Evenimentul, noembrie-decembrie 1900 - ianuarie 1901 (Anul 8, nr. 216-280)

1900-12-31 / nr. 262

No. 261 în fond­ul primilor noștri poeți, am ajuns la versul plin de înțeles a lui Eminescu și Vlăhuță, la forma cea originală a lui Goșbuc, așa că lim­ba­ românească a cîștigat totul prin frămîntarea făcută de seria scriitori­lor veacului al 19-lea. Urmașii au azi pilde de urmat, nu pot zice că ei au de brăzdat întăiu și întăiu o­­gorul nostru literar. Și ci­ de variată nu e nota scrii­torilor noștri ! Căutînd să urmeze u­­nele școale literare, ei au dat fie­care nota personalităței sale. Influențe li­terare străine au suferit, școale lite­rare, însă, n’au format, și,dacă Emi­nescu, in timpul din urmă, a reușit să formeze o școală, s’a văzut însă că urmașii au dat razna în precep­tele maestrului și Coșbuc a adus cu sine alte idealuri și altă teehnică. Dar din sărăcăcioasă ce era, lite­ratura estetică în veacul al 18-lea, o vedem că in veacul al 19-lea se complectează. Avem lirici, drama­tici și epici; ba mai avem și bucolici și didactici; lista di e lungă și clasi­ficarea nu tocmai clară. Par­că cri­tica literară arată că am fi în declin cu poesia, par­că am avea azi mai mulți versificatori de­cât poeți. Se poate , dar în lupta dusă azi contra versului, în desvoltarea mare a spi­ritului scrutător științific, pare a nu ne mai mulțumi înșirătorii de ver­suri goale și bocitorii pretinselor lor dureri. Să fie numai o bază de e­­voluție, care nouă celor de azi ni se pare o decadență ! Care va fi opera veacului al XX-a ? Noi am înșirat povestea veacului trăit, lăsind să se depene an cu an opera veacului al XX-a. Gh. Ghibanescu. ------------------*OOOK-----------------­ J^OPvI Doarme Lori Trandafirii Ning pe capu­l flori pulderii, iar pe ochi în calmul serii O sărută lin defirii. Fluturi cu­ aripi lenevoase Vin spre ea scriind spirale Și se prind în păru-i moale, Păr cu fire de mătase. Doarme Lori, in buchete Dorm în juru-i și camelii, Pe cînd trilul filomelu­ o vrăjește din boschete, Și canari pudrați eu aur­cat drăguți din aripioare, Iar în jurul ei, sub soare, Strălucesc ca un tere Și ca somnul ce-i mai dulce, Somn de visuri și iluzii C’un scris la colțul buzii, Cind vin fluturi să te culce? Ce-i mai sfint ca liniștirea Unei calde respirații, Cînd ușoarele-i vibrații Poartă’n ele fericirea ? Ah! tăcere’n jur să fie, Liniștire in grădină, Iar sub bolta cea senină Visuri roze să adiel ...Mai departe trecătorii!... ...Ea visează par­adisuri Și-i păcat un furt de vi mri ! ...Mai încet că doarme Lori! Eug. Ștefănescu 14 Aprilie 1899. EPIGRA1A Lui Ionel din l­. De pe cînd era în școală Se trudea bietul băiat, Și-abia eri și-a explicat Ce este o... orizontală ! Noi. Prietenul­­ libert Lui G. Silvan S’a înnamorat de ea fără s’o cu­noască ! Aite subtilități nu-i reservă inima unui poet ! O iubire năaauta din confidențe demi-voalate cînd um­bra catifelată de azur a serei, estom­pa împrejurimile bătrânului oraș, iar noi ne pierdeam pe sub castanii în­floriți cu inima tinără și gindurile și mai înflorite 1 or 1 serile acelea petrecute sub ochii lăcrămați ai ste­lelor, în noaptea in care luna arun­ca fulgerări ușoare pe undele rîului singurat­i de ce nu putem să le petrecem veșnic cu aceiași inimă pe acelaș drum ? Pe cer picau din cînd in cînd lă­­crimea­se stele, iar Albert, sentimen­talul paradoxal, se uita lung in ur­ma lor cum se sting in întuneric. . par’că i s’ar fi stins în suflet ! Mă uitam la palida lui figură și par’că mă revedeam pe mine însu­mi cu ani înapoi ? Căci el putea încă să simtă fără să mai cugete la nimic­ fericit no­roc al vîrstei de două-zeci ani ! El nu simțise încă umbra gr­­aei a­­ripi a înțelepciunei pe front­,, pu­­tea să iubească fără să se ’mrede pentru ce ? putea să adore o stea, și dacă steaua l’ar fi chemat la ea­ 1 el i-ar fi zis : „o nu­­ rămîi acolo­­,căci te ador fiind­că mi-ești depar­­­te, sufletu-mi singur se simte atras de razele tale ; el se va duce odă­iță acolo... Numai omul trebue să „rămie pe scoarța de tină, frunză ce ,.cade lingă trunchiu... ,,Parfumului singur ’i-e dat să se ,,’nalțe din fiori „in stele!“ Gindurile acestea mi se părea că i le citesc în ochii lui albaștri, cind rămânea estatic în urma șoaptelor prin cari ii desvăluiam un colț de rai din trecutul vieței mele, o idilă îngropată în flori de tei, în templul codrilor ! De atunci înnamorat de-o idee de-o sugestie, o vede pe duiosa fe­­ioară ca pe-o umbră de vis împr­injenindu-i ochii într’un nimb de raze de argint, prin care realitatea ii apare tot mai departe, mai con­fuză... Trăește, merge singur, numai in visu-i, alintat de cîntul propriilor lui gînduri.. Cine-i mai fericit ca el, cînd ple­cindu-și fruntea pe o mină, hotărit să nu-și cunoască pe veci iluzia, smulge tremurat are acorduri tinerei lyre, cîntă pe rma creată de pro­­pria-i minte. Cintă-ți numai visul poate, și lyra ta nu se va sfărîma nici­odată... Acum s’au scuturat castanii, pus­tietățile dorm moarte ’n frig, și pa­șii noștri tot mai colindă călăuziți de raza stelei iubite. Intr’o seară am ajuns pe calea întunecată în taina amurgului. Norii ardeau fumegînd in apus, luminind totul în glorioasa agonie a soarelui. Acolo el mi-a citit versurile pe care ’și le șoptește seara închis în tainița sufletului ca un preot sin­gur citindu-și biblia în altar : „O­­ candidă, dulce arătare „Din țările viselor mele „Ce farmece strălucitoare „Ai tu în privirea-ți de stele ? „In zîmbetu-ți ce duioșie „Porți veșnic, visare iubită „De gîndu-mi robit va fi ție ,,Și inima-mi nefericită ? „Ce taine ’n făptură ta ’ntreagă „Fac soarta-mi de tine legată „Iluzie pururea dragă „Statue pe veci adorată ? „O I umbră de vis ideală „Da ce mina-ți gingașe,—spune, „Voi­a pe fruntea mea pală „Unnimo, de dureri să’ncunune?“ Cînd voi reuși să-i i­ au din săltar toi­to v[râuri] 'limite... Vei vedea ca din focul ce Taui Tăcut «­­dată de mult în pădure, a sărit o schintee peste văi și dealuri, și lu­minează acum altarul altui suflet... O religie nu moare nici­odată. Ideia arde și singură. ’ W­­*T D. Nanu. -*003*­ SPSS­IAD... —Xmoai­e— Troian cît casa e pe drum. Prin zarea prinsă ca de fum Cade zăpadă.. Pe cîmpul nesfîrșit și gol Se lasă ’ncet un negru stol De ciori, grămadă. Se-aude­ un sgomot surd de lanț, Se văd încet eșind din șanț, Mai îngheț­iți, Mai mult împinși, sdrobiți de fiare, Ce au­de mini și de picioare, Cinci condamnați... Ei merg încet, abia pășesc, Soldați ’n jur și îi lovesc, Din ei și cad, Apoi se scot... Prin zarea ’n fum Cemînd pornesc pe-al ocnei drum, Se duc la iad... Noi. *­ Darmni și lucruri Viață. Retras aproape de gura so­bei în micul atelier al minunatului artist Octav Băncilă, admir măiestria cu care mîna pictorului întrupează din varietatea de culori și cu fine mișcări de penel—cel mai senin, cel mai frumos și cel mai plastic chip de femee. Și, admirind, meditez asu­pra puterei ce posedă arta de a da viață și de a o conserva pentru tot­deauna. Viața. Nici­odată ca’n momentul o sună pe docsinul vremei moartea u­­nui an n’avem mai pe deplin și mai cu intensitate impresia nestatorniciei, regretul slăbiciunii, conștiența efe­merei noastre existențe pe pămint, atunci ne dăm seama că am descris încă o parte din drumul nostru că-i­tră apus pe aripa timpului ca.’ * schimbă, distruge, dezrădăcinează^ * imbătrînește toate,—că am făcui­' ' că un pas înspre sfirșit. [ Artistul indemănatec poateja‘va­s din naufragiul oceanului,care p chea­­r mă traiu, figura tînără și cKa Pre~ L dind-o spre amintire și mîngere.vre_ 1 milor ce vor veni fară s’ mai sească astfelin, dar cineva^e sal­a­c și păstră viața, adecă prința de a fi,­­ de a simți, de a suferi . . . Știința nu poate fa3 nimic. ^ ^ Anunțau ziarele !­curînd că nu e noul continent—dat­ătrîns octoge­ c nari, s’au supus d^nț101. voie unor­­ experiențe medie10 infecțiuni cu­­ EVENIMENTUL glicerofosfatul de sodiu—pentru pre­lungirea vieței. Izbuti-va doctorul american—Faust modern și presumțios — să îndepli­nească visul eroului lui Goete ? Pre­­lungi-va știința vr’odată efemera nos­tra existență, pentru ca să putem în­­­ ămna mai mulți ani de chin pe ră­bojul timpului in zbor ? In zadar poieții desperării cerca­­t-au să ne convingă că moartea-i „o mare de stele" cu farmece ademeni­toare ; în zadar filosofii—ca Gerhard Hauptman în ultima sa dramă afir­mă că „moartea-i cea mai generoasă formă a vieței, capoada operă iubirii e­­terne“; in zadar! Viață, viață cer omului de științi bătrînii ce se supun torturii de la­­boratoriu; viață cere bolnavul care horcăie sub povoara agoniei; viață cere pe moștenitul copleșit de mizerii; viață cere natura toată. Și mîndra fru­musețe care se eternizează pe piiza măiestrului—ne spune și ea că pal­pită numai de dorul de a trăi, de a trăi cît mai mult în seninătatea ei fermecătoare de priviri—de a trăi cel puțin grație artei nemuritoare, dacă nu grație științei mîntuitoare. |/­_S ---------------& cooc |--------------­ o fievinovăție- Pe catafalc întins și rece­ntă fata, azi nimic nu’l doare. In jurul lui este tăcere Și flori și fum de luminare. Din plînsul mamei plin de jale înșir în minte’mi recînicia... Cind cel mai mic copil o’ndamnă — îs nouc, nu-I dai doftolia...? Noi.­­Ș*x~ Literatura romînâ în veacul al XIX­ Cind privesc zilele de­ aur a scripturilor ro­mine șl­ acutund ca într'o mare de visări dulci și senine. . . Eminescu. Ințăleg să vorbesc de literatura propriu zisă, de literatura artistică, arătînd mersul ei evolutiv în cursul veacului ce acum expiră. La 1800, zbuciumul social și po­litic al principatelor nu prilejise încă formarea unei literaturi temeinice. O­­pera cronicarilor, în afară de rostul ei istoric alcătuește de­sigur un mo­nument de limbă literara veche. Li­teratura religioasa era pînă la un­ punct în floare Din timpuri vechi încă, Neagoe Vodă, lăsase pagine ^ vlix a IXI. y VaI CantO­­mir, pusese primele baze ale unei literaturi științifice. In fine Văcăreștii croisă cazarea poeziei lirice, legind urmașilor lor cultul limbei strămo­șești. Adevărata literatura însă, nu în­cepe decît in veacul al XIX, in faza aceea a vieței noastre politice cînd embrionul năzuințelor naționale prin­de a se dezvăli, cind conștiința na­țională limpezîndu-se dă luptelor de neatirnare ale țărilor subjugate un caracter și un scop din ce in ce mai lămurit, începutul e sărac dar prețios. Blajinul mitropolit al Moldovei Ve­niamin Costache, a cărui viață e de o activitate surprinzătoare, îmbogățește el singur literatura sfintă cu peste 30 de lucrări,­cu­ originale, cu­ fil­euri. Mitropolitul „Grigore 11“ ii ur­mează pilda , iar încercatul prelat „Antim din Ivir“ lasă pe urm­a sa frumoasele „Didahii“. Intre acestea, , Zilot Românul“ reia succesiunea cronicarilor, și introduce satira cu poieziile sale politice, după care „Alexandru Beldiman“ șerb ț Tr­agodia, și„Paris Momuleanu“ii>fie r hangul cu versul său tînguitor. „Costachi Conachi“ la 1856 se re­­l­ierează ca cel din­tăi poet rem^cabil- „ Bărbat invățat, de o fire acasa, el j scrie intr’o limbă sigură și LU'a> care t­u’are mare deosebire cu l­au de a­­stăzi. Ast­fel că Alcătuir'6­91 tălmă­­­ firele sale rămin ca poua manifes­tare serioasă a geni­u po­­tic na­țional. Poet celebru,­­0n,imPoran 1,0 Conachi e „Iancu V­ăcărescu“, ma­­i reie logofăt, care M așijderea lasă o­­ frumoasă operă 0 lucrări orginale 1 și tr­aduceri. Fără a ava scînteca geniului, [ „Asachi" și-a tăiat in granit o fi­ [ gură nepe^aTM] Prin activitatea sa ^e preocipa de o jumătate de secol. Opera r 0 mare, dar de un caracter efemer importantă sub raportul is­torico­ 11 punctul de vedere al edu­­­­cațiii ei științifice și estetice pe care a parcitat-o în epoca renașterei noas­­tre cultur­le. Cătră jumatatea veacului, mulțu­­mită stăruinților titanice ale lui Ve­­ramin Costachi, Lazăr, Asachi și liade Rădulescu, școala Romină e sffințită. Ea formează și ridică in­­elul cultural al principatelor și face o numai accesibilă dar chiar nece­­stă aparițiunea presei. Eliade Ridu­­iscu în Muntenia. Asasiii în Mol­ova fac să apară publicațiuni pr­­odice, care încheagă și întăresc miș­­irea culturală. De aci înainte cîmpul literaturei ; întinde, operile mari apar, gen­ul uninesc se dezvoltă; „Zburătorul" lui „Eliade“ e un ipo­ d’operă de limbă, de plasticitate, o psihologie. Din nenorocire nu data lucrarea marelui romin e ast »1. Tendința de îmbogățire a limbei­­ cu elemente latine, îl fac să apuce o cale greșită și-i coboară meritele­­ cîștigate. „Costache Negruzzi, e un munci­ -­tor sîrguitor și fecund. El se avintâ­­ în toate genurile, lăsînd între altele,­­ lucrări ce cată să rămie și de aci­­ înainte. Revoluția de la 1848 pune in evi­­­dență pleiada tineril­r înflăcărați de­­ ideile liberale ale Apusului. In frun­­­tea tuturor, „Andrei Mureșanu, — i­trouget de Lisle al Romînilor—care­­ cînta deșteptarea la viață a națiunei,­­ stă ca o figură simbolică a epocei.­­ Apoi, vin, „ Bălcescu ", „ Boliac “, „Ciclova“,— revoluționari și poeți, cu­­ toții, dar fără a da glasului lor tă­­­ria trompetei de alarmă ce-l găsim ! 3 la poetul Transilvaniei. „Bolintineanu“ în acelaș timp zu­­­­grăvește în tablouri de un colorit fer­­­­mecator, gloria timpilor vechi scoasă­­ din cronicile bătrîne. „Depărățeanu“­­ cîntă în note elegiace farmecul vie­­­­ței rustice. „Sihleanu“ și „Mihail­­ Zamfirescu“, reintroduc in poezie nota intimă subiectivă. Iar „Anton Pan“ culege și îm­prăștie lumea înțelepciunea și spiri­tul poporului român.­­ „Convorbirile literare“ apărute pe la 1867 in Iași, adună în cercul Ju­nimea toată elita intelectuală a ța­rei. Acolo au văzut lumină toate o­perile noastre de față, acolo și-au fă­cut gloria Alexandri, Eminescu, Creangă, Petrino, Maiorescu, Vlăhu­­ța, Caragiale. Toată activitatea bar­dului de la Mircești, toată evoluția talentului său duios, optimist, națio­nal,—cu deosebire națională, e le­gată de activitatea Convorbirilor. Cu „Alexandri poezia lirică se de­­săvîrșește. Limba, capătă o impor­tanță muzicală, pe care nimeni în a­­fară de maestru nu o mai poate scoate în evidență. Se pare că ge­niul artistic al poporului se pierde în acela al cintărețului său, Alexan­dri ca și Negruzzi, îmbrățișează toate ramurile literare : poezie, nuvelă, că­lătorii, teatru,—el însă rămîne mare­­ in poezia lirică. Cu „Eminescu“ naște poezia filozofică,—iar cea lirică se înfățișează la el sub forma sentimen­­­­tală și pesimistă. Schimbarea felului , de a gindi și de a simți aduc și­­ schimbarea formei artistice. Emines­cu revoluționează limba literară, o­­ îmbogățește cu arhaisme fericit reîn­­­­viate, cu expresii d­ouă, cu întorsă­turi și combinații de expresii, care toate permit precizarea celor mai­­ mici subtilități de gîndire. „Donici, Sion, Alexandrescu“ cul­­­­tivă și dezvoltă fabula. Aceasta din­­ urmă ajunge chiar uneori a se a­­­­pronia de forța colorantă a marelui ■ La Fontaine, et msa^rămiț aproapr j singuri—fără imitatori și fără urm­at­ Cu „loan Ghica“, naște geniu’ des­­criptiv epistolar. Cu „Bolintineanu, ' Filimon, Vlăhuță și maestru Dela­­vrancea“, romanul, și mai cu samă,­­ nuvela se introduc și se perfecțio­nează. Teatrul se m­afia până în a deveni o școală de moravuri sociale, ,­­ cu „Caragiale“, iar „Maiorescu și „ Gherea“ studiază mișcarea literară,­­ discernă bun­ă de rău, și imprimă directiva evoluției. Dar intre toți scriitorii din jumă­tatea a doua ■ a veacului, două figuri apar în o­rici vie lumină : Creangă și Ispiresc Aceștia au geniul poves­titor al poporului român, în toată bogația fermecătoare a limbei, — ca­­ și Parrault ca și frații Grimm, de pildă. Opera lor e cea mai temei­nică și cea mai mare, e opera nați­unei întreg durată in curgere de veacuri, și închegată în o formă de­­săvîrșita, prin două pene de aur. Acum veacul declină: In amurgul posomorit luminele au pălit, gloriile .‘au stins. S'ar părea că geniul na­țional și-a luat calea de a’ndărătelea mai înainte de a fi întruchipat opera scoasă din cea mai înaltă expresie a sa. Dar poate că criza de acum e numai preludiul ecloziunei viitoare, in felul acalmiilor ce precedă fur­­tunele mari.—De ce n’am nădăjdui? Herovanu, ---------------*O0Q'*OOO3«:--------------­ ®-nci (St. La comori, legenda spune, De­asupra strălucește Ca un foc—o fi minune?— Rîdă ori și ce savant, Dar eu cred, privind la pieptu­l Cum lucește un diamant... Giordano. Moștenirea veaculUi SÎNGE Și RAZE W Veacul al nouă­spre­zecelea se so șește cum a început. Zorile i-au fi un noian roș, un cer purpurat de si ge­­­amurgul e asemenea răsăritul. In suta de ani scursă din prima eta­pă a secolului pănă la cea, care­­ suna peste două zile, s’au petrece cele mai epice, ca și cele mai sei­ne, evenimente. »­Toate, însă, se țil condesa in cele două vorbe, puse în fruntea articolului : sînge și raze.H Singe : Revoluția franceză, care deschid porțile noului veac cu ode și roșii. Cu indicere veacul dB XVIIl-lea a sfirșia o lume , dar a­gonia nu a fost liniștită. Pe pieți­ publice, pe cîmpurile de război, H sălile de ședințe, nu bae chiar, pin purinul lichid omenesc a curs în luni, năpădind lumea, țara,­istori Singe, Napoleon. Din frămîntare neauzită, titanică, din închegara marei catastrofe sociale de la 1« a răsărit o ființă mitică, cu o putee de voință neauzită. Timp de pe­ două­zeci și cinci de ani, Titanul B tot­ stăpinitor a luat continentul nos­tru în mină și atit l’a frint, atit H frămîntat, atit l’a stors de oamenii de viață, iicit, de o dată, omeniei s’a oprit din mersul vertiginos. zBj de ani după dinsul o liniște de B­trăvire s’a făcut în lume. Pare că e­rau mai numeroasele mormintele des cu­ viețele. ’ Dar menirea blestemată a secolu­­­lui tot nu s’a oprit, în tăcere, sini gele a curs. Din cînd în cind, pum­­­nalul misterios al carbonarilor și al atitor asasini iluminați sau fanati­­zați a omorit, cind răsturnînd cape­te încoronate, cînd suflind peste vi­ață nătîngă. Și către sfirșitul veacu­lui alte pumnale, mai infame încă, au început a străluci din nou,—roșe. Războaele. In cartea vremurilor veacul, ce să stinge va fi cel mai scaldat în singe. Nu a trecut lustru, fără ca, în vre-o parte a lumei să nu răsune zingănitul armelor, să nu se infioare văzduhul de gemetele, ce­lor ce mor. Și veacul care a început cu Napoleon, se sfirșește cu Bis­­mark. Baze: cuceririle omului asuprafi­­rei. Electricitatea, explozivelee ca­le ferate, vapoarele, velocipede auto­mobilismul, gazul, fotogram­a, indus­triile chimice, telegraful, telefonul, fonograful, armele cu repetiții, tunu­rile cu bătie depărtată, anestezicele, antisepticele teoria microbiană, dez­voltarea artelor... Ce secol va putea vre­odată înfățoșa o mai bogată moș­­tenie Căci veacul, ce se scurge, va fi însemnat între clipele omenirei. El va fi frămîntat toate patimele, toate ideile, toate idealurile, toate țintele înalte. Goana supremă după drep­­­tate va pune lumină în sfirșitul a­­­cest de veac întunecat de cadavrele, f­ie se ridică, mormane titanice, în­ sările Chinei și ale Transvaalului.­­ Căci pe cînd, acolo, departe, epo-r­­eea unui popor, ce-și apără exis­t­ența, are străluciri de apoteoză, aici.j­­ătrînul^ Krueger,—care orbește,—nu-t­inde mîna către secolul ce vine—și-i c­­ere dreptate. Aceasta-i umbra. Paul Celian. ---------------ICKKÉOfc OfcfrS---------------11 La Menagerie I. „Eu sunt rege peste flare“ J1 — Leul ast­fel îmi șoptește — I. „Spune-mi, ci­ că peste oameni, T »Tot un fel­ de leu domnește ?“ |( | -XV­ Falsificatori de Mie de Schimb de falsuri. eată totul. |L Banul e nenorocirea !| Voi falsificați moneda Ea falsific’omenirea.LI­­ s NU TE­ APRINDE ! w • I g Nu te-aprinde, dacă’fi place O guriță, ochi, sprincene, Și pămîntul e o mare, I Te ferește de sirene. I Giordano. L d Iii MELANCHOLIA VERS LIBRES Je m’en va îs, seul et triste, emportant m a douleur, L’unique gloire révéé,—o ! l’angoissant trésor !— Vers des pays lointains, loin de regards moqueurs Et de lévres qui menteni, et aiment pour de for.... Je va is porter mes pas vers de rives fleuries Trouvére maudit, qu’un blasphéme accompagne, Et chanter tout de mérne Vunique Source de vie, Vers qui monte en printemps Tencens de la Campagne ! Puisque les hommes n’ont pas voulu m’entendre, Je va is chanter mes vers a ux etoiles qui pallissent, A vous vermeilles roses, â vous candides lys. Et la brise du soir menera rnes sanglots Jusqu’â toi, sombre mer, et tes haletants dots Berceront, comme des Hours mortes, mes vers sur leur écume 1 Alexandre Bronislav Verner. II ' --------- I Pi CUTIA CU SCRTbqpt lași 16 Decem­­brie 1900 Domnule Președinte sontate a populațiunei israelita­neS Set? ,a­­vind în videre din IT,i ” 8p.,al 86 mare«‘» ln ae­soAfWnîî în aviliore greutatea cu care se fac încasările cotizațiunelor si sei­­derea veniturilor a imobil fior­iüu­lui, lucru ce se constată prin dările de seamă anuale a­le Epitroniei Avînd in videre că în^ 11 .P.lei- P"° f Suci mJST S ”4 °é cauza stărei precare a conte­tățenilor noștri; »‘«a conce-Avind in videre că din aceste con­siderente Administrațiunea Spitalului israelit e pusă in nenorocita pozi­­une de amieșura numărul pâtuS * tr„rf­ î„Vedere * aceastul AJpAfaȘra IS constă pe “nor9’ EpZpS4800TM­ TM Avînd in videre că acuma se în fu ul1 nou financiar , i’ar intentine 11a.mijloacele cu care Subsemnații, călăuziți de nobilul­mplu, ce ne dă stimatul profesor r­ .Only, ca creștin, pentru corec­gionarii noștri, venim să vă oferim re iJegi­o­­medir0 S' anume Dr- Mar­crnf Ä&11 e?trei s­ecundar al secției chirurgiale în­apoi cu totul gratuit; 8 ! ’ Ann aceasta vă oferim deci o­e enorme de 4800 lei pe an sumă" 3aeala­!­ebu­nÎată Pentru întreține­­m 5 Puțuri putul socotit 300 m Pe an și «dimițind în termen me­­:„pui cautărei unui bolnav la 5 zile, ar da acces la 24 bolnavi h­at sau la 384 bolnavi pe an 3 acol6“«41­ ne ° brigăm a cîndu- 3 aceste servicii supunindu-ne la »ate îndatoririle prescrise de regu­mentul casei Spitalului pentru a­nií SnCttTI­ ?m­ă ce Administra­­rea Spitalului va ieși din trista tuațiune in care se afiș, punind ca îoZI Fanfit,Une Line fiUa ŰOn 0a amimEtP tropI0,­­a sorocească de 1 atum termenul cînd are a se ti­> un concurs pentru ocuparea a­­ltor posturi in mod definitiv și a­­asta pentru ca să știm și noi ter­enul maximum la care ne îndato­­r d Servi spitalului gratuit. S perind, onorabile Domn Prese­­nte, că veți avea buna voință de a respunde, vă rugăm să primiți a­S SIC <deosebitelor TM»stre Dr. Philippe Margulies Dr. Simon Dulberger.

Next