. Astfel, nimeni nu pare să fi observat că doctorul Oprescu încurcă Arcada cu Glina și Lacul Morii cu Plumbuita, nu prea știe cum sună Legea urbanismului și nici nu poate spune exact cât va costa autostrada aeriană pe care vrea s-o construiască pe undeva, pe deasupra Bucureștiului. Mai grav este însă că domnul Oprescu nu prea știe nici dacă domnul Iliescu a greșit chemând minerii să-i ciomăgească pe bucureșteni­­ și nici nu vrea să știe până nu-i spune justiția. Doctorul Oprescu nu vrea să intre în discuții politice grele: el vrea să-i păcălească pe cetățenii plictisiți, exasperați și prea puțin informați, cărora candidații partidelor nu au știut să le vorbească omenește. Iar o parte a cetățenilor chiar vrea să se lase păcălită și să creadă în iluziile vândute la bâlciul lui Sorin Oprescu. Mass-media poartă desigur și ele o mare vină pentru succesul acestei mascarade, ocupați să-l critice pe Blaga și să-l căineze pe Diaconescu, ignorându-l aproape total pe Urban, comentatorii televiziunilor s-au ocupat prea puțin până acum de dubiile care planează asupra ascensiunii profesionale a lui Sorin Oprescu și de chestiunea semnăturilor adunate de acesta, deși s-a demonstrat ca numeroși bucureșteni ale căror nume figurează pe listă declară că nu le-au semnat niciodată. Ai zice că impostura și falsul nici nu mai merită investigate astăzi în România. Păcat, căci, în lipsa unei reacții din partea Parchetului, jurnalismul curajos și responsabil este singura armă împotriva populismului deșănțat și al imposturii politice. Din păcate, grație abilității unora, inabilității celorlalți și reacției lente și târzii a presei, pe 1 iunie bucureștenii riscă să valideze tocmai populismul și impostura. CONTRA CURENTULUI­odica.culcer_evz.ro Rodica Culcer

Next