Evenimentul, ianuarie-martie 1900 (Anul 8, nr. 1-55)

1900-03-11 / nr. 39

v SERI4 TIa OUL AL TI­MeA No. 39 UN NUMĂR 10 BANI REDACȚIA STR­ADA LAPUȘNEANU­ No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN ABONAMENTE: înainte pe un an ... . Lei 24 „ „ 6 luni .... „12 „ v 3 luni . . „ 6 In streinătate un an . . . „ 36 Un număr 10 ban! SĂMBATA 11 MARTIE 1900 Anunciuri, Inserții și Reclame Regina 1 linia garmond Lei 4 si II si si III IV Manutorisurile eec/U nu inapoieze Un număr vechi 30 danii ADMINISTRAȚIA STRADA LAPUȘNEANU No. 44. 50­25 Cetățeni, Colectiviștii nerușinați, cari au cercat să introducă limba ma­ghiară în școalele române din Ardeal, în unire cu socialiștii cosmopoliți, vă­ invită la o în­trunire de protestare la teatrul J Pastia, unde histrionii, ce nu ro­șesc, să mintă fără rușine, să plîngă fără nevoe. Ce sfruntare ! Acei, cari au dus orașul nostru pană la fali­ment, acei, cari au cercat să sfărîme instituția sfintului Spi­ridon, golindu i cassa și cer­­cînd a-i amaneta moșiile, acei, cari au lăsat în părăsire bol­navii de prin spitale, neplătin­­du-le mîncarea pe cîte 8 luni, acei, cari au despocat comuna pentru gheșefturi ale lor sau ale societăților, pe cari le repre­­zîntau, urmărind gheliruri de seci și sute de mii de lei, aceia au încă curajul să vie să vă vorbească de iubirea de oraș și de iubirea de țară ! Cetățeni. Cînd colectivitatea trădătoare s’a prăbușit de la putere subt uraganul miniei populare, a la­­sat după dînsa un dezastru. Pe lingă datoria regulată, s’a găsit că acum aproape un an statul datora pe chitanțe, — bonuri de tezaur — 65 milioane și erau în­cepute lucrări nebunești, ce tre­buiau imediat achitate, pentru una sută milioane lei, iar în ca­să nici un ban —și 10 milioane deficit. Cunoașteți anul de criză nepil­duită, prin care am trecut. Țară era la un pas de faliment. Parti­dul conservator a fost nevoit să facă reduceri și să sfîrșească cu cheltuelile necugetate. A fost, deci constrîns să se gîndească și la reziliarea contractului Mattier care fusese de două ori mărit de către liberali și a căutat pro­cedeul. Cetățeni. Întreprinzătorul Hallier a ce­rut un tribunal de arbitri, in conformitate cu articolele 340 și 341 din procedura civilă,­votată subt liberali, și după convenția încheiată la 1878 de către an­treprenorul Grillouje cu minis­terul Ion C. Brătianu și în care se află un articol, ce sună ast­fel: ART. 24 „Toate contestațiunile ce ar putea naște din interpre­tarea contractului de față intre guvern și concesionar, se vor face fără apel de către un Tri­bunal de arbitri. Arbitrii și supra-arbitrul vor putea fi indigeni sau străini Aceasta convențiune e iscălită de d. Eugen­iu Stătescu, unul din șefii colectiviști, prim ministru fiind întemeetorul partidului lor. Și azi El acuză partidul con­servator de „înjosirea demni­­tăței naționale prin constituirea unui tribunal arbitrar, alcă­tuit din streini“, cînd Ei au creat precedentul invocat, pe cari conservatorii au fost ne­voiți să-l admită !! Ei vin îna­intea Dv. să verse lacrimi de crocodil și să vă ceară să pro­testați în contra guvernului con­servator. EI, care, după ce au spulberat averea tarei, au și u­­milit-o înaintea dușmanului nos­tru îngîmfat!! Cetățeni. Ei au ramas aceeași, veșnic a­­ceeași, apostoli ai minciunei și a nerușinatelor vorbe goale, făp­tuitori de rele, după cari nu ră­­mine o faptă bună, o vorbă de adevăr. Cetățeni, feriți-vă de pan­glicarii siniștri. Ewa&niesienteiS« 110 SIBIIM: " Cînd au căzut liberalii au lăsat si­tuația financiară cunoscută : 65 mili­oane datorii pe bonuri de tezaur și 10 milioane deficit. Declarația d-lui ministru de finanțe, făcută alaltă­ ori în Senat, cum că, gra­ție economiilor realizate și chibzuelei cu care s'au orînduit cheltuelile Statului, budgetul, care intră în curs de la A­­prilie viitor, se închee cu un excedent de șase milioane, e deci de natură să surprindă în mod fericit pe toți oamenii cari intraseră la grijă despre soarta finanțelor noastre. Iată dar diferența între noi și ei : noi adunăm, ei risipesc , noi îmbogă­țim țara, ei o sărăcesc. Dar asta o știe o lume întreagă. VORBE Margaretei. Se făcea o zare largă, cuprinsă toată de soare, dar un soare de primă­vară, a cărei căldură era tem­perată de vîntul ușor, ce rupea florilor în mugur miresmele lor. Căci de pre­tutindeni răsăriau, frumoasele doruri ascunse de fire în petale albe ca cu­getul curat, roze ca obrazul copilei fermecate, roze ca buza-i îmbujorată, albastre ca ochiul fecioarei visate de Goethe. Incet-încet, se auzia un cîntec molcom și din firea întreagă pare că se exala o poftire la veselie, la iu­bire,­la viață. Și iată că doi fluturi, ușori ca gîn­­dul, cu repezi aripi albe, se iviră. Ve­­niau din puncte deosebite, unul adu­­cînd polen din părțile apusane, cel-l-­alt de la răsare—sare; ei plutiră în aer o clipă, scuturînd ușor aripele liliane, se lăsară pe un trandafir deschis, ca îmbătați de parfum și se apropiară. O clipă statură alături, neștiutori de lu­me, neștiutori de soarele, care se tot rîdiea, de florile ce îmbălsămeau, de păsările ce cîntau. Apoi, se ridicară, sburară și se perdură în zare, unul cătră soare-apune și cel­l­alt cătră ră­sărit. Văzut-ai priveliștea descrisă unde­va, a­vea? Nu, de­sigur, nici eu. Dar mie-mi pare frumoasă, fiind-că e ne­văzută. Dacă ar fi subt ochii noștri, ași vedea, poate, umbre la tablou, florile ar fi pălite, soarele prea­­ cald, fluturii cu pete. Așa, departe, în ne­­existență, aproape în minte, el îmbra­că formele cele mai atrăgătoare, cu­lorile cele mai dragi. Nu-i imaginația poetului, care face farmecul naturii, ci magicianul suprem, care dă frumu­­seța fără țară, e necunoscutul. Așa crede Paust. VINDUȚI LUI HALLIER -Presupunerile noastre. — Cuvîntarea d-lui Poincaré. Pressa. Din spusele marelui advocat fran­cez, cit și, mai ales, din scrisoarea, ce el a adresat-o d-lui Nacu, noi deduceam că Hallier are în mină documente zdrobitoare pentru patri­oții liberalo-socialisto - cosmopoliți. Dar deducerea aceasta a noastră ne părea, vroiam cel puțin să ne pară, nu tocmai fundată. Ne venea greu să credem că un partid întreg să fie atît... de necumpănit, de în­­drăsneț, în­cît, pe de-o parte, oamenii lui influenți să sâvîrșiască toate sfănțuelile posibile, în o afacere, care privea așa de aproape statul și , pe de alta, ei se încercau să răscoale țara. Nu ne venea a crede că vor avea atîta sfruntare, in­cît acei cari au făcut afaceri cu Hall­er să cerce a arunca pe naivii îmbătați de vorbele lor spre baionetele în­sărcinate cu paza ordinei, spre văr­sare de singe spre moarte, poate - poate. Dar iată ce ne-a prilej­it să facem aceste reflecții. Se știe ca organul naționalist,, Romînia Jună“ numai favorabil conservatorilor nu-i. In chestia Hallier, mai ales, acest ziar „independent“ a dus o campanie de-o virulență ne mai pomenită în contra noastră. Și totuși, acel jurnal, care a auzit și ceea ce nu s’a spus în gura mare la București, e încă mai sever în deducțiile trase din vorbele și faptele citate de d. Po­incaré. Iată ce spune : „Din discursul de mai multe zile „al d-lui Poincaré în procesul Hal­­„k­er, reiese următoarele : 1) Că „planurile primite ale lucrărilor de­­ „la Constanța s’au schimbat mereu; „2) că cei ce aveau să-i controleze „lucrările, îi făceau acestui d. Hal­­„l­er tot felul de șicane, de care „scăpa numai «venind la București» „și­ dă să se înțeleagă­­ înțelegîn­­­ du-se cu cei de la centru ; 3) că „cei ce aveau sa-i înlesnească pri­­­mirea materialului tr­ebuitor lu­­i, arărilor, îi făceau tot felul de în­­„tîrzieri în­cît el nu-1 avea la „timp; 4) că materialul stabilit prin „devisuri chiar s’a schimbat mereu, „cu aprobarea celor de la centru, „d. e. ciment de puzzolană, etc.; 5) „că materialul pare ’nainte de a „începe lucrările portului, în regie, „i s’a refusat lui Hallier ©n râu „s’a întrebuințat în urmă ca foarte „bun, tot la aceleași lucrări. „Și cu finețea d-sale, d. Poincaré f „a știut să pue în evidență, că „sfănțuiala a fost causa princi­­­pală a buclucurilor din această .,nenorocită afacere; cîtă vreme a „putut Halk­er «să vie pe la București „să se înțeleagă», mergeau lucrurile „strună, i se schimbau devisele în „favoarea lui, i se primea materia­lul bun-prost, cum era; iar cînd „s’a sleit de puteri și nu mai putea „veni să se înțeleagă, atunci a fost „nevoit să-și ia lumea în cap. „N’o fi tocmai cum o spune acest „d. Hallier, dar fie­ chiar și pe sfert „adevărat din ceea­ ce spune prin „avocatul său și se legitimează „expresia d-lui Poincaré, că sîntem „la porțile Orientului. „La ori­ ce cas, e neapărată nevoie „ca lumina să se facă și ca cei ce „au fost cînd complicii, cînd și ca­­„natorii lui Hallier, să se dea pe „față și să-și ia pedeapsa legală și „dacă nu se poate altă pedeapsă, „cel puțin să fie înfierați cu stigma­t­ul infamiei, alături de d. C. Nacu“. Acum, un lucru : conservatorii au părăsit puterea imediat, după ce s’a aprobat planul întâi al portului Constanța. Și acum aproape un an, cînd au reluat-o, Hallier părăsise lucrările. Cine erau, deci, persoa­nele acele influente de la București, cu care se înțelegea antreprenorul francez ? De­sigur că liberali și li­berali de frunte, cum o spune și gazeta naționalista. Și oamenii aceștia au neînchipui­tul curaj să convoace întruniri ! Dacă Hallier ar fi un tip de-o co­­rupțiune mai epică, ce scenă ar­e, el în sală, cu chitanțele și socote­lile în mînă, ei, pe scenă, năpădind mulțimea cu fraze și vorbe sfo­răitoare ! încă odată, deși d. Poincaré, om de stat francez, fost și viitor mi­nistru, nu se aventurează să spue vorbe grele, de­cît atunci, cînd poate face dovada celor zise, cînd are în mînă mărturia afirmațiilor; cu toate acestea, zic, dorim din suflet ca vorbele cu înțeles­­­ și ce înțeles­­ ale oratorului francez să se arete goale,—goale de ori­ce fond de adevăr. Ar fi prea trist pentru țară, că din conducătorii ei să se găsească oameni, cari s’o vînda și să mintă încă cu atîta cinism. V. I ID­ej și Äre exprimasem îndoiala că față cu scrisoarea d-lui Poin­caré, plină de amenințări­­ le­­ghisate la adresa liberalilor, campania acestora în contra arbitrilor și a advocat un­ui francos să continue. Se jucau cu jocul, căci Hallier avea ceva documente, care-i pri­vi­au, pare-se. Iată acum ce cetim în „Ipararea ün fi­­onism­“ organ naționalist an­tisemit, condus de d. Ianco­­vescu, membru în clubul li­beral din București. Aflam ca partidul libe­ral va lasa pe al doilea plas? afacerea Hain­ei. Semînțiie Partidului!.... Și partidul are somități. Mai întâi are pe șeful, care ie un orator număru anul; apoi are pe a­­venturierul Ionel care e un cetitor nu­măr u­­nei ; vin apoi în ordine alfa­betică—toți fiind quasi alfabeți — d-nii Ioachimescu, Malla, Gicanelli, Nae Be­rechet și alții. La Iași, în întrunirea de duminecă vor vorbi iarăși­­ somități; cetățenii cu­­noscîndu-i de-a fira părului, ne dis­pensăm de a da nume. Are să fie frumos. Timofti tipul Prin vremurile de mari sacrificii pe altarul patriei și de jertfire pentru li­bertățile publice în care ne aflăm, nici nu poți se știi de unde sare iepurile. Așa de exemplu cine putea să se aștepte că Timofti țiganul, un tingu­­­spoim de profesiune, o să ajungă mar­tir politic ? De­sigur că nime­ni se gândea la așa ceva. Ei bine faptul există, căci s’a în­­tîmplat­ zilele trecute în capitală cu o­­cazia manifestărilor făcute de liberalii­­naționali în preajma cursei de comp­­turi unde se judeca procesul Hallier. împrejuri­mele localului în chestie erau protejate de oamenii autorităței, cari, văzînd că o sumă de haimanale colectiviste se apropie cu pietre de a­­cel local, le-au oprit marșul triumfal și înhățînd pe cei mai bun pașnici, iau dus pe la cite­va secții. A doua zi, un comitet de aparare sau de rezistență națională--indife­rent­­­ constituindu-se, membrii care’l compuneau fiind de meserie avocați, au alergat pe la toate secțiile capita­lei ca să smulgă din catacoambele in­chiziției conservatoare pe victimele martire pentru patrie și să’Î facă a se rebucura de sfintele libertăți publice garantate solemn prin pactul nostru fundamental sau cum s’ar zice prin constituțiune. Din nefericire însă, toți martirii erau deja eliberați, autoritatea ne mai vro­­ind să’i fie gratis pe porția de pîne. Celebrii apărători ai drepturilor po­porului se retraseră, dar cătră țară a­­flănd că la secția nu știu a cîtea, ră­măsese închis un cetățean oare­care, alergară la procuror îl luară cu ei și descinseră acolo. Unul mai guraliv, apostrofă pe co­misar. In numele Constituției, zise el, vă somăm față cu d. procuror să de­clari cine este arestat aice dintre lup­tători ? — Nu e nime, răspunse blind co­misarul. Ba este unul, obiectă subcomi­sarul. — Cine ? — Știți d-le comisar Timofti ăla!... — Se vie Timofti!.. strigară în cor toți avocații. îndată apoi ușa se deschide și Ti­mofti, un țigan nalt, negru și holbat, cu niște desagi în spete, este introdus. — Cine te-a închis și pentru ce, în­treabă procurorul. — Să trăiți bocurule, de! știu și eu! M’a găsi fără pe stradă cu desagii ăștia!­­- Și ce ai în desagi? — Dă! știu și eu ? Mi s’a spus că sîntără niște găini despre care eu n’am nici o știință ! — Se vedeți d-le procuror, intervine subcomisarul Țiganul ăsta e un pot­logar de frunte. Profitînd probabil de vălmășala din stradă, a furat găinele din vre-o curte și la întrebarea ce-i am făcut a zis că nu știe de unde. — Pe hartă cruce­­ strigă țiganul pu­­nîndu-se în genunchi. Eu n’am furat nici zare de găină, doar de-ar fi venit ele singure în traistă ca să-mi facă napastă! La aceste destăinuiri, avocații eșiră unul cite unul, hotărîți a șterge pe Ti­mofti din cartea de aur a martirilor po­litici. revolutionist AGRONOMICE ROI ȘI CRIZA Acum cu ocazia începerei campa­niei pe anul acesta nu mă pot opri a arunca o privire retrospectivă asupra activităței noastre agricole în trecut, precum și modul cum sub­semnatul crede că ar trebui preconizată ideia întroducerei unor noi mijloace de pro­­ducțiune agrare în viitor. Cu mâhnire trebuie să constatăm că dacă criza actuală ’și face jocul și pare că’și rîde de toate sforțările o­­menești, cari vor s’o alunge din țara noastră, nu este de cu­ puținul interes ce au dat agricultorii noștri la intro­ducerea ameliorațiunilor agrare cele mai elementare pe proprietățile lor. Am știut a importa din străinătate lu­xul cu fastul occidental. Industria manufacturieră mai ales a străinătăței, precum și toate cele­l­alte industrii cari au servit să ne împopo­­țoneze și să ne fure mințile și banii, nicăieri nu s’a găsit ca debușeu de plasare a tot ce nu ne trebuiește, de­cît țara romînească. Ne putînd resista tentațiunilor in­dustriașilor streini, am crezut fiind ast­fel împodobiți cu luxul occidental, că am introdus adevărata civilizație și conservîndu-ne caracterele popoarelor orientale am neglijat cu totul izvorul principal de bogăție, acela cu care puteam să ținem piept în mod victo­rios străinătății și crizelor monetare , am numit agricultura. Ei bine! acest izvor stors și neîn­grijit a început a seca. Am consumat mai mult de­cît am produs, fără să ținem samă de viitor și nu trebuie să se mire cine­va de criza actuală. Ne-am lăsat a fi gîdilați cu plicti­sitoarele cuvinte de țară eminamente agricolă, fără să vedem că agricultura ș’a mărit producțiunea numai prin fap­tul mărirea terenurilor arabile pe cari acum le-am secat fără să introducem nici­ o ameliorare. Cit de profan ar fi cine­va în chestiile agrare poate jura că agricultura ce-o profesăm în vea­cul al XX-lea în România, afară de mici excepțiuni, nu se deosebește în nimic de aceia din veacul al XV-lea. Să mă scuze cititorii, „Evenimentu­lui“, dacă nu’mi pot lăuda țara ca patrioții de profesie. Poate să fim pa­trioți, viteji, ne-am răscumpărat cu sîn­­gele nostru libertatea, cu alte cuvinte am avut o revoluție politică, pe cînd revoluția economică nu putem de­cît s'o prezicem. Cel mai bun guvern nu poate face imposibilul și probăm o complectă lipsă de inițiativă personală dacă așteptăm ul de la Dumnezeu și guvern. Tre­­bue să distrugem faima ce s’a răspîn­­dit că romanul nu poate fi de­cît func­ționar. Cred că criza actuală pe lingă vic­timele ce face, va avea și reacțiune bine-făcătoare în țara noastră. Am dis­pera de viitorul nostru dacă prezice­rea că criza de anul acesta nu va fi preludiul unei schimbări de front în activitatea noastră economică. In nenumărate rînduri am arătat în coloanele „Evenimentului1" multe din îmbunătățirile economice ce ar trebui introduse în țară și pare-mi se că mai toată presa politică începe a seconda revistele econ­om­ice în sfaturi și în­demnuri pe tema aceasta. Intr’o serie de articole voiu arăta­mu, „a­r prii com mod PARADOXALE A VORBI ȘI A SCRIE Am dinaintea mea un mic volumaș apărut de curînd : „Arta de a vorbi“ de d. N. A. Bogdan. E mai mult o carte didactică — beletristică, fără vr’o deo­sebită aplicație practică pentru simplul motiv că nu poate exista o literatură ca să ne învețe teoreticește arta vor­­birei rezultat al temperamentului pe de o parte, al aptitudinilor firești și al­­ cercu­iului pe de altă parte. ~>e sigur că tocmai faptului că nu putință de a se învăță în chip *e, artificial, eloquența sau arta ■orbi tronează astă­zi în lumea ca una din cele mai mari una din cele mai suverane o­­irești. ,artei de a vorbi“ este azătoare de­cît aceea de a le omenești ca cu­­complexul întreg al r de gîndire, făcute în avînd ca rezultat­­ în­­m­urirea mare, asupra minților, suvera • ranitatea absolută auzului, farmecul de a ispiti voințele și de a infringe re­zistențele. In rînd cu alte arte, ea a domnit în omenire timp de veacuri, neîntrerupt reprezentată prin Demos­­thene sau Cicerone, prin Gambeta sau Deschanel, în chip diferit dar cu a­­ceiași urmare : convingerea mulțimei, subjugarea noroadelor, triumful. In afară de elementele fundamen­tale, alcătuind fondul pe care se țese ideile, arta de a vorbi este pur instinc­tivă, firească, cea mai puțin aptă de a fi „învățată“,­­ cu totul dimpotrivă cu arta de a scrie Aceasta din urmă ar trebui să ne preocupe în țară la noi și îndrăznim a afirma că este o problemă arzătoare, cu atît mai mult cu cît înaintăm pe drumul culturii și dezvoltării generale, cu cît progresăm mai mult in­­ arta de a vorbi. Paradoxul e aici : de ordinar se ju­decă starea de civilizație a unei țări după cîți oameni știu scrie ; credem însă că ar trebui mai curînd să se ju­dece după fel­ul cum se scrie. Intr’adevăr o contrazicere grozavă există la noi în această din urmă pri­vință, și cea mai ușoară analiză scru­tătoare ne dă un răspuns umilitor. A fost de­sigur și aci una din con­secințele repegiunei fabuloase cu care s’a desevîrșit progresul nostru social. Scrisul este calea prin care se fixează formele și reformele, cînd ele se pro­duc în chip lent, sistematic, gradat. Cu totul altfel nu se petrecură lucrurile la noi, în mersul lor vertiginos. Mai nimic n’a avut timpul să se fixeze ; n’am avut timpul material necesar pen­tru a scrie de ajuns, ci in mare parte toate au fost vorbite numai. Ierarhia trebuitoare a fost scurtă, ocolită une­ori din trebuinți sociale, alteori din spiritul de concesii, obicinuit la toate începuturile de civilizație. Clase întregi de oameni cu vază socială, categorii de personalități cu denumiri simandicoase au fost improvizate, create ex abrato, pînă cînd să aibă timpul de a se pro­duce totul după cerințele adevăratei culturi europene. Aceasta e explicația , dar priveliștea de astă­zi ne silește totuși la consta­tări severe­­ și îngăduirea nu poate îm­păca toate conștiințele scrupuloase. Avem avocați, numeroși de o con­vingătoare eloquența și uneori de o reală putere emoționantă, după împre­­jurări și după... cauză. Dar dac’am face o simplă experiență, punîndu-i să-și transcrie cuvîntările înainte ori după rostire. Cîți­ ar fi în stare s’o facă, respectînd codul­. gramaticei și orto­grafiei, codul stilului corect și inteli­gibile ? Foarte puțini . Se par para­doxal aceasta,­dar e purul adevăr. Nu mai există astăzi o înaltă instituție de specialiști nefregventată de Romîni. Dar nu veți găsi cinci la sută dintre cei titrați: medici, ingineri etc. capabili de a stiliza o pagină­­ scrisă în limba țării — fără însemnare­­ și profunde e­­rori. Sunt, în unele privinți, mult superi­ori mulți dintre funcționarii noștri de diverse categorii,— dar «îți ar putea formula pe hîrtie frazele de o cizelată eleganță și corectitudine, rostite de atîtea ori pe zi ? Instituția presei a devenit un vast focar unde se adună talente și activi­tăți—ori cît s’ar exploata ideea că în genere jurnalismul dă adăpost celor ratați în domeniul intelectual, univer­sitar etc. Răul noi îl vedem numai în­­tr’aceasta : că ziarul poate deveni ac­cesibil unui om­—nu fără titluri, căci tocmai titlul și diploma ne-au decep­ționat —dar fără solide cunoștinți în a­­le stilisticei,, în ale gramaticei, în ale... punctuației, dacă vreți, lucru absolut imposibil în presa din țările apusane, dar absolut imposibil! Mai suggestivă decît toate ramurile noastre intelectuale e, în această pri­vință, literatura însăși, literatura pro­fesionistă, literatura ca specialitate și cult. Și cînd zicem literatură, nu în­țelegem numai beletristica, ci și di­dactica și poate ar trebui să luăm sea­ma mai cu seamă la aceasta din urmă. Putem fi mîndri de a poseda, deja, o limbă desăvirșită, clasică, în opera literarâ care numără pe Balcescu, pe Creangă, pe Eminescu, pe Vlahuță, pe Caragiale, pe Delavrancea, pe Duiliu Zamfirescu. Dar paradoxalul și radica­­lul apare la orizont în rușinoase con­traste. Avem recente volume al căror cuprins indică „romane“—„nuvele“— „versuri“ și în care cele mai elemen­tare legi fonetico-gramaticale sunt căl­cate în picioare, neluate în seamă, de parecă n’ar exista. Avem manuale di­dactice, de la tratate de istorie până la cele de științi naturale, cari alcă­tuiesc anacronisme îngrozitoare și fe­nomenul acesta este absolut caracte­ristic pentru noi. Vă închipuiți, de e­­xemplu, un fizician francez ne­putînd să-și exprime corect în limba sa pro­prie o gindire științifică? Există un societar al unui teatru, ne­putînd să-și scrie corect rolul pe care o să-l vor­bească atît de frumos pe scenă ? S’a văzut un magistrat, ori un medic englez, german etc. contopind cuvin­tele, suprimind punctuația, cînd e vor­ba de scris două rînduri în afară de... ordonanțe ? La noi fenomenul e cotidian. In cărțile celui mai „celebru" istoric fur­nică erorile primitive de construcțiuni de fraze și de acorduri. Și în „Anua­rul Universității“ puteți ceti la fie ce rînd că :,s’a recomendat pe X... la cu­tare catedră“ sau că „Senatul a ju­decat cazul privitor pe studentul Z. ... al cărui lucrare.... etc. ....Reforma cară să înceapă de la micile noastre începuturi culturale, ca să nu riscăm să ni se ridiculizeze, cu drept cuvînt, marile așezăminte și înal­tele manifestări culturale. „Arta de a scrie" înaintea „artei de a vorbi“. Aceasta e marea artă a serioasei civilizații. As.

Next