Evenimentul Zilei, iulie 2019 (Anul 28, nr. 8523-8545)

2019-07-02 / nr. 8524

s POFTITI LA CULTURĂ! ! de Florian SAIU 19 Ce făcea I. L. Caragiale când nu avea bani de mâncare pentru copii? Viața dramaturgului povestită de fiica sa E­caterina Caragiale, că­sătorită Logadi, a fost singurul copil al ma­relui dramaturg care a avut o viață lungă (a trăit până la 90 de ani). Alintată Tuski sau Kob­inka, rod al iubirii dintre Ion Luca Caragiale și Alexan­drina Burelly, Ecaterina a ră­mas în istoria culturii noastre grație unei memorialistici stră­lucite. Ea nu și-a ironizat și jig­nit tatăl, așa cum a făcut-o Ma­­teiu, fratele vitreg și totoda­tă băiatul scriitorului rezultat din relația cu Maria Constan­­tinescu, o frumușică angajată a fabricii de tutun „Belvedere“. Dimpotrivă, Amintirile Ecaterinei Logadi despre părintele Caragiale, prea puțin cunoscute, deloc vântura­te în îmbâcsitul câmp școlăresc românesc, merită, măcar în fuga acestei rubrici, (re)aduse în atenție, iată ce scria, la cincizeci de ani de la dispariția iubitului ei tată (stins din viață într-un înce­put de vară, 9 iunie 1912, la Ber­lin) în „Viața românească“ nu­mărul 6, anul 1962: „Sunt singu­ra în viață dintre copiii lui și do­resc să culeg din amintirile mele ceva care să ajute la înțelegerea făpturii lui ca om și ca scriitor. Chipul lui îmi apare și astăzi viu. Văd ochii lui pătrunzători în care alternau sclipiri de ironie sau de blândețe și sunt cuprinsă de o adâncă emoție în fața sarcinii pe care mi-am luat-o“ Fiica lui Ca­ragiale se va achita însă bine de această „sarcină“. Cum a apărut „Bubico” „Din anul 1900, când am pă­răsit casa bunicilor, a început se­ria mutărilor noastre. Schițele De închiriat și Caut casă ilustrea­ză viața noastră din București când, în trei ani, am schimbat pa­tru locuințe. Văd casa în care am stat cândva și care există încă și azi, pe str. Maria Rosetti nr 5, pe atunci Sf. Spiridon, și unde, ca și în schița De închiriat, se află lipi­te, spate în spate, două clădiri ge­mene, «identice la fel». Locuința noastră era orientată spre nord, iar cea locuită de proprietar spre sud. Tot ca și în nuvelă, tata a propus proprietarului să facem schimb de locuință. Refuzat, el s-a supărat și ne-am mutat la mică distanță de acolo, în str. Ro­tari, azi I. L. Caragiale. Casa exis­tă și astăzi, la nr. 21-23. Proprieta­rul avea un cățel foarte răsfățat, pe care-l chema Bubico, și care era sortit să treacă la nemurire în schița cu același nume”. Acum, că ne-am lămurit și cine l-a inspirat pe Caragiale să scrie „Bubico“ să deslușim câte ceva și din activitatea de berar a nuvelistului: „Pe vremea ace­ea, tata ședea puțin acasă. Știam că deschisese o berărie. Intr-o zi am pornit cu mama și fratele meu Luchi să-i facem acolo o vizită. Mi-a rămas imaginea unei săli întunecoase, cu mese multe și ca­napele îmbrăcate în catifea roșie așezate de-a lungul pereților. Apoi imaginea voioșiei cu care ne-a întâmpinat tata, care, după ce ne - a așezat, ne - a dat să bem în pahare burtoase ceva amar, care înțepa limba. Tata n-a stat mult cu noi căci, zărind niște « amici », s-a așezat cu ei la altă masă. N-a Pot să mor liniștit că n-am scris nimic de care să-mi fie rușine"/ ION LUCA CARAGIALE trecut mult de la această vizită și am auzit că tata s-a plicitisit de berărie, așa că nu-i mai plăcea să meargă acolo“ Foame de bani în plin plan creator In continuare, Ecaterina Lo­gadi nu ezită să rememoreze și momente mai puțin faste ale fa­miliei Caragiale: „Ne-am mutat apoi în str. Sculpturii 20, într-o casă ursuză, cu chirie mai mică. Aici tata era mereu supărat, în­­tr-o noapte de viscol s-a prăbușit cu zgomot asurzitor tot geamlâ­cul marchizei, iar frigul s-a nă­pustit dușmănos în casa posacă. Mama mi- a spus mai târziu că, la acea epocă, deși tata era în plină putere de creație, o duceau foar­te greu. Lipseau multe în casă și mai cu seamă banii. La un timp nu aveam nici pentru masă, și uneori mama aștepta istovită să vină tata cu banii obținuți din vânzarea unor cărți din bibliote­că. Mama suporta eroic acele lip­­­suri și nu se plângea niciodată. Peste un an iar ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, și ne-am fi mutat încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din țară“ In volumul editat de Ștefan Cazimir, „Amintiri despre Cara­giale“ (Humanitas,2013),se regă­­sesc (și) memoriile Ecaterinei Lo­gadi legate de perioada berlineză, după ce dramaturgul moștenise cele 25 de milioane de lei din ave­rea mătușii Momuloaia și scăpa­se de spectrul sărăciei. „O întâm­plare l-a despovărat pentru o vre­me pe fata de grija zilei de mâine­­ notează Ecaterina, cu trimitere la acea însemnată sumă de bani. Am plecat atunci cu toții într-o lungă călătorie în străinătate, co­lindând mai multe țări din Euro­pa, după un itinerar minuțios al­cătuit de tata. Această călătorie, făcută totuși în condiții modes­te, i-a adus tatii uitarea amără­ciunilor și decepțiilor avute până atunci în țară”. „Aici «nu prind« râla de galoși»” Timp de un an, familia Ca­ragiale a colindat Austria, Italia, Elveția, Franța, Olanda și Ger­mania. „Austria l-a încântat pe Caragiale? Unul din puținii oameni cu care aș vrea sa mă întâlnesc și pe lumea cealaltă. C-un asemenea tovarăș m-aș bizui să-nfrunt și urâtul eternități" ALEXANDRU VLAHUȚA tata. Ii plăceau voioșia oameni­lor, peisajul frumos «ca o grădi­nă», grația vieneză, apoi tradiția muzicală a țării lui Mozart și Be­ethoven, idolii lui. La Paris a fost tot timpul de o rară veselie. Aco­lo am stat cel mai mult, și acolo și-a găsit tata cei mai mulți pri­eteni. Mergea zilnic prin muzee și biblioteci. Și am fost surprinși, Luchi și cu mine, când mai târziu ne-a spus că Parisul l-a dezamă­git. Noi copiii ajunsesem la con­vingerea că spunea aceasta ca o reacție contra snobilor, care ad­mirau Parisul fără să-și fi dat os­teneala să-l cunoască și să-i pri­ceapă adevăratele frumuseți”. Țara preferată a peregrinări­lor caragialiene a rămas, potrivit Ecaterinei, Italia. Cu o excepție: „La Neapole - scrie aceasta -, l-au îngrozit mizeria și murdăria zdrențelor care atârnau în ulițele strâmte prin care se scurgeau lă­turile. Aici «se prinde râia de galeși» - zicea el. Am plecat de acolo în așa grabă, că mama nu a avut nici timpul să-și ia rufele de la spălătorie“ Și, înainte de încheierea aces­tei prime părți a memoriilor Eca­terinei Logadi, câteva amănun­te „casnice“ din perioada hai-hui prin Europa: „Aveam foarte puțin bagaj și nu podesam altă îmbrăcă­minte decât ce aveam pe noi. Când o haină se învechea, ne cumpăra alta, iar cea veche era lăsată pe loc, «ca să nu se complice existența». Batistele întrebuințate le arunca pe geam din mersul trenului, zicea că le trimite la spălătoreasă, spre dezolarea mamei, care era ordo­nată și chibzuită”. Original Nenea Iancu,nu? jjJTț 'Vfrl à iXuil d­­e Vovbim neștiută a lui Warren Buffet; de la prii si timbre la investiții de miliarde la Bursă! 1 a 5CV -iî "rT­­i —v :

Next