Evenimentul Zilei, februarie 2010 (Anul 19, nr. 5784-5808)

2010-02-06 / nr. 5789

CTIMK­y >«JRw <'sMAK&fe ^ “ț*" Evenimentul Scurta istorie a celui mai vesel partid din România­­. In primul an de clocot democratic, Partidul Liber­ Schimbist apărea pe scena politică autohtonă pentru a le da curaj contemporanilor, sub deviza: „Caragiale e cu noi!“ i­lad Odobescu Andrei Udișteanu D­upă dispariția tovară­șilor, n-a urmat doar epoca politică a domni­lor. A mai fost o mână de „stimabili“, „onorabili“ și „vene­rabili“, demni urmași ai operei lui Ion Luca Caragiale. Partidul Liber-Schimbist (PLS) a fost un fenomen unic: s-a înființat în urma unui manifest publicat în nou-creatul ziar „Libertatea“, pe 6 februarie 1990, de către caricaturistul Octavian Andronic, care pleda pentru ne­cesitatea acestui „partid istoric“ în vremuri de restriște. Partidul a avut filiale județene, a avut și un organ de presă, intitu­lat „Răcnetul Carpaților“ - după ziarul lui Cațavencu din „O scri­soare pierdută“. în fruntea PLS a fost ales - evident - un specialist în Caragiale, profesorul universi­tar Ștefan Cazimir. Care astăzi își amintește că din gluma lor serioa­să a ieșit o campanie și chiar un re­zultat admirabil la primele alegeri din mai 1990. PLS ocupa un loc în noul parla­ment, de la tribuna căruia liderul formațiunii nu ezita să-și recite ­uneori la propriu, prin epigrame și replici caragialiene - crezul politic umoristic și nu numai. PLS a adus în haosul din 1990, plin de termeni duri, titulaturile de „venerabil“ sau „stimabil“, pentru politicienii agreați, și pe cel de „re­probabil“ celor din tabăra opusă. „Liber-schimbismul“ de tip Ca­țavencu, străin sensului economic, făcea referire la salturile unora de la o extremă politică la alta. Se ofereau chiar titluri de „canguri“ pentru cei mai spectaculoși „săritori“. O po­veste cu zâmbet care a durat până în 1992, odată cu introducerea pra­gului electoral de 3%, când PLL a intrat, cu demnitate în istorie. : J' :­li Ika» k­­ 1­8 APRILIE ’90. Prima ședință a liber-schimbiștilor în incinta actualului Liceu „Cervantes“, cu Ștefan Cazimi la tribună. Nenea Iancu lipsește din cadru, însă e pe acolo Foto: Agerpre: STIMABILI ȘI ONORABILI LA TRIBUNĂ Caragiale intră în parlament „Dacă mă veți trimite în Ca­meră, voi lua cu mine opera lui Caragiale și voi cita din ea ori de câte ori va fi nevoie!“ Acesta a fost ideea cu care Ștefan Cazimir, ales pe 8 aprilie 1990 ca președinte al PSL, intenționa să-i farmece pe alegători pentru un loc în noul parlament. Partidul fusese inițiat de pri­mul redactor-șef al ziarului „Li­bertatea“, Octavian Andronic, in­spirat de piesa „O scrisoare pierdută“. Istoria de început a PLL e plină de evenimente notabile, lipsite de sforăitoarele dezbateri parlamentare. Partidul lui Caragi­ale avea să mai taie din încrânce­narea vremii. Cazimir descrie, în cartea sa „Caragiale e cu noi!“, publicată în 1997, câteva momente din istoria celui mai original partid al Româ­niei. Sediul partidului era în Stra­da Transilvaniei - o mansardă un­de spiritul boem se îmbina cu parodierea limbajului politic al lui Cațavencu. Primul congres avea să se țină în actualul local al Liceului „Cervantes“. De la o tribună pe ca­re era desenat un zâmbăreț cu floarea în colțul gurii răsunau pri­mele șarje politice. „Caragiale e cu noi!“ era unul dintre sloganuri cu care liber-schimbiștii s-au avântat în alegeri. Mentorul era chiar acolo, zâm­bea dintr-un portret. Contempo­ranii zâmbeau și ei la interviurile cu membrii partidului, pline de re­plici gen: „De ce participați la ale­geri?“­­ „Mi s-a urât cu binele!“ „Venim să vă devastăm!" Au fost și momente de cumpă­nă, după ce, la o emisiune televiza­tă cu liderul PLL, a fost difuzată o romanță care conținea aluzii la „trandafirii scuturați“ ai FSN, a început să curgă cu telefoane la se­diul partidului. Potrivit modei vremii, pe lângă vorbele „de bine“ transmise prin telefon de Asociația Florăreselor sau de minerii din Cavnic, câțiva cetățeni l-au averti­zat scurt pe vicepreședintele PSL, Gheorghe Boșman, ce avusese ghinionul să răspundă: „Venim să vă devastăm!“. Boșman a avut inspirația să mute firma partidului pe o clădire abandonată de vizavi. Când cetățenii revoltați au sosit, plini de „voie bună“, Bosman i-a îndrumat amabil către clădirea pă­răsită, adăugând că „din păcate, a devastat-o altcineva înainte“. Ce­tățenii plecau, scrie Cazimir, „cu sentimentul datoriei împlinite“. I.L. Caragiale însuși încercase să intre în politică spre sfârșitul vieții. Putem spune că a obținut locul „prin delegare“, atunci când PSL a luat peste 45.000 de voturi la alegerile din mai 1990. De ajuns pentru ca Ștefan Cazi­mir să țină prelegeri vesele de la tri­buna parlamentului, să-și corecte­ze gramatical colegii, să propună măsuri dure, precum debarasarea de tablourile realist-socialiste de pe pereții parlamentului, să recite epi­grame sau chiar să fredoneze romanțe cu subînțeles. Și, evident, să citeze din Nenea Iancu ori de câ­te ori era nevoie. Totul până la in­troducerea pragului electoral de 3%, în 1992, Cazimir trecea în formațiunea lui Ion Iliescu, fără a se dezice de principiile „liber- schim­­bismului“ caragialian. „UN ZÂMBET ȘI O FLOARE“ N-AU FOST DE AJUNS „Forța noastră era prea mică, încrâncenarea­­ prea multă“ Dincolo de amănunte pur pro­cedurale, Partidul Liber-Schimbist continuă să existe, explică profe­sorul Ștefan Cazimir, în temeiul unei hotărâri a Consiliului Direc­tor, adoptată în 1993, toți cei care-și schimbă partidul devin automat membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist. ► EVZ: Care era menirea parti­dului, în acea mare de formațiuni apărute imediat după Revoluție? •­> Ștefan Cazimir: Cred că era ex­presia stării de euforie care ne cu­prinsese pe toți. La unii s-a tradus în forme mai grave, mai severe, în timp ce la liber-schimbiști s-a mers pe latura sudică. Ceea ce reprezintă, într-un fel, o premieră pe plan mon­dial. Tentative de acest fel s-au mai înregistrat și în alte locuri și le menționez în carte („Caragiale e cu noi“, Editura Garamond Junior, 1997). Dar nicăieri în lume - cel puțin în limita informațiilor de care dispun - o asemenea formațiune n-a ajuns în parlament. Forța partidului: femeile divorțate * Să înțelegem că românii au mai mult spirit ludic și mai mult simț al umorului decât alții? t> (Râde) Probabil... A fost și con­junctura favorabilă a legii electo­rale din 1990, care a asigurat cea mai riguroasă repartizare a man­datelor. ► cât de serioasă era organiza­rea partidului? > Era o organizare atât de elas­tică, încât s-ar putea spune că nici nu merita numele de organizare. Acolo unde liderii locali aveau o anumită vocație organizatorică s-a simțit acest lucru. O remarcă interesantă, cele mai puternice organizații au fost conduse de fe­mei divorțate. La Constanța - o femeie divorțată, la Brașov - o fe­meie divorțată, la Neamț - o fe­meie divorțată. Și în aparatul Consiliului Director, la București, de asemenea - foarte activă - o fe­meie divorțată. Vreo două dintre ele au plecat între timp din țară. ► Putem spune că aveau o mai mare experiență în politică. ï. (Râde) Nu știu... Și la Suceava, ziarul de acolo a fost condus de o femeie. Deci unde a fost mai multă fermitate, organizatorică, în frun­tea organizației se găsea o femeie divorțată Presupun că exista un statut al partidului.. .. Da, exista un statut, exista și o platformă. Ideea cardinală era că se poate face politică fără încrân­cenare. Chiar ultima frază din ra­portul pe care președintele l-a ținut la congresul de constituire din 8 aprilie 1990 suna astfel: „Dacă vom izbuti să introducem în viața politică a țării o fărâmă de zâmbet, de cordialitate și înțe­legere, înseamnă că nu ne-am născut degeaba!“. Și totuși pare să existe tot mai multă încrâncenare, cu fiecare campanie electorală. 1. Da, pentru că Partidul Liber­ Schimbist a încetat să mai existe! ► Dacă rămâneați pe scena poli­tică poate era altceva. Nu știu. Până la urmă, forța acestui partid era prea mică, iar încrâncenarea­­ prea multă. Pe de altă parte, când am spus că a dis­părut, am comis o mică impro­prietate, sigur că partidul, ca en­titate politică, nu mai ființează. Dar există în continuare liber­­schimbiști, prin faptul că toți cei care-și schimbă apartenența po­litică devin automat membri de onoare ai PLS, în temeiul unei hotărâri a Consiliului Director adoptată în 1993 . De ce ați ales o apropiere față de partidul lui Ion Iliescu? !. Acolo mi s-au deschis porțile. P- Discursurile dumneavoastră din parlament erau foarte bine primite. Vă amintiți unul anume?­­ Odată, era o moțiune de cen­zură, în ultima legislatură din cap am făcut parte. Și, în luarea mea de cuvânt, am spus către cei care o în­tocmiseră: „Vorba lui Creangă «Dacă v-a învățat cineva, rău v-i priit, iar dacă ați făcut-o din capu vostru, rău cap ați avut». Și apoi am divulgat sursa: „Am citat din «Povestea porcului»“ ,Domnilor, să nu cădem în Budai-Deleanu!“ ► Ați fost membru al parlamen­tului, cu întrerupere de patru ani până în 2004. t> O a doua legislatură a fost 1992-1996, în 1996 n-am mai can­didat. Și am revenit în legislatura 2000-2004. „ L-ați întâlnit pe Caragiale pe holurile parlamentului? ””. El apăruse acolo încă din faza CPUN-ului (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, format în 1990), când un participant la lu­crări a spus la un moment dat: „Domnilor, să rămânem în Cara­giale și să nu cădem în Budai-De­leanu (autorul «Țiganiadei»)!“ Adică se putea și mai rău. Nive­­lul „Caragiale“ era deja acceptat. Dacă ați căuta undeva „Monito­rul Oficial“, partea a II-a, care cuprinde dezbaterile din parla­ment, veți găsi de fapt o versi­une extinsă a actului III din „O scrisoare pierdută“. Pentru că, în afară de ce se spune de la tri­bună, între paranteze se înregis­trează „aplauze“, „râsete“, „voci­ferări“... Indicațiile scenice . Da, este exact o piesă de teatru Un exemplu care-mi vine în minte „Domnul Adrian Severin urcă spre tribună, ținând mâna dreaptă în buzunar. (Voci din sală: «Ia mâna de pe NATO!»)“ ► Ați revenit, în 2004, la Cara­giale cel din cărți . Dar cel din viață ne urmărește pe toți, indiferent că suntem sau nu în parlament. Nu trebuie nea­părat să fii în parlament pentru a trăi într-un mediu caragialesc 6 I Sâmbătă, 6 februarie 2010 I Evenimentul zilei PRINCIPIU „Un partid lipsit de simțul umorului este o ofensă la adresa națiunii“ ► și momentul „flăcării violet“, și celelalte imediat următoare alegerilor prezidențiale, au dus la apariția multor bancuri, un folclor proaspăt, t. Da, a fost o perioadă fertilă. ► înseamnă asta o apropiere a românilor față de politică sau o distanțare, prin ridiculizare?­­ S-ar putea produce ambele efecte. Adică omul de care ai râs îți poate deveni mai apropiat, ți-ai vărsat năduful râzând și, dincolo de asta, poate dispărea senzația de încrâncenare, veninul. Dar, în același timp, poate fi și un râs vin­dicativ. Sunt situații în care umo­rul nu apropie factorii, ci dimpo­trivă, trasează o linie despărțitoare foarte severă, într-o emisiune. Dan Diaconescu i-a spus lui Bă­­sescu un banc sub formă de între­bare: „Băsescu și Geoană se află pe un vapor. Vaporul se scufundă. Cine se salvează?“ Și Băsescu n-a știut răspunsul: „Poporul român“. I­tn Dică a râs Cum a reacționat Băsescu: ► Pare un personaj cu mai mult simț al umorului decât ceilalți, iar asta îl apropie cumva de alegător. Este asta o cale pentru politicianul român de azi? O Da. Unul dintre principiile în­scrise în platforma Partidului Li­ber­ Schimbist suna astfel: „O po­litică lipsită de curtoazie și civili­­tate sfârșește prin autodiscredi­­tare. Un partid lipsit de simțul umorului este o ofensă la adresa națiunii“. Și, după un timp, o zia­ristă m-a întrebat dacă națiunea are motive să se simtă ofensată, Zic: „Da, dar dreptul de a o spune aparține exclusiv națiunii“.

Next