Familia, 1974 (Anul 110, nr. 1-12)

1974-01-01 / nr. 1

Cîteva păreri anonime exprimă mult mai exact decit au făcut-o unii comen­tatori starea de spirit a dramaturgului față de Maiorescu și față de Junimea. Ceea ce nu poate uita Caragiale este că prețuirea sa este legată strict de tim­pul cât a fost membru al grupării și din momentul încălcării codului ei este pur și simplu ignorat. Sensibilitatea scrii­torului la tăcerea pe care mentorul ju­nimist o întreținea în legătură cu el ne indică unul din punctele nevralgice ale chestiunii: Maiorescu cerea discipolilor săi și participanților la viața cercului literar pe care-l conducea un anume comportament, care era, de fapt, expre­sia unei concepții și a unui lung exerci­țiu, o adevărată disciplină care nu se poate învăța însă peste noapte. Caracte­rul de club aristocratic al acestei gru­pări literare este evident. Refractar la asemenea constrîngeri și interdicții, os­tentativ și plebeian, după mărturisirile rămase, pînă la grosolănie, Caragiale nu s-a putut, sau n-a vrut, adapta nici­odată la viața codificată a cenaclului maiorescian. La Junimea doi scriitori au jucat, dacă e să ne luăm după G. Călinescu, rolul omului din popor. Unul a fost Creangă, altul a fost Ca­ragiale. Sub pretextul că nu se pot si­tua la nivelul de subtilitate al unui atît de cultivat grup, amîndoi s-au retras cu inteligentă perfidie în spatele originii lor puțin nobile de care au făcut mare caz. Amîndoi au resimțit acut poziția lor de inferioritate socială și amîndoi s-au apărat, printr-o crustă agresivă de țărănism unul, de vulgaritate delibe­rată celălalt. Mai subtil și mai filosof, Creangă, care se pare că-i disprețuia în taină pe junimiști, dacă este iarăși să ne luăm după intuițiile lui G. Călinescu, a reușit să-i cucerească, și să-i domine chiar cu ajutorul faimoaselor sale anec­dote. Caragiale n-a reușit, în schimb, să se facă iubit și acceptat. Amiciția lui cu Eminescu nu se ridică la gradul de înfrățire pe care-l capătă prietenia acestuia cu Creangă. Maiorescu no­tează că era greu suportabil în anu­me situații și observațiile „implaca­­bilului“ trebuie să fie exacte. Este inte­resant însă cum două complexe asemă­nătoare, de o sorginte identică, duc la rezolvări diferite. Creangă n-a căutat niciodată să fie egalul lui Maiorescu și nici nu­­ l-a atacat în presă pentru că nu l-a ajutat, așa cum ar fi dorit-o, ca să-și pricopsească nepricopsitul fiu. Moartea lui Eminescu l-a durut la fel de tare ca pe Vlahuță sau Caragiale, dar primul său gest și nici ultimul n-a fost defăimarea și acuzarea publică a lui Maiorescu. Creangă nu caută a-și găsi locul în lumea lui Maiorescu. Re­gresiunea lui și a lui Eminescu sunt de altfel expresia aceluiași dezinteres. Caragiale a fost însă, după cum arată faptele pe care ni le-a păstrat timpul, o ființă bîntuită de gîndul echivalării meritului literar cu o distincție socială pe măsură. Rău sau bine? Nu pentru a hotărî într-un fel sau altul pomenim aici faptele. Sigur este că scriitorul a suferit de pe urma poziției nesigure pe care o avea creatorul în societatea vremii lui. Orice organism social nu selectează și nu cruță decît funcțiunile de care are absolută nevoie și se pare că literatura, chiar în postura ei cea mai elevată, cum socotim astăzi opera lui Eminescu sau Caragiale ori Creangă, nu intra în nevoile firești ale socie­tății românești de atunci. Nu de pu­ține ori scriitorii de la sfîrșitul secolu­lui trecut se plîng de puținătatea și dezinteresul publicului românesc pen­tru cartea­ românească. Junimea se afla în curioasa situație de a fi la rîndu-i o formă fără fond: ei cultivau o idee despre literatură care nu se bizuia pe creșterea firească a literaturii de pînă la ei. Și Maiorescu și Negruzzi sunt fii de pașoptiști sau de contemporani ai revoluției și mișcarea lor este dincolo de teorii prelungirea firească și nece­sară a pașoptului. Dialectica dezvoltării sociale a născut junimismul. Dacă foștii tineri plecați la studii peste hotare se întorseseră cu idei noi din medii străi­ne un alt transport face Maiorescu. Și el ca și ceilalți este produsul unor in­fluențe ale Europei. Avantajul său este de a fi multiplu profitor de coinciden­țe: aceea a fericitei potriviri între structura sa și mediul vienez de studii și în al doilea rînd necesitatea culturii românești de a avea omul care să procedeze întocmai cum a procedat Ma­iorescu. Coincidență e un fel de a zice, deoarece analizat îndeaproape orice lanț cauzal este mai riguros determi­nat decît ne putem închipui și la apa­riția unei personalități atît de puter­nic structurate este de presupus că au conlucrat factori anteriori nașterii criti­cului. Mișcarea latinistă, expresie ideo­­logico-literară a unei probleme istorice care privea soarta unui întreg popor, școală cu o atît de combativă atitudine, a fost refuzată însă de cel ce descindea din ea, în stadiul inițial cenaclul al cărui patron moral și spiritual era Maiorescu se conturează ca o expresie a formelor fără fond. Fondul a fost adus de Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici și marele merit al acestei reu­niuni literare este de a-i fi primit și promovat fără rezerve importante. Autori de produse fără căutare, scriito­rii n-aveau încă un statut social clar. Maiorescu a încercat să găsească un echilibru între el și societatea în care veneau prea devreme: i-a trimis la stu­dii peste hotare, după absolvirea cărora ei puteau să se integreze ca factori ne­cesari unei societăți care nu era deloc pregătită să-i primească. Acceptarea disciplinei grupului era garanția vii­toarei discipline sociale. Singurul rateu al criticului a fost Eminescu. Toți ceilalți au ajuns profesori universitari și fideli maiorescieni în majoritatea ca­zurilor. Lejeritatea boemei era o pie­dică serioasă în calea realizării unui program atît de sever. Maiorescu n-a mai riscat cu nici un scriitor tentativa universitarizării singura posibilitate de a asigura un statut social demn unor personalități greu adaptabile unei so­cietăți care-i ignora. Chiar dacă n-a înțeles pînă la capăt că pretențiile sale sînt deplasate deși nu putem ști cu certitudine nimic, Caragiale a încercat o revenire, o pre­zentare mai adevărată a raporturilor cu Junimea și Titu Maiorescu în Cîteva păreri anonime. Apărut la două săptă­­mîni după interviul cu C. D. Gherea, în același ziar Epoca, el are rostul de a păstra echilibrul raporturilor cu per­sonalitățile proeminente ale vremii. De remarcat că la 1897, anul apariției arti­colului, Caragiale relua părerea lui Iorga după care prezența lui Maiorescu în critica vremii era mai necesară ca oricînd: „D. Maiorescu, în afara strălucitului lui talent de orator de catedră și de tribună parlamentară, este un mare li­terat, om cu înzestrare intelectuală în afară de orice concurs, în privința ju­decății despre lucrările literare, este unul din spiritele cele mai pricepute ce s-ar găsi vreodată. Fără-ndoială, talen­tul de invențiune îi lipsește cu desăvîr­­șire; pe calea invențiunii, tocmai fiindcă pricepe atît de adînc arta și realitatea talentului, n-a încercat să producă niciodată. însă gustul rafinat, pricepe­rea și puterea de judecată în tot ce privește arta literară iau la acest om proporțiile unui extraordinar talent, atît sunt de active și de fecunde. Po­vețele acestei minunate inteligențe cri­tice sunt neprețuite pentru un talent de invențiune lipsit încă de judecata și măsura exactă a frumosului. Criticele d-lui Maiorescu, oricît ar putea zice cineva astăzi că sînt gratuite sau prea primitive, au îndeplinit odinioară mare misiune. Nu a fost puțin lucru a răs­turna metodic o întreagă direcțiune falsă în literatură, în știință și în po­litică — direcțiune falsă care stâpînea cu tiranie și pervertea spiritele. In starea de astăzi a literaturii noastre­­ cînd pare că și publicul cititor, mult, puțin cît îl avem, și scriitorii, foarte, prea foarte mulți, au pierdut criteriul după care se poate judeca și cîntări normal o lucrare ce vrea să se nu­mească literară), poate că un alt rînd de critici întocmai ca ale d-lui Maiorescu de odinioară ar face un mare bine și publicului, și scriitorilor, acelora,­­­ se-nțelege, cari sînt chemați, iar nu care se cheamă singuri a fi scriitori. Criti­cele de odinioară ale d-lui Maiorescu au fost la vremea lor un semnal de raliare pentru mințile sănătoase în mijlocul anarhiei și decăderii, cari bîn­­tuia republica literilor noastre între anii 48 și 68. Multe spirite într-adevăr înzestrate s-ar fi rătăcit de-a binelea în noianul falsei direcțiuni de atunci, sau, mai bine zis, în acea completă lipsă de direcțiune, dacă n-ar fi sunat cu atîta putere la Iași semnalul acela de raliare." In acest articol scris atît de aproape de cele dedicate lui Gherea scriitorului nici nu-i dă prin gînd a-l pune pe Maiorescu în balanță cu criticul Con­temporanului. Meritele junimistului i se par în afară de rivalități și concurențe. Și asta după ce același Caragiale e ade­vărat cu cîțiva ani mai înainte îl acu­zase pe Maiorescu de a fi tras pro­fituri bănești de pe urma editării poeziilor lui Eminescu! Instabilități de caracter! Caragiale nu face decît să se conformeze unei realități foarte puter­nice în epocă. Prieten cu Gherea, Caragiale n-a fost niciodată cu adevărat gherist ori infleunțat detectabil de teoriile criticu­lui. Junimismul lui Caragiale este în afara discuției deoarece acesta satisfă­cea o structură artistică predispusă la negativism, scepticism, zeflemea, cari­catură. în galeria marilor creatori de inhibiție națională Petre Pandrea îl așează alături de Titu Maiorescu și pe Ion Luca Caragiale. Mihai UNGHEANU FAMILIA Q SEXTIL PUȘCARIU (IV) memorialistica ümmKimnmmm­wir­ MMmmmaamamcmHmmKKmma­de ONISIFOR GHIBU Mai amintesc aici un amănunt carac­teristic pentru modul de a gîndi și de a acționa al lui Pușcariu. La­ un moment dat, pe cînd eram decan al Facultății de litere, s-a ivit, într-o ședință a consiliului facultății, o dis­cuție într-o chestiune care luase un ca­racter personal. Unul dintre colegi m-a învinuit de un fapt, de care nu eram cîtuși de puțin vinovat. Profund indig­nat de acest lucru, m-am ridicat și — în semn de protest — am spus, foarte scurt: — Domnilor colegi, cînd m-ați ales decan, am protestat împotriva acestei alegeri. Cu toate protestele mele ați in­sistat asupra alegerii dumneavoastră și m-ați determinat să accept această funcție. Am făcut tot ce am putut pen­tru bunul mers al facultății noastre. In condițiile în care se ivesc nemulțu­miri în legătură cu modul meu legal de a acționa, nu mai înțeleg să prezi­dez consiliul. în consecință, vă rog a lua notă de faptul că demisionez din această funcție cu începere de imediat. După ce am făcut această comunicare, m-am ridicat de la locul meu și am cerut prodecanului să prezideze, în con­tinuare, ședința respectivă. Această „bombă" neașteptată i-a pus pe unii co­legi în mod serios pe gînduri. Cel din­ții care a acționat a fost Pușcariu. Am venit a doua zi la mine acasă, plin de îngrijorare. După ce mi-a strîns mîna cu multă căldură, a intrat direct în subiectul care îl apăsa: — Dragă Ghibu, criza declanșată seri e foarte serioasă. Am venit să te anunț, după ce am vorbit cu alți colegi, că consiliul nu admite să-ți dai demisia, în consecință nici nu ți-o primește. Tre­buie să ți-o retragi! — Dragă domnule Pușcariu — i-am răspuns, ferm — apreciez intervenția dumitale, dar trebuie să-ți spun că nu­mi voi retrage demisia. Nu sunt de acord să mai lucrez in astfel de con­diții! Nu eram deloc dispus să revin asupra hotărîrii pe care o luasem, astfel încît, cu toată insistența pe care Pușcariu a continuat a o depune, am rămas inflexi­bil. Atunci Pușcariu, prefăcîndu-se că renunță, mi-a spus: — Dacă este așa, o să găsim noi o altă formulă! Formula a fost aceea că s-a convocat o nouă ședință a consiliului facultății, avînd ca singur punct la ordinea de zi problema demisiei mele. Cu excepția a doi inși, care erau împricinații, toți ceilalți membri ai consiliului au votat pentru rămînerea mea mai departe ca decan. Față de această solidarizare ofi­cială a colegilor n-am mai putut insista asupra hotărîrii respective și am reve­nit la conducerea facultății. Pușcariu a fost foarte mulțumit de faptul că in­tervenția lui putuse să înlăture o si­tuație grea, care avea însă să răbuf­nească din nou după un timp oarecare.­­ Buna credință, corectitudinea sufle­tească și dragostea de țară a lui Puș­cariu s-a arătat — pentru a nu știu câta oară — și după venirea, pe neașteptate, la putere a lui Nicolae Iorga, în anul 1930. Deși nu făcuse politică de partid, deși detesta politicianismul, care făcea ravagii pe vremea aceea în întreagă ța­ră, în buna lui credință spera că noul șef al guvernului va reuși să imprime un alt climat în administrația țării. Ca atare, a socotit că era de datoria lui să se pună la dispoziția lui N. Iorga, ca­re avea foarte puțini oameni mai de sea­mă în jurul lui cu care să colaboreze în activitatea sa de guvernare, pentru a-l ajuta să scoată țara din greutățile teribile în care se zbătea. Mi-a împăr­tășit această intenție a lui chiar în­­ ziua în care s-a anunțat numirea noului prim ministru, exprim­îndu-și speranța că voi face și eu același lucru. Rezerva pe care mi-am manifestat-o eu pe loc față de posibilitățile marelui dascăl de a face față cancanurilor politicii din împrejurările de atunci — rezerve care din păcate s-au dovedit a fi în­dreptățite — nu l-au descurajat pe Pușcariu. A plecat imediat la Bucu­rești și, cu toate că nu făcea parte din partidul lui, s-a apropiat de Iorga, care îl cunoștea de altfel foarte bine și îl prețuia mult, după meritele sale. Puș­cariu a înființat apoi, îndată la Cluj, un ziar cotidian pro-iorghist, „Drum nou“, în care a apărat politica guvernului Iorga, atît cît a putut-o apăra. După o vreme, cînd a început să-și dea seama de adevărata situație a guvernului, Puș­cariu a părăsit, decepționat, conducerea ziarului, după care acesta și-a încetat de altfel apariția. în anul 1940, după trăznetul de la Viena care ne-a răpit Ardealul de nord și Clujul și după mutarea Universității din Cluj, în refugiu, la Sibiu, Pușcariu a fost numit de către minister rector al universității, în timpul acestui rectorat al lui legăturile dintre noi au fost destul de slabe. Vremurile erau de așa natură încît cerul se întunecase teri­bil deasupra noastră și întunericul spo­rea din ce în ce mai mult. Nici el n-a făcut în acea perioadă apel la mine, știind că nu ar avea succes și nici eu n-am făcut apel la el. Prin nu știu ce împrejurare, deși era rector al universității noastre, Pușca­riu a acceptat în acea perioadă să fie numit și profesor de limba și literatura română la Universitatea din Berlin. S-a dus acolo pentru un timp mai îndelun­­­gat, făcînd o frumoasă figură de învățat român. Universitatea, refugiată la Sibiu, a rămas astfel fără un condu­cător cu autoritate, tocmai într-o pe­rioadă atît de grea ca aceea. Lipsa unui astfel de conducător se resimțea enorm. Și atunci, într-o ședință a consiliului facultății, am prezentat o hîrtie, prin care am cerut să se inter­vină la București, la minister, și să se arate că Universitatea din Sibiu are nevoie de un rector al ei, nu pentru că ar fi o nemulțumire pentru prorectorul care o conducea în numele lui Pușcariu, ci pentru că universitatea trebuia să fie condusă efectiv de rectorul ei. Dacă mi­nisterul consideră că Pușcariu va trebui să rămînă mai departe la Berlin, atunci să fie ales un alt rector în locul lui, în tot cazul — arătam în hîrtia mea — nu mai poate fi acceptat actualul pro­vizorat păgubitor. Colegii mei și-au dat seama că cere­rea­ mea nu era determinată de vreun interes personal, cunoscînd relațiile deosbit de încordate pe care le aveam eu atît cu conducerea de stat cît și cu conducerea ministerului de resort în acea perioadă. Ei și-au dat, de aseme­nea, seama că ea nu urmărea decît un considerent de principiu, acela de a se găsi pentru universitate o conducere eficientă, care să poată face față nenu­măratelor greutăți, generate de starea de război și de pribegia în care se afla. S-a dat astfel curs sesizării mele, ceea ce a determinat o clarificare a situației conducerii universității. Pușcariu a op­tat pentru Berlin, renunțînd la rectorat, astfel încît universitatea a primit un alt rector. Cînd s-a înapoiat de la Berlin, Pușca­riu nu mai era cel de odinioară. Tre­cuse prin frămîntâri atît de mari, încît sănătatea îi era slăbită. Nu mai avea vioiciunea care îl caracterizase pînă atunci. A intrat într-o fază care, încetul cu încetul, l-a dus la un sfîrșit prema­tur. A părăsit cu totul și arena politică și universitatea, retrăgîndu-se în satul lui natal, la Bran, unde avea o mică proprietate, în care pînă atunci își pe­trecea numai vacanțele de vară. Acolo a continuat să se ocupe, pînă la moarte, de știință, modest, retras, nevăzînd aproape pe nimeni. Pierderea lui Pușcariu a fost deose­bit de grea atît pentru Universitatea din Cluj cît și pentru întreaga cultură românească. Pentru mine, știrea ple­cării lui într-o lume mai bună a repre­zentat despărțirea dureroasă de omul minunat, de colaboratorul admirabil, colaborator fără de care nu știu dacă aș fi putut realiza la timpul său ceea ce purtasem atîta vreme în gîndul și în sufletul meu. ... Am citit cu multă emoție volumul de amintiri intitulat „Călare pe două veacuri", scris de Pușcariu cu multă cu­viință literară și cu multă cuviință omenească. Caracterul lui, de care dă­duse dovadă toată viața, apare și în amintirile sale la fiecare rînd. Nu a căutat să se realizeze pe sine, ci numai să zugrăvească o epocă plină de culoa­re, plină de lumini, dar și de umbre, în care a trăit și în care și-a adus și el o contribuție. Aș dori să trăiesc încă pînă la apariția volumului următor, în care desigur că va vorbi despre viața și activitatea sa din perioada de ma­turitate. Publicarea acestor amintiri va avea darul de a arăta generațiilor ti­nere de azi și celor ce vor urma cum a trăit și cum a gîndit unul din marii fii ai poporului nostru, una din figurile de seamă ale culturii noastre. T

Next