Evenimentul, ianuarie-martie 1900 (Anul 8, nr. 1-55)
1900-03-11 / nr. 39
v SERI4 TIa OUL AL TIMeA No. 39 UN NUMĂR 10 BANI REDACȚIA STRADA LAPUȘNEANU No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN ABONAMENTE: înainte pe un an ... . Lei 24 „ „ 6 luni .... „12 „ v 3 luni . . „ 6 In streinătate un an . . . „ 36 Un număr 10 ban! SĂMBATA 11 MARTIE 1900 Anunciuri, Inserții și Reclame Regina 1 linia garmond Lei 4 si II si si III IV Manutorisurile eec/U nu inapoieze Un număr vechi 30 danii ADMINISTRAȚIA STRADA LAPUȘNEANU No. 44. 5025 Cetățeni, Colectiviștii nerușinați, cari au cercat să introducă limba maghiară în școalele române din Ardeal, în unire cu socialiștii cosmopoliți, vă invită la o întrunire de protestare la teatrul J Pastia, unde histrionii, ce nu roșesc, să mintă fără rușine, să plîngă fără nevoe. Ce sfruntare ! Acei, cari au dus orașul nostru pană la faliment, acei, cari au cercat să sfărîme instituția sfintului Spiridon, golindu i cassa și cercînd a-i amaneta moșiile, acei, cari au lăsat în părăsire bolnavii de prin spitale, neplătindu-le mîncarea pe cîte 8 luni, acei, cari au despocat comuna pentru gheșefturi ale lor sau ale societăților, pe cari le reprezîntau, urmărind gheliruri de seci și sute de mii de lei, aceia au încă curajul să vie să vă vorbească de iubirea de oraș și de iubirea de țară ! Cetățeni. Cînd colectivitatea trădătoare s’a prăbușit de la putere subt uraganul miniei populare, a lasat după dînsa un dezastru. Pe lingă datoria regulată, s’a găsit că acum aproape un an statul datora pe chitanțe, — bonuri de tezaur — 65 milioane și erau începute lucrări nebunești, ce trebuiau imediat achitate, pentru una sută milioane lei, iar în casă nici un ban —și 10 milioane deficit. Cunoașteți anul de criză nepilduită, prin care am trecut. Țară era la un pas de faliment. Partidul conservator a fost nevoit să facă reduceri și să sfîrșească cu cheltuelile necugetate. A fost, deci constrîns să se gîndească și la reziliarea contractului Mattier care fusese de două ori mărit de către liberali și a căutat procedeul. Cetățeni. Întreprinzătorul Hallier a cerut un tribunal de arbitri, in conformitate cu articolele 340 și 341 din procedura civilă,votată subt liberali, și după convenția încheiată la 1878 de către antreprenorul Grillouje cu ministerul Ion C. Brătianu și în care se află un articol, ce sună astfel: ART. 24 „Toate contestațiunile ce ar putea naște din interpretarea contractului de față intre guvern și concesionar, se vor face fără apel de către un Tribunal de arbitri. Arbitrii și supra-arbitrul vor putea fi indigeni sau străini Aceasta convențiune e iscălită de d. Eugeniu Stătescu, unul din șefii colectiviști, prim ministru fiind întemeetorul partidului lor. Și azi El acuză partidul conservator de „înjosirea demnităței naționale prin constituirea unui tribunal arbitrar, alcătuit din streini“, cînd Ei au creat precedentul invocat, pe cari conservatorii au fost nevoiți să-l admită !! Ei vin înaintea Dv. să verse lacrimi de crocodil și să vă ceară să protestați în contra guvernului conservator. EI, care, după ce au spulberat averea tarei, au și umilit-o înaintea dușmanului nostru îngîmfat!! Cetățeni. Ei au ramas aceeași, veșnic aceeași, apostoli ai minciunei și a nerușinatelor vorbe goale, făptuitori de rele, după cari nu rămine o faptă bună, o vorbă de adevăr. Cetățeni, feriți-vă de panglicarii siniștri. Ewa&niesienteiS« 110 SIBIIM: " Cînd au căzut liberalii au lăsat situația financiară cunoscută : 65 milioane datorii pe bonuri de tezaur și 10 milioane deficit. Declarația d-lui ministru de finanțe, făcută alaltă ori în Senat, cum că, grație economiilor realizate și chibzuelei cu care s'au orînduit cheltuelile Statului, budgetul, care intră în curs de la Aprilie viitor, se închee cu un excedent de șase milioane, e deci de natură să surprindă în mod fericit pe toți oamenii cari intraseră la grijă despre soarta finanțelor noastre. Iată dar diferența între noi și ei : noi adunăm, ei risipesc , noi îmbogățim țara, ei o sărăcesc. Dar asta o știe o lume întreagă. VORBE Margaretei. Se făcea o zare largă, cuprinsă toată de soare, dar un soare de primăvară, a cărei căldură era temperată de vîntul ușor, ce rupea florilor în mugur miresmele lor. Căci de pretutindeni răsăriau, frumoasele doruri ascunse de fire în petale albe ca cugetul curat, roze ca obrazul copilei fermecate, roze ca buza-i îmbujorată, albastre ca ochiul fecioarei visate de Goethe. Incet-încet, se auzia un cîntec molcom și din firea întreagă pare că se exala o poftire la veselie, la iubire,la viață. Și iată că doi fluturi, ușori ca gîndul, cu repezi aripi albe, se iviră. Veniau din puncte deosebite, unul aducînd polen din părțile apusane, cel-l-alt de la răsare—sare; ei plutiră în aer o clipă, scuturînd ușor aripele liliane, se lăsară pe un trandafir deschis, ca îmbătați de parfum și se apropiară. O clipă statură alături, neștiutori de lume, neștiutori de soarele, care se tot rîdiea, de florile ce îmbălsămeau, de păsările ce cîntau. Apoi, se ridicară, sburară și se perdură în zare, unul cătră soare-apune și cellalt cătră răsărit. Văzut-ai priveliștea descrisă undeva, avea? Nu, desigur, nici eu. Dar mie-mi pare frumoasă, fiind-că e nevăzută. Dacă ar fi subt ochii noștri, ași vedea, poate, umbre la tablou, florile ar fi pălite, soarele prea cald, fluturii cu pete. Așa, departe, în neexistență, aproape în minte, el îmbracă formele cele mai atrăgătoare, culorile cele mai dragi. Nu-i imaginația poetului, care face farmecul naturii, ci magicianul suprem, care dă frumuseța fără țară, e necunoscutul. Așa crede Paust. VINDUȚI LUI HALLIER -Presupunerile noastre. — Cuvîntarea d-lui Poincaré. Pressa. Din spusele marelui advocat francez, cit și, mai ales, din scrisoarea, ce el a adresat-o d-lui Nacu, noi deduceam că Hallier are în mină documente zdrobitoare pentru patrioții liberalo-socialisto - cosmopoliți. Dar deducerea aceasta a noastră ne părea, vroiam cel puțin să ne pară, nu tocmai fundată. Ne venea greu să credem că un partid întreg să fie atît... de necumpănit, de îndrăsneț, încît, pe de-o parte, oamenii lui influenți să sâvîrșiască toate sfănțuelile posibile, în o afacere, care privea așa de aproape statul și , pe de alta, ei se încercau să răscoale țara. Nu ne venea a crede că vor avea atîta sfruntare, incît acei cari au făcut afaceri cu Haller să cerce a arunca pe naivii îmbătați de vorbele lor spre baionetele însărcinate cu paza ordinei, spre vărsare de singe spre moarte, poate - poate. Dar iată ce ne-a prilejit să facem aceste reflecții. Se știe ca organul naționalist,, Romînia Jună“ numai favorabil conservatorilor nu-i. In chestia Hallier, mai ales, acest ziar „independent“ a dus o campanie de-o virulență ne mai pomenită în contra noastră. Și totuși, acel jurnal, care a auzit și ceea ce nu s’a spus în gura mare la București, e încă mai sever în deducțiile trase din vorbele și faptele citate de d. Poincaré. Iată ce spune : „Din discursul de mai multe zile „al d-lui Poincaré în procesul Hal„ker, reiese următoarele : 1) Că „planurile primite ale lucrărilor de „la Constanța s’au schimbat mereu; „2) că cei ce aveau să-i controleze „lucrările, îi făceau acestui d. Hal„ler tot felul de șicane, de care „scăpa numai «venind la București» „și dă să se înțeleagă înțelegîn du-se cu cei de la centru ; 3) că „cei ce aveau sa-i înlesnească primirea materialului trebuitor lui, arărilor, îi făceau tot felul de în„tîrzieri încît el nu-1 avea la „timp; 4) că materialul stabilit prin „devisuri chiar s’a schimbat mereu, „cu aprobarea celor de la centru, „d. e. ciment de puzzolană, etc.; 5) „că materialul pare ’nainte de a „începe lucrările portului, în regie, „i s’a refusat lui Hallier ©n râu „s’a întrebuințat în urmă ca foarte „bun, tot la aceleași lucrări. „Și cu finețea d-sale, d. Poincaré f „a știut să pue în evidență, că „sfănțuiala a fost causa principală a buclucurilor din această .,nenorocită afacere; cîtă vreme a „putut Halker «să vie pe la București „să se înțeleagă», mergeau lucrurile „strună, i se schimbau devisele în „favoarea lui, i se primea materialul bun-prost, cum era; iar cînd „s’a sleit de puteri și nu mai putea „veni să se înțeleagă, atunci a fost „nevoit să-și ia lumea în cap. „N’o fi tocmai cum o spune acest „d. Hallier, dar fie chiar și pe sfert „adevărat din ceea ce spune prin „avocatul său și se legitimează „expresia d-lui Poincaré, că sîntem „la porțile Orientului. „La ori ce cas, e neapărată nevoie „ca lumina să se facă și ca cei ce „au fost cînd complicii, cînd și ca„natorii lui Hallier, să se dea pe „față și să-și ia pedeapsa legală și „dacă nu se poate altă pedeapsă, „cel puțin să fie înfierați cu stigmatul infamiei, alături de d. C. Nacu“. Acum, un lucru : conservatorii au părăsit puterea imediat, după ce s’a aprobat planul întâi al portului Constanța. Și acum aproape un an, cînd au reluat-o, Hallier părăsise lucrările. Cine erau, deci, persoanele acele influente de la București, cu care se înțelegea antreprenorul francez ? Desigur că liberali și liberali de frunte, cum o spune și gazeta naționalista. Și oamenii aceștia au neînchipuitul curaj să convoace întruniri ! Dacă Hallier ar fi un tip de-o corupțiune mai epică, ce scenă are, el în sală, cu chitanțele și socotelile în mînă, ei, pe scenă, năpădind mulțimea cu fraze și vorbe sforăitoare ! încă odată, deși d. Poincaré, om de stat francez, fost și viitor ministru, nu se aventurează să spue vorbe grele, decît atunci, cînd poate face dovada celor zise, cînd are în mînă mărturia afirmațiilor; cu toate acestea, zic, dorim din suflet ca vorbele cu înțeles și ce înțeles ale oratorului francez să se arete goale,—goale de orice fond de adevăr. Ar fi prea trist pentru țară, că din conducătorii ei să se găsească oameni, cari s’o vînda și să mintă încă cu atîta cinism. V. I IDej și Äre exprimasem îndoiala că față cu scrisoarea d-lui Poincaré, plină de amenințări leghisate la adresa liberalilor, campania acestora în contra arbitrilor și a advocat unui francos să continue. Se jucau cu jocul, căci Hallier avea ceva documente, care-i priviau, pare-se. Iată acum ce cetim în „Ipararea ün fionism“ organ naționalist antisemit, condus de d. Iancovescu, membru în clubul liberal din București. Aflam ca partidul liberal va lasa pe al doilea plas? afacerea Hainei. Semînțiie Partidului!.... Și partidul are somități. Mai întâi are pe șeful, care ie un orator număru anul; apoi are pe aventurierul Ionel care e un cetitor număr unei ; vin apoi în ordine alfabetică—toți fiind quasi alfabeți — d-nii Ioachimescu, Malla, Gicanelli, Nae Berechet și alții. La Iași, în întrunirea de duminecă vor vorbi iarăși somități; cetățenii cunoscîndu-i de-a fira părului, ne dispensăm de a da nume. Are să fie frumos. Timofti tipul Prin vremurile de mari sacrificii pe altarul patriei și de jertfire pentru libertățile publice în care ne aflăm, nici nu poți se știi de unde sare iepurile. Așa de exemplu cine putea să se aștepte că Timofti țiganul, un tinguspoim de profesiune, o să ajungă martir politic ? Desigur că nimeni se gândea la așa ceva. Ei bine faptul există, căci s’a întîmplat zilele trecute în capitală cu ocazia manifestărilor făcute de liberaliinaționali în preajma cursei de compturi unde se judeca procesul Hallier. împrejurimele localului în chestie erau protejate de oamenii autorităței, cari, văzînd că o sumă de haimanale colectiviste se apropie cu pietre de acel local, le-au oprit marșul triumfal și înhățînd pe cei mai bun pașnici, iau dus pe la citeva secții. A doua zi, un comitet de aparare sau de rezistență națională--indiferent constituindu-se, membrii care’l compuneau fiind de meserie avocați, au alergat pe la toate secțiile capitalei ca să smulgă din catacoambele inchiziției conservatoare pe victimele martire pentru patrie și să’Î facă a se rebucura de sfintele libertăți publice garantate solemn prin pactul nostru fundamental sau cum s’ar zice prin constituțiune. Din nefericire însă, toți martirii erau deja eliberați, autoritatea ne mai vroind să’i fie gratis pe porția de pîne. Celebrii apărători ai drepturilor poporului se retraseră, dar cătră țară aflănd că la secția nu știu a cîtea, rămăsese închis un cetățean oarecare, alergară la procuror îl luară cu ei și descinseră acolo. Unul mai guraliv, apostrofă pe comisar. In numele Constituției, zise el, vă somăm față cu d. procuror să declari cine este arestat aice dintre luptători ? — Nu e nime, răspunse blind comisarul. Ba este unul, obiectă subcomisarul. — Cine ? — Știți d-le comisar Timofti ăla!... — Se vie Timofti!.. strigară în cor toți avocații. îndată apoi ușa se deschide și Timofti, un țigan nalt, negru și holbat, cu niște desagi în spete, este introdus. — Cine te-a închis și pentru ce, întreabă procurorul. — Să trăiți bocurule, de! știu și eu! M’a găsi fără pe stradă cu desagii ăștia!- Și ce ai în desagi? — Dă! știu și eu ? Mi s’a spus că sîntără niște găini despre care eu n’am nici o știință ! — Se vedeți d-le procuror, intervine subcomisarul Țiganul ăsta e un potlogar de frunte. Profitînd probabil de vălmășala din stradă, a furat găinele din vre-o curte și la întrebarea ce-i am făcut a zis că nu știe de unde. — Pe hartă cruce strigă țiganul punîndu-se în genunchi. Eu n’am furat nici zare de găină, doar de-ar fi venit ele singure în traistă ca să-mi facă napastă! La aceste destăinuiri, avocații eșiră unul cite unul, hotărîți a șterge pe Timofti din cartea de aur a martirilor politici. revolutionist AGRONOMICE ROI ȘI CRIZA Acum cu ocazia începerei campaniei pe anul acesta nu mă pot opri a arunca o privire retrospectivă asupra activităței noastre agricole în trecut, precum și modul cum subsemnatul crede că ar trebui preconizată ideia întroducerei unor noi mijloace de producțiune agrare în viitor. Cu mâhnire trebuie să constatăm că dacă criza actuală ’și face jocul și pare că’și rîde de toate sforțările omenești, cari vor s’o alunge din țara noastră, nu este de cu puținul interes ce au dat agricultorii noștri la introducerea ameliorațiunilor agrare cele mai elementare pe proprietățile lor. Am știut a importa din străinătate luxul cu fastul occidental. Industria manufacturieră mai ales a străinătăței, precum și toate celelalte industrii cari au servit să ne împopoțoneze și să ne fure mințile și banii, nicăieri nu s’a găsit ca debușeu de plasare a tot ce nu ne trebuiește, decît țara romînească. Ne putînd resista tentațiunilor industriașilor streini, am crezut fiind astfel împodobiți cu luxul occidental, că am introdus adevărata civilizație și conservîndu-ne caracterele popoarelor orientale am neglijat cu totul izvorul principal de bogăție, acela cu care puteam să ținem piept în mod victorios străinătății și crizelor monetare , am numit agricultura. Ei bine! acest izvor stors și neîngrijit a început a seca. Am consumat mai mult decît am produs, fără să ținem samă de viitor și nu trebuie să se mire cineva de criza actuală. Ne-am lăsat a fi gîdilați cu plictisitoarele cuvinte de țară eminamente agricolă, fără să vedem că agricultura ș’a mărit producțiunea numai prin faptul mărirea terenurilor arabile pe cari acum le-am secat fără să introducem nici o ameliorare. Cit de profan ar fi cineva în chestiile agrare poate jura că agricultura ce-o profesăm în veacul al XX-lea în România, afară de mici excepțiuni, nu se deosebește în nimic de aceia din veacul al XV-lea. Să mă scuze cititorii, „Evenimentului“, dacă nu’mi pot lăuda țara ca patrioții de profesie. Poate să fim patrioți, viteji, ne-am răscumpărat cu sîngele nostru libertatea, cu alte cuvinte am avut o revoluție politică, pe cînd revoluția economică nu putem decît s'o prezicem. Cel mai bun guvern nu poate face imposibilul și probăm o complectă lipsă de inițiativă personală dacă așteptăm ul de la Dumnezeu și guvern. Trebue să distrugem faima ce s’a răspîndit că romanul nu poate fi decît funcționar. Cred că criza actuală pe lingă victimele ce face, va avea și reacțiune bine-făcătoare în țara noastră. Am dispera de viitorul nostru dacă prezicerea că criza de anul acesta nu va fi preludiul unei schimbări de front în activitatea noastră economică. In nenumărate rînduri am arătat în coloanele „Evenimentului1" multe din îmbunătățirile economice ce ar trebui introduse în țară și pare-mi se că mai toată presa politică începe a seconda revistele economice în sfaturi și îndemnuri pe tema aceasta. Intr’o serie de articole voiu arătamu, „ar prii com mod PARADOXALE A VORBI ȘI A SCRIE Am dinaintea mea un mic volumaș apărut de curînd : „Arta de a vorbi“ de d. N. A. Bogdan. E mai mult o carte didactică — beletristică, fără vr’o deosebită aplicație practică pentru simplul motiv că nu poate exista o literatură ca să ne învețe teoreticește arta vorbirei rezultat al temperamentului pe de o parte, al aptitudinilor firești și al cercuiului pe de altă parte. ~>e sigur că tocmai faptului că nu putință de a se învăță în chip *e, artificial, eloquența sau arta ■orbi tronează astăzi în lumea ca una din cele mai mari una din cele mai suverane oirești. ,artei de a vorbi“ este azătoare decît aceea de a le omenești ca cucomplexul întreg al r de gîndire, făcute în avînd ca rezultat înmurirea mare, asupra minților, suvera • ranitatea absolută auzului, farmecul de a ispiti voințele și de a infringe rezistențele. In rînd cu alte arte, ea a domnit în omenire timp de veacuri, neîntrerupt reprezentată prin Demosthene sau Cicerone, prin Gambeta sau Deschanel, în chip diferit dar cu aceiași urmare : convingerea mulțimei, subjugarea noroadelor, triumful. In afară de elementele fundamentale, alcătuind fondul pe care se țese ideile, arta de a vorbi este pur instinctivă, firească, cea mai puțin aptă de a fi „învățată“, cu totul dimpotrivă cu arta de a scrie Aceasta din urmă ar trebui să ne preocupe în țară la noi și îndrăznim a afirma că este o problemă arzătoare, cu atît mai mult cu cît înaintăm pe drumul culturii și dezvoltării generale, cu cît progresăm mai mult in arta de a vorbi. Paradoxul e aici : de ordinar se judecă starea de civilizație a unei țări după cîți oameni știu scrie ; credem însă că ar trebui mai curînd să se judece după felul cum se scrie. Intr’adevăr o contrazicere grozavă există la noi în această din urmă privință, și cea mai ușoară analiză scrutătoare ne dă un răspuns umilitor. A fost desigur și aci una din consecințele repegiunei fabuloase cu care s’a desevîrșit progresul nostru social. Scrisul este calea prin care se fixează formele și reformele, cînd ele se produc în chip lent, sistematic, gradat. Cu totul altfel nu se petrecură lucrurile la noi, în mersul lor vertiginos. Mai nimic n’a avut timpul să se fixeze ; n’am avut timpul material necesar pentru a scrie de ajuns, ci in mare parte toate au fost vorbite numai. Ierarhia trebuitoare a fost scurtă, ocolită uneori din trebuinți sociale, alteori din spiritul de concesii, obicinuit la toate începuturile de civilizație. Clase întregi de oameni cu vază socială, categorii de personalități cu denumiri simandicoase au fost improvizate, create ex abrato, pînă cînd să aibă timpul de a se produce totul după cerințele adevăratei culturi europene. Aceasta e explicația , dar priveliștea de astăzi ne silește totuși la constatări severe și îngăduirea nu poate împăca toate conștiințele scrupuloase. Avem avocați, numeroși de o convingătoare eloquența și uneori de o reală putere emoționantă, după împrejurări și după... cauză. Dar dac’am face o simplă experiență, punîndu-i să-și transcrie cuvîntările înainte ori după rostire. Cîți ar fi în stare s’o facă, respectînd codul. gramaticei și ortografiei, codul stilului corect și inteligibile ? Foarte puțini . Se par paradoxal aceasta,dar e purul adevăr. Nu mai există astăzi o înaltă instituție de specialiști nefregventată de Romîni. Dar nu veți găsi cinci la sută dintre cei titrați: medici, ingineri etc. capabili de a stiliza o pagină scrisă în limba țării — fără însemnare și profunde erori. Sunt, în unele privinți, mult superiori mulți dintre funcționarii noștri de diverse categorii,— dar «îți ar putea formula pe hîrtie frazele de o cizelată eleganță și corectitudine, rostite de atîtea ori pe zi ? Instituția presei a devenit un vast focar unde se adună talente și activități—ori cît s’ar exploata ideea că în genere jurnalismul dă adăpost celor ratați în domeniul intelectual, universitar etc. Răul noi îl vedem numai într’aceasta : că ziarul poate deveni accesibil unui om—nu fără titluri, căci tocmai titlul și diploma ne-au decepționat —dar fără solide cunoștinți în ale stilisticei,, în ale gramaticei, în ale... punctuației, dacă vreți, lucru absolut imposibil în presa din țările apusane, dar absolut imposibil! Mai suggestivă decît toate ramurile noastre intelectuale e, în această privință, literatura însăși, literatura profesionistă, literatura ca specialitate și cult. Și cînd zicem literatură, nu înțelegem numai beletristica, ci și didactica și poate ar trebui să luăm seama mai cu seamă la aceasta din urmă. Putem fi mîndri de a poseda, deja, o limbă desăvirșită, clasică, în opera literarâ care numără pe Balcescu, pe Creangă, pe Eminescu, pe Vlahuță, pe Caragiale, pe Delavrancea, pe Duiliu Zamfirescu. Dar paradoxalul și radicalul apare la orizont în rușinoase contraste. Avem recente volume al căror cuprins indică „romane“—„nuvele“— „versuri“ și în care cele mai elementare legi fonetico-gramaticale sunt călcate în picioare, neluate în seamă, de parecă n’ar exista. Avem manuale didactice, de la tratate de istorie până la cele de științi naturale, cari alcătuiesc anacronisme îngrozitoare și fenomenul acesta este absolut caracteristic pentru noi. Vă închipuiți, de exemplu, un fizician francez neputînd să-și exprime corect în limba sa proprie o gindire științifică? Există un societar al unui teatru, neputînd să-și scrie corect rolul pe care o să-l vorbească atît de frumos pe scenă ? S’a văzut un magistrat, ori un medic englez, german etc. contopind cuvintele, suprimind punctuația, cînd e vorba de scris două rînduri în afară de... ordonanțe ? La noi fenomenul e cotidian. In cărțile celui mai „celebru" istoric furnică erorile primitive de construcțiuni de fraze și de acorduri. Și în „Anuarul Universității“ puteți ceti la fie ce rînd că :,s’a recomendat pe X... la cutare catedră“ sau că „Senatul a judecat cazul privitor pe studentul Z. ... al cărui lucrare.... etc. ....Reforma cară să înceapă de la micile noastre începuturi culturale, ca să nu riscăm să ni se ridiculizeze, cu drept cuvînt, marile așezăminte și înaltele manifestări culturale. „Arta de a scrie" înaintea „artei de a vorbi“. Aceasta e marea artă a serioasei civilizații. As.