Evenimentul Zilei, octombrie 2017 (Anul 26, nr. 8086-8107)

2017-10-31 / nr. 8107

de Sever Voinescu REFLEXUL DE CULTURĂ Din istoria melancoliilor noastre P­rivesc pe geam cum orașul acesta vulnerabil și așchii alunecă, melancolic, în luna noiembrie, îmi aduc aminte de o poveste care s-a petrecut în acest oraș acum exact 105 ani. Mai pre­cis pe 18 noiembrie 1912. Multe s-au schimbat în lumea asta de­ atunci, dar lunia noiembrie nu s-a schimbat deloc în București. Luna noiembrie este cea mai antipatică lună a toam­nei pentru că este ultima, este cea mai rece și cea mai noroioasă. 18 noiem­brie 1912 a fost ca orice altă zi de no­iembrie și le-a fost bucureștenilor așa cum ne-a fost nouă ziua de ieri, cum ne este ziua de azi ori cum ne va fi ziua de mâine, mohorîtă, fri­guroasă, cu nori murdari așezați pe creștetele capetelor noastre, cînd stă să plouă, dar nu plouă, ba uneori plo­uă dar nu mult și apoi iar stă să plo­uă. în acea zi, un tren marfar de la Viena a intrat în Gara de Nord por­nind și scîrțîind din roți. Șeful Gării a trecut la preluarea vagoanelor, după regulament, însoțit de șeful trenu­lui, au ajuns la un vagon care nu avea acte de însoțire. Șeful trenului a spus șefului Gării că nu știa multe despre ce conține vagonul sigilat, știa că în interior este un sicriu care transpor­tă trupul neînsuflețit al unui boier ro­mân și că actele se pierduseră unde­va în Germania; în rest, nu știa nimic. Cine e mortul, unde trebuie să ajungă, de unde vine precis­­ nu știa. Vago­nul ajunsese la Viena dintr-o greșeală de manevră făcută într-o gară de tri­aj germană, căci trebuia să vină la București direct de la Berlin. La Vie­na, vagonul a stat pe o linie moartă o zi sau două pînă s-a alcătuit o gar­nitură către București, a fost atașat și iată­l ajuns la destinație. Actele, însă, se rătăciseră. Șeful Gării a fă­cut proces-verbal, a rupt plumbii și a pătruns în vagon. într-adevăr, în interior se afla un sicriu împreună cu diferite articole funerare, inclu­siv coroane veștejite de la ceremonia funerară care avusese loc deja cu luni de zile înainte. Examinîndu-se, șeful Gării a constatat rapid că în sicriu se afla trupul neînsuflețit al scriitorului Ion Luca Caragiale , telefonat imediat lui Take Iones­­cu, pe atunci ministru de Interne și lui Constantin Dissescu, pe atunci ministru al Instrucțiunii publice. Au fost de îndată anunțați și Matei, fiul scriitorului, dar și prietenii Vlahuță și Delavrancea, care au venit la Gară împreună cu un preot. Au preluat cum se cuvine sicriul și l-au depus la biserica Sf. Gheorghe. S-au organizat rapid cele necesare înmormântării cu onoruri oficiale și pe 22 noiembre, în­tr-o zi cu ploaie și lapoviță, că altfel de zile nu există în noiembrie, Cara­giale a fost dus să se odihnească în veci acolo unde se găsește și acum, la Cimitirul Bellu. C­aragiale se stabilise la Berlin în 1905, unde a și murit pe 9 iu­nie 1912. Fusese înhumat acolo, dar autoritățile române, familia și pri­etenii au făcut demersuri imedia­te pentru repatrierea rămășițelor sale. A fost dezgropat și trimis spre București cu trenul. Cum ziceam, va­gonul s-a rătăcit și actele însoțitoare ale vagonului la fel. Sicriul lui Cara­giale a făcut 20 de zile de la Berlin la București, mergînd aiurea prin Ger­mania și Austria. Dar nici măcar după această lungă întoarcere acasă Ca­ragiale nu a fost liniștit, bietul de el. A fost înmormântat cu ceremonii am­ple, cu gardă și coroane nenumăra­te, inclusiv de la Regină, cu membrii ai guvernului în procesiune, cu dis­cursuri rostite de faimoșii săi prie­teni și de înalți oficiali, la stînga lui Mihai Eminescu. Simbolică și potri­vită așezare, între morminte, firește, s-a lăsat un anumit spațiu. în 1963, în acest spațiu a fost strecurat mor­­mîntul academicianului Traian Să­­vulescu. Iar un an mai tîrziu, de par­tea cealaltă a mormîntului lui Cara­giale s-a așezat spre veșnică odihnă mormîntul lui Mihai Ralea. Vă las să meditați !'"'' ăsiți povestea aceasta melan­­­­colică? Nu-i așa. Melancoli­că nu-i povestea, melancolici sînteți dumneavoastră din cauze de noiem­brie. în 1621, umanistul englez Ro­bert Burton a scris o carte intitula­tă „Anatomia melancoliei“, care este socotită și astăzi drept referință obli­gatorie cînd vine vorba despre me­lancolie. Cartea, redutabilă prin consistență și după patru secole, conține mii de citate și de referiri la ceea ce credeau filozofii, medicii și teologii despre melancolie, din anti­chitatea greco-romană pînă la Bur­ton. Melancolia, vedem în pagini­le „Anatomiei“, era socotită o boa­lă a sufletului care se putea vinde­ca numai prin efortul interior al bol­navului. Vedeți, nu e mare deosebire între terapiile de azi și cele de acum 400 de ani cînd e vorba despre ma­ladiile sufletești! Sarcina vindecării revine bolnavului mai degrabă decît doctorului. Robert Burton face două observații perfect relevante și as­tăzi. Prima este aceea că melanco­lia se prezintă, cel puțin la început, ca o dispoziție, ca o stare trecătoare, însă, ciudată, sufletului îi place otra­va cu gust dulceag a melancoliei și revine tot mai des și pentru perioade tot mai îndelungate la această stare. Așa se face că melancolia se trans­formă încet-încet din stare trecătoa­re în trăsătură definitorie a sufletu­lui, cu toate consecințele rele care vin de aici. A doua observație a lui Bur­ton este că melancolia ne încearcă pe toți, că nu există om perfect imun la melancolie. Orice om a fost, măcar o dată în viața lui, profund melancolic. Că i-a trecut ori nu, asta e altă ches­tiune. Iar inevitabilitatea melancoli­ei îl face pe Burton să spună că, mă­car în acest sens, ea este similară morții. Așadar, dacă vi se întîmplă ca, oriunde v-ați afla zilele astea, în mașină, cu ștergătoarele pornite, pe stradă, sub umbrelă, în casă privind pe fereastră, să simțiți că vă cuprin­de melancolia, consolați-vă cu gîn­­dul că nimeni nu-i scapă. έn general, sursa principală a me­­llancoliei este privirea paradisia­­că spre realitatea înconjurătoare. Se zice că avem în noi amintirea Pa­radisului, a vîrstei de aur a omului, a lumii perfecte din care strămoșii noștri imemoriali au fost alungați pentru că au greșit. Se zice că ori­ce constatare a nepotrivirii din­tre lumea reală și memoria Paradi­sului din noi produce un amestec de tristețe (pentru că vedem că nu mai e așa cum ne amintim noi că trebu­ie să fie lumea) și de plăcere (pentru că ni se redeșteaptă cea mai frumoa­să dintre amintirele impregnate în ADN-ul nostru, cea a Paradisului). Cam aceasta ar fi melancolia. Se ci­tează adesea un fragment scris în veacul al IV-lea de­ Grigore de Nissa ca fiind una dintre cele mai timpu­rii mărturii ale melancoliei: „Ori de cîte ori văd un colț de stîncă, o vale, un plai acoperit cu iarbă proaspăt răsărită sau podoaba cu chip felurit a copacilor sau crinii de la picioa­rele mele îndoit înzestrați de natu­ră căci sînt și frumos mirositori și împliniți la culoare, ori de cîte ori văd în depărtare marea spre care se îndreaptă nori rătăcitori sufletul mi se umple de o tristețe care nu este fără de plăcere”. E­timologic, melancolie vine din greaca­ veche, de la melas = ne­gru și khole = bilă, umoare, fiere. Melancolia, de la bun început, a fost percepută ca o stare umorală nea­gră, pusă sub semnele lui Saturn și al Lunii - Nerval vorbea despre „soarele negru al melancoliei“. Descoperă un nou mod de a citi știrile! Abonează-te acumi la evz.ro P­R­E­M­I­U­M și ziarul în format PDF și acces la toate edițiile precedente. 15 euro* /an premium.evz.ro mus n In anl, ‘prețul nu include TVA

Next