Familia, 1937 (Anul 4, nr. 1-9)

1937-08-01 / nr. 8

85 Scriitori și cărți Lirismul lui T. Arghezi este ajutat și de o imaginație bogată și amân­două concură la un nou aspect al operii sale care e caricaturalul. Se’nțelege că temperamentul liric spumos, verva și invectiva, s’au simțit bine în genul apropiat al pamfletului pe care l’au susținut todeauna și extraordinarele po­sibilități caricaturale ale autorului care e în mod natural închinat să defor­meze realitatea să o transforme, dându-i linii și limite pe cari le impune fantezia sa. Poetul excelează în mod egal în elevarea materiei ca și în de­gradarea ei. Imaginația lui ascuțită și optica lui deformatoare concură în mod egal a transforma orice lucru în abject sau în pur, în murdar sau în suav. Suflet desbinat în acest conflict tragic între materie și spirit, între ma­terial și ideal, între pământ și cer, dualism, exprimat atât de dramatic în poezia lui, sufletul poetului excelează în mod egal în descrierea abjectului și a scabrosului ca și în descrierea purității, a suavității. Detractorii săi au pro­fitat­ de aceasta și cu toată reaua credință de care sunt capabili, au scos în evidență numai părțile abjecte din opera lui, făcându-se că ignorează pe cele suave. E ușor să transformi astfel orice operă în operă scabroasă, tăind tot ce e în ea pur, și lăsând numai ce este impur! T. Arghezi are purități care nu echilibrează, dar compensează viziunile sale abjecte. Care viziuni la rân­dul lor nu sunt date drept legi morale, ci pur și simplu drept realități ab­jecte, pe care autorul lor n’are pretenția să le pună în locul tratatelor de etică! Viziunea pe care o are T. Arghezi este viziunea însăși a vieții, sfâșiată între diabolic și serafic, între mocirlă și azur, este o viziune teologală. Niciun creștin nu poate îndrăzni să nege că aceasta e însăși realitatea vieții, lupta aceasta între material și ideal, între pur și impur. Viziunea aceasta a realității dualiste este viziunea care acopere întreagă opera lui T. Arghezi. Ea îi slujește autorului de suport dramatic, de axă în jurul căreia se cristalizează proza sa. Și tocmai prezența acestei viziuni per­sonale ne aduce încă un argument că proza lui nu este goală. Pentru că ori­ce scriitor mare, pentru a fi astfel trebuie să fi adus în opera sa o viziune personală. Viziunea aceasta personală o găsim în opera lui Eminescu, in opera lui Creangă, în opera lui Caragiale. In literatura mai nouă Lucian Blaga este alături de T. Arghezi unul dintre aceia care au introdus o viziune personală a vieții, în literatură. „Сi-ai cu mine, vântule?” cuprinde toate calitățile lui T. Arghezi și toate caracterele poeziei sale, începând cu viziunea lui originală asupra vieții. Dar dacă această viziune a unei realități abjecte încununată de azur am găsit-o accentuată și dusă până la ultimele ei consecințe în celelalte opere și mai ales în „Cimitirul Buna-Vestire” care era o uriașă operație de chirurgie este­tică asupra cancerului moral al vieții, în „Се-ai cu mine, vântule?” viziunea aceasta se găsește atenuată, destul de prezentă totuși pentru a nu lipsi car­tea de o unitate. Insă poetul a preferat de data aceasta să apese mai mult asupra purității, asupra suavului. Iată sintetizată într’o imagine această vi­ziune dualistă a vieții: „Ca într’un râu cu albia calmă și cu apele albastre, porcul de mocirlă al câte unui gând se apropie să se scalde în mine, să-mi turbure curgerea lină prin grătarele de sidef ale lunii”, (p. 129—130). In puritatea sufletească abjecția realității se strecoară, reprezentată prin „porcul de mocirlă”. Limbajul poetului este simbolic. T. Arghezi nu e un ideolog, nu e un gânditor de abstracții. El gândește poetic, adică în imagini,

Next