Evenimentul Zilei, februarie 2010 (Anul 19, nr. 5784-5808)
2010-02-06 / nr. 5789
CTIMKy >«JRw <'sMAK&fe ^ “ț*" Evenimentul Scurta istorie a celui mai vesel partid din România. In primul an de clocot democratic, Partidul Liber Schimbist apărea pe scena politică autohtonă pentru a le da curaj contemporanilor, sub deviza: „Caragiale e cu noi!“ ilad Odobescu Andrei Udișteanu După dispariția tovarășilor, n-a urmat doar epoca politică a domnilor. A mai fost o mână de „stimabili“, „onorabili“ și „venerabili“, demni urmași ai operei lui Ion Luca Caragiale. Partidul Liber-Schimbist (PLS) a fost un fenomen unic: s-a înființat în urma unui manifest publicat în nou-creatul ziar „Libertatea“, pe 6 februarie 1990, de către caricaturistul Octavian Andronic, care pleda pentru necesitatea acestui „partid istoric“ în vremuri de restriște. Partidul a avut filiale județene, a avut și un organ de presă, intitulat „Răcnetul Carpaților“ - după ziarul lui Cațavencu din „O scrisoare pierdută“. în fruntea PLS a fost ales - evident - un specialist în Caragiale, profesorul universitar Ștefan Cazimir. Care astăzi își amintește că din gluma lor serioasă a ieșit o campanie și chiar un rezultat admirabil la primele alegeri din mai 1990. PLS ocupa un loc în noul parlament, de la tribuna căruia liderul formațiunii nu ezita să-și recite uneori la propriu, prin epigrame și replici caragialiene - crezul politic umoristic și nu numai. PLS a adus în haosul din 1990, plin de termeni duri, titulaturile de „venerabil“ sau „stimabil“, pentru politicienii agreați, și pe cel de „reprobabil“ celor din tabăra opusă. „Liber-schimbismul“ de tip Cațavencu, străin sensului economic, făcea referire la salturile unora de la o extremă politică la alta. Se ofereau chiar titluri de „canguri“ pentru cei mai spectaculoși „săritori“. O poveste cu zâmbet care a durat până în 1992, odată cu introducerea pragului electoral de 3%, când PLL a intrat, cu demnitate în istorie. : J' :li Ika» k 18 APRILIE ’90. Prima ședință a liber-schimbiștilor în incinta actualului Liceu „Cervantes“, cu Ștefan Cazimi la tribună. Nenea Iancu lipsește din cadru, însă e pe acolo Foto: Agerpre: STIMABILI ȘI ONORABILI LA TRIBUNĂ Caragiale intră în parlament „Dacă mă veți trimite în Cameră, voi lua cu mine opera lui Caragiale și voi cita din ea ori de câte ori va fi nevoie!“ Acesta a fost ideea cu care Ștefan Cazimir, ales pe 8 aprilie 1990 ca președinte al PSL, intenționa să-i farmece pe alegători pentru un loc în noul parlament. Partidul fusese inițiat de primul redactor-șef al ziarului „Libertatea“, Octavian Andronic, inspirat de piesa „O scrisoare pierdută“. Istoria de început a PLL e plină de evenimente notabile, lipsite de sforăitoarele dezbateri parlamentare. Partidul lui Caragiale avea să mai taie din încrâncenarea vremii. Cazimir descrie, în cartea sa „Caragiale e cu noi!“, publicată în 1997, câteva momente din istoria celui mai original partid al României. Sediul partidului era în Strada Transilvaniei - o mansardă unde spiritul boem se îmbina cu parodierea limbajului politic al lui Cațavencu. Primul congres avea să se țină în actualul local al Liceului „Cervantes“. De la o tribună pe care era desenat un zâmbăreț cu floarea în colțul gurii răsunau primele șarje politice. „Caragiale e cu noi!“ era unul dintre sloganuri cu care liber-schimbiștii s-au avântat în alegeri. Mentorul era chiar acolo, zâmbea dintr-un portret. Contemporanii zâmbeau și ei la interviurile cu membrii partidului, pline de replici gen: „De ce participați la alegeri?“ „Mi s-a urât cu binele!“ „Venim să vă devastăm!" Au fost și momente de cumpănă, după ce, la o emisiune televizată cu liderul PLL, a fost difuzată o romanță care conținea aluzii la „trandafirii scuturați“ ai FSN, a început să curgă cu telefoane la sediul partidului. Potrivit modei vremii, pe lângă vorbele „de bine“ transmise prin telefon de Asociația Florăreselor sau de minerii din Cavnic, câțiva cetățeni l-au avertizat scurt pe vicepreședintele PSL, Gheorghe Boșman, ce avusese ghinionul să răspundă: „Venim să vă devastăm!“. Boșman a avut inspirația să mute firma partidului pe o clădire abandonată de vizavi. Când cetățenii revoltați au sosit, plini de „voie bună“, Bosman i-a îndrumat amabil către clădirea părăsită, adăugând că „din păcate, a devastat-o altcineva înainte“. Cetățenii plecau, scrie Cazimir, „cu sentimentul datoriei împlinite“. I.L. Caragiale însuși încercase să intre în politică spre sfârșitul vieții. Putem spune că a obținut locul „prin delegare“, atunci când PSL a luat peste 45.000 de voturi la alegerile din mai 1990. De ajuns pentru ca Ștefan Cazimir să țină prelegeri vesele de la tribuna parlamentului, să-și corecteze gramatical colegii, să propună măsuri dure, precum debarasarea de tablourile realist-socialiste de pe pereții parlamentului, să recite epigrame sau chiar să fredoneze romanțe cu subînțeles. Și, evident, să citeze din Nenea Iancu ori de câte ori era nevoie. Totul până la introducerea pragului electoral de 3%, în 1992, Cazimir trecea în formațiunea lui Ion Iliescu, fără a se dezice de principiile „liber- schimbismului“ caragialian. „UN ZÂMBET ȘI O FLOARE“ N-AU FOST DE AJUNS „Forța noastră era prea mică, încrâncenarea prea multă“ Dincolo de amănunte pur procedurale, Partidul Liber-Schimbist continuă să existe, explică profesorul Ștefan Cazimir, în temeiul unei hotărâri a Consiliului Director, adoptată în 1993, toți cei care-și schimbă partidul devin automat membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist. ► EVZ: Care era menirea partidului, în acea mare de formațiuni apărute imediat după Revoluție? •> Ștefan Cazimir: Cred că era expresia stării de euforie care ne cuprinsese pe toți. La unii s-a tradus în forme mai grave, mai severe, în timp ce la liber-schimbiști s-a mers pe latura sudică. Ceea ce reprezintă, într-un fel, o premieră pe plan mondial. Tentative de acest fel s-au mai înregistrat și în alte locuri și le menționez în carte („Caragiale e cu noi“, Editura Garamond Junior, 1997). Dar nicăieri în lume - cel puțin în limita informațiilor de care dispun - o asemenea formațiune n-a ajuns în parlament. Forța partidului: femeile divorțate * Să înțelegem că românii au mai mult spirit ludic și mai mult simț al umorului decât alții? t> (Râde) Probabil... A fost și conjunctura favorabilă a legii electorale din 1990, care a asigurat cea mai riguroasă repartizare a mandatelor. ► cât de serioasă era organizarea partidului? > Era o organizare atât de elastică, încât s-ar putea spune că nici nu merita numele de organizare. Acolo unde liderii locali aveau o anumită vocație organizatorică s-a simțit acest lucru. O remarcă interesantă, cele mai puternice organizații au fost conduse de femei divorțate. La Constanța - o femeie divorțată, la Brașov - o femeie divorțată, la Neamț - o femeie divorțată. Și în aparatul Consiliului Director, la București, de asemenea - foarte activă - o femeie divorțată. Vreo două dintre ele au plecat între timp din țară. ► Putem spune că aveau o mai mare experiență în politică. ï. (Râde) Nu știu... Și la Suceava, ziarul de acolo a fost condus de o femeie. Deci unde a fost mai multă fermitate, organizatorică, în fruntea organizației se găsea o femeie divorțată Presupun că exista un statut al partidului.. .. Da, exista un statut, exista și o platformă. Ideea cardinală era că se poate face politică fără încrâncenare. Chiar ultima frază din raportul pe care președintele l-a ținut la congresul de constituire din 8 aprilie 1990 suna astfel: „Dacă vom izbuti să introducem în viața politică a țării o fărâmă de zâmbet, de cordialitate și înțelegere, înseamnă că nu ne-am născut degeaba!“. Și totuși pare să existe tot mai multă încrâncenare, cu fiecare campanie electorală. 1. Da, pentru că Partidul Liber Schimbist a încetat să mai existe! ► Dacă rămâneați pe scena politică poate era altceva. Nu știu. Până la urmă, forța acestui partid era prea mică, iar încrâncenarea prea multă. Pe de altă parte, când am spus că a dispărut, am comis o mică improprietate, sigur că partidul, ca entitate politică, nu mai ființează. Dar există în continuare liberschimbiști, prin faptul că toți cei care-și schimbă apartenența politică devin automat membri de onoare ai PLS, în temeiul unei hotărâri a Consiliului Director adoptată în 1993 . De ce ați ales o apropiere față de partidul lui Ion Iliescu? !. Acolo mi s-au deschis porțile. P- Discursurile dumneavoastră din parlament erau foarte bine primite. Vă amintiți unul anume? Odată, era o moțiune de cenzură, în ultima legislatură din cap am făcut parte. Și, în luarea mea de cuvânt, am spus către cei care o întocmiseră: „Vorba lui Creangă «Dacă v-a învățat cineva, rău v-i priit, iar dacă ați făcut-o din capu vostru, rău cap ați avut». Și apoi am divulgat sursa: „Am citat din «Povestea porcului»“ ,Domnilor, să nu cădem în Budai-Deleanu!“ ► Ați fost membru al parlamentului, cu întrerupere de patru ani până în 2004. t> O a doua legislatură a fost 1992-1996, în 1996 n-am mai candidat. Și am revenit în legislatura 2000-2004. „ L-ați întâlnit pe Caragiale pe holurile parlamentului? ””. El apăruse acolo încă din faza CPUN-ului (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, format în 1990), când un participant la lucrări a spus la un moment dat: „Domnilor, să rămânem în Caragiale și să nu cădem în Budai-Deleanu (autorul «Țiganiadei»)!“ Adică se putea și mai rău. Nivelul „Caragiale“ era deja acceptat. Dacă ați căuta undeva „Monitorul Oficial“, partea a II-a, care cuprinde dezbaterile din parlament, veți găsi de fapt o versiune extinsă a actului III din „O scrisoare pierdută“. Pentru că, în afară de ce se spune de la tribună, între paranteze se înregistrează „aplauze“, „râsete“, „vociferări“... Indicațiile scenice . Da, este exact o piesă de teatru Un exemplu care-mi vine în minte „Domnul Adrian Severin urcă spre tribună, ținând mâna dreaptă în buzunar. (Voci din sală: «Ia mâna de pe NATO!»)“ ► Ați revenit, în 2004, la Caragiale cel din cărți . Dar cel din viață ne urmărește pe toți, indiferent că suntem sau nu în parlament. Nu trebuie neapărat să fii în parlament pentru a trăi într-un mediu caragialesc 6 I Sâmbătă, 6 februarie 2010 I Evenimentul zilei PRINCIPIU „Un partid lipsit de simțul umorului este o ofensă la adresa națiunii“ ► și momentul „flăcării violet“, și celelalte imediat următoare alegerilor prezidențiale, au dus la apariția multor bancuri, un folclor proaspăt, t. Da, a fost o perioadă fertilă. ► înseamnă asta o apropiere a românilor față de politică sau o distanțare, prin ridiculizare? S-ar putea produce ambele efecte. Adică omul de care ai râs îți poate deveni mai apropiat, ți-ai vărsat năduful râzând și, dincolo de asta, poate dispărea senzația de încrâncenare, veninul. Dar, în același timp, poate fi și un râs vindicativ. Sunt situații în care umorul nu apropie factorii, ci dimpotrivă, trasează o linie despărțitoare foarte severă, într-o emisiune. Dan Diaconescu i-a spus lui Băsescu un banc sub formă de întrebare: „Băsescu și Geoană se află pe un vapor. Vaporul se scufundă. Cine se salvează?“ Și Băsescu n-a știut răspunsul: „Poporul român“. Itn Dică a râs Cum a reacționat Băsescu: ► Pare un personaj cu mai mult simț al umorului decât ceilalți, iar asta îl apropie cumva de alegător. Este asta o cale pentru politicianul român de azi? O Da. Unul dintre principiile înscrise în platforma Partidului Liber Schimbist suna astfel: „O politică lipsită de curtoazie și civilitate sfârșește prin autodiscreditare. Un partid lipsit de simțul umorului este o ofensă la adresa națiunii“. Și, după un timp, o ziaristă m-a întrebat dacă națiunea are motive să se simtă ofensată, Zic: „Da, dar dreptul de a o spune aparține exclusiv națiunii“.